CAPITOLUL III

§1. Se admite, am zis, că ceea ce trebuie căutat în mod esenţial în viaţă este virtutea; însă oamenii nu se înţeleg cu privire la întrebuinţarea ce trebuie dată vieţii. Să examinăm cele două păreri contrare. De o parte se condamnă toate funcţiile politice şi se susţine că viaţa unui adevărat om liber, căreia i se dă o mare întâietate, se deosebeşte cu totul de viaţa omului de stat; de altă parte, se consideră din contră, viaţa omului politic mai presus decât oricare alta, pentru că cel ce nu este activ nu poate face act de virtute şi fiindcă fericirea şi faptele virtuoase sunt unul şi acelaşi lucru. Aceste păreri sunt toate în parte adevărate, în parte false. Că este mai bine să trăieşti ca om liber decât ca stăpân de sclavi, aceasta este adevărat; întrebuinţarea unui sclav, ca sclav, nu este un lucru foarte nobil; iar poruncile unui stăpân cu privire la amănuntele vieţii de fiecare zi n-au nimic comun cu frumosul.

§2. Însă este o greşeală a crede că orice autoritate este în mod necesar o autoritate de stăpân. Autoritatea peste oamenii liberi şi autoritatea peste sclavi se deosebesc ca şi natura omului liber de natura sclavului, ceea ce am arătat îndeajuns la începutul acestei lucrări. Însă e o mare greşeală să se prefere inacţiunea în locul acţiunii, căci fericirea nu este decât în activitate, iar oamenii drepţi şi înţelepţi au totdeauna în faptele lor scopuri tot atât de numeroase cât şi de onorabile.

§3. Însă, ar zice cineva, pornind chiar de la aceste principii: „O putere absolută este cel mai mare dintre bunuri, pentru că ea Permite să se înmulţească cât vrea faptele frumoase. Atunci când

IVezi cap. III, §6.

Cineva poate să pună mâna pe putere, nu trebuie lăsată pe alte mâini; la nevoie trebuie chiar smulsă. Relaţii de fiu, de tată, de amici, unii faţă de alţii, orice trebuie respins, sacrificat; trebuie cu orice preţ să se pună mâna pe binele suprem, iar aici binele suprem este succesul”.

§4. Această obiecţie ar fi adevărată cel mult dacă jafurile şi violenţa ar putea să dea vreodată binele suprem; însă fiindcă nu este deloc posibil ca ele să-l dea vreodată, presupunerea este din rădăcină falsă. Pentru a face isprăvi mari, trebuie să întreci pe semeni atât cât bărbatul întrece femeia, tatăl pe copii, stăpânul pe sclav; iar acela care va fi călcat mai întâi legile virtuţii nu va putea niciodată să facă atâta bine cât rău va fi făcut la început. Între făpturi asemănătoare nu este echitate şi dreptate decât în reciprocitate; ea este baza asemănării şi a egalităţii. Inegalitatea între egali şi neasemânarea între semeni sunt fapte contra naturii şi nimic din ceea ce este contra naturii nu este bine. Însă dacă se nimereşte un muritor superior prin meritul său şi prin facultăţi atotputernice care-l duc neîncetat spre bine, pe acesta trebuie a-l lua drept călăuză1, pe acela trebuie a-l asculta. Totuşi, virtutea singură nu este de ajuns; mai trebuie şi puterea de a o pune în acţiune.

§5. Dacă deci acest principiu este adevărat, dacă fericirea constă în a face bine, activitatea este, pentru statul în masă, ca şi pentru indivizi în particular, lucrul de căpetenie al vieţii. Aceasta nu înseamnă că viaţa activă trebuie în mod necesar, cum se crede în general, să privească pe ceilalţi oameni şi că singurele gânduri cu adevărat active sunt acelea care ţintesc la rezultate pozitive, urmări chiar ale acţiunii. Ideile active sunt mai curând reflecţiile şi meditaţiile cu totul personale, care n-au drept obiect decât a se studia pe ele însele; a face bine este scopul lor, iar această voinţă este aproape o acţiune; idea de activitate2 se aplică cu precădere cugetării ordonatoare, care combină şi rânduieşte faptele exterioare.

§6. Izolarea, chiar când este voită, cu toate condiţiile de viaţă pe care le aduce cu ea, nu impune deci în mod necesar

1. Aceeaşi idee se regăseşte mai sus, cartea III, cap. VIII, §1.

2. Etica nicomahică, cartea X, cap. VII.

Tatului să fie inactiv. Fiecare din părţile care compun cetatea poate fi activă, în urma legăturilor pe care ele le au în mod necesar totdeauna între ele. Acelaşi lucru se poate spune despre orice individ luat în parte; căci altminteri Dumnezeu şi lumea n-ar mai fiinţa, pentru că acţiunea lor n-ar mai avea nimic exterior1 şi pentru că ea ar rămâne concentrată în ei înşişi. Astfel, scopul suprem al vieţii este în mod necesar acelaşi pentru om luat individual ca şi pentru oamenii reuniţi şi pentru stat în general.