CAPITOLUL LV

§1. După consideraţiile premergătoare pe care le-am dezvoltat şi după acelea pe care le-âm făcut2 cu privire la diferitele forme de guvernământ, vom spune ce ne-a rămas de spus arătând care ar fi principiile unui guvernământ constituit după dorinţă3. Fiindcă acest stat perfect nu poate exista fără condiţiile absolut trebuincioase perfecţiunii sale însăşi, este permis a le formula pe toate prin ipoteză, astfel precum este dorinţa, numai să nu se meargă până la imposibil; spre exemplu, în ce priveşte numărul cetăţenilor şi întinderea teritoriului.

§2. Dacă muncitorul în general, ţesătorul, constructorul de corăbii sau orice alt lucrător trebuie, mai înainte de orice lucru, să aibă materia primă, a cărei bună orânduire pregătitoare ia o parte aşa de însemnată în meritul executării, de asemenea şi omului de stat şi legiuitorului trebuie să le dăm o materie specială, pregătită cum se cuvine pentru lucrările lor. Cele dintâi elemente pe care le cere ştiinţa politică sunt oamenii în numărul şi cu calităţile fireşti pe care trebuie să le aibă şi pământul cu întinderea şi proprietăţile pe care trebuie să le aibă.

LVezi mai sus, cap. 1, §5 şi cartea 1, cap. 11, §9.

— Vezi mai sus. Cartea UI, cap. V, §3 şi urm.

3. Aristotel n-a pretins a da aici tipul imaginar al unei republici perfecte, cum a lv>cercat Platon. El s-a ţinut totdeauna foarte aproape de realitate şi a luat de la ea l°ate împrumuturile sale; el nu propune decât o alegere a celor mai bune condiţii P Uice) de care vorbeşte ca de nişte fapte pozitive în cursul lucrării lui.

§3. Se crede de obicei că un stat trebuie să fie foarte mare1 ca să fie fericit. Dacă acest principiu este adevărat, cei care proclamă ignoră desigur în ce constă întinderea ori micimea unuj stat, căci ei judecă despre el numai după numărul locuitorilor săi Totuşi, trebuie să se privească mai puţin la număr decât la putere Orice stat are o sarcină de împlinit; şi acela este mai mare, care poate să împlinească mai bine sarcina sa. Astfel, pot spune despre Hipocrate, nu ca om, ci ca medic, că este mult mai mare decât un alt om cu o statură mult mai mare ca a sa.

§4. Chiar admiţând că nu trebuie să se privească decât la număr, n-ar trebui apoi să se confunde un stat cu toate elementele care îl formează. Deşi întreg statul cuprinde aproape în mod necesar o mulţime de sclavi, de liberţi, de străini, nu trebuie să se ţină seamă în realitate decât de membrii înşişi ai cetăţii, de aceia care o alcătuiesc în mod esenţial; numai numărul cel mare al acestora este semnul sigur al măririi statului. Cetatea din care ar ieşi o sumedenie de meseriaşi şi puţini oşteni nu ar fi niciodată un stat mare; căci trebuie a deosebi bine între un stat mare şi un stat populat.

§5. Faptele sunt de faţă spre a proba că este foarte greu şi poate imposibil de a organiza bine o cetate prea populată2; nici una dintre cele ale căror legi sunt lăudate n-a cuprins, după cum se poate vedea, o populaţie prea mare. Raţionamentul vine aici în sprijinul observaţiei. Legea este statornicirea unei anumite orânduieli, legile produc în mod necesar orânduirea cea bună; însă

1. Şi Montesquieu a tratat de asemenea despre întinderea statului, cu privire la natura şi forma sa în L’Esprit des Lois, cartea VIII, cap. XVI şi urm. Rousseau a discutat acelaşi subiect în Contractul Social, cartea II, cap. IV.

2. Era o opinie generală în antichitate că un stat prea populat nu poate fi bine administrat. Încheierea era foarte logică, plecând de la principii politice adoptate în aproape toate republicile Greciei, unde cetăţenii făceau de-a dreptul afacerile publice. Sistemul reprezentativ singur poate rezolva problema unui stat mare bine guvernat, dar Grecia nu l-a cunoscut niciodată. Vezi cartea VII, cap. II, §2. Trebuie să adăugăm că îmbucătăţirea Greciei în oraşe independente şi suverane, aşa de priincioasă de altfel mişcării inteligenţei, s-a împotrivit oricărei dezvoltări politice. Roma, cetatea, oraşul unic şi suprem (Urbs), stăpâna şi ordonatoarea universuluia fost termenul ultim în politică al ideilor grece; însă Roma a lecuit răul, ridicându-l până la cea mai înaltă treaptă posibilă: ea a absorbit lumea. (Barthelemy-Saint-Hilaire).

Orânduire nu este cu putinţă în sânul unei mulţimi prea mari. Puterea divină care îmbrăţişează universul întreg, numai ea ar fi în stare de a o întocmi.

§6. Frumosul ia naştere de obicei din potrivirea numărului şi – ţntinderii; iar perfecţiunea pentru stat va fi în mod necesar a reuni cu o întindere justă un număr potrivit de cetăţeni. Insă întinderea statelor este supusă la anumite margini, ca orice alt obiect, ca animalele, plantele, instrumentele. Orice lucru, pentru a poseda toate însuşirile care îi sunt proprii, nu trebuie să fie nici nemăsurat de mare, nici fără măsură de mic; căci atunci el ori a pierdut cu totul natura sa specială, ori s-a pervertit. O corabie de un deget n-ar mai fi corabie, precum nici o corabie de două stadii1. Cu anumite dimensiuni, el va deveni cu desăvârşire inutil, fie din pricina micimii, fie din pricina mărimii sale.

§7. Şi de asemenea pentru cetate: prea mică, nu este îndestulătoare pentru trebuinţele sale, ceea ce este totuşi o condiţie esenţială a cetăţii; prea întinsă, ea îşi este suficientă, însă nu ca cetate, ci ca naţiune2. Aici aproape că nu mai este posibil vreun guvernământ. În mijlocul acestei mulţimi imense, care general s-ar putea face auzit? Care stentor3 va servi acolo ca pristav public? Cetatea se alcătuieşte deci în mod necesar chiar din momentul când masa asociată în mod politic poate să facă rost de toate înlesnirile vieţii sale. Dincolo de această limită, cetatea mai poate exista pe o scară şi mai mare, însă această progresie, o repet, are margini. Faptele însele ne vor învăţa uşor care trebuie să fie aceste margini. În cetate, actele politice sunt de două speţe:

1. Stadion = stadiu =185 m; două stadii, adică 370 m.

2. Opoziţia acestor două cuvinte aici arată sensul ce le dă Aristotel. Naţiunea este o grupare imensă de oameni, o mulţime fără organizare politică, fără ordine; cetatea”, din contră, este asociaţia, statul supus unor legi regulate. Vezi diferenţa Ceasta trasată clar în cartea 11, cap. I, §5.

— Condiţia aceasta, care poate să ne pară bizară astăzi, făcea parte dintre condiţiile politice ale antichităţii. Era absolut necesar ca toţi cetăţenii statului, toţi oamenii liberi şi bucurându-se de drepturile politice să se adune în piaţa publică, sa asculte acolo pe oratori, să sancţioneze decrete. În statele mari de astăzi, zeci de m’Uoane de locuitori pe întinderi de sute de mii de kilometri pătraţi pot funcţiona Politiceşte cu cea mai mare ordine. Ei n-au nevoie de pristav sau, mai bine zis, e’egraful le serveşte de pristav; iar vocea aceasta se transmite în câteva momente, Pnn telegrafia fără fir, la mii de kilometri distanţă.

Autoritate şi ascultare. Magistratul comandă şi judecă. Spre judeca afacerile procesuale, spre a împărţi funcţiile după merit trebuie ca cetăţenii să se cunoască şi să se preţuiască laolaltă Oriunde aceste condiţii nu există, alegerile şi sentinţele juridice sunt în mod necesar rele. În aceste două privinţe, orice hotărâre luată în chip uşuratic este foarte vătămătoare şi ea va fi negreşit astfel în sânul unei mase nenumărate.

§8. Pe de altă parte, va fi foarte uşor domiciliaţilor, străinilor, să uzurpe dreptul de cetăţenie şi frauda lor va trece neobservată în mijlocul mulţimii adunate. Se poate deci afirma că proporţia justă1 pentru corpul politic este evident cea mai mare cantitate posibilă de cetăţeni capabilă să-şi satisfacă trebuinţele traiului lor, însă nu atât de numeroşi încât să se poată sustrage de la o supraveghere uşoară. Acestea sunt principiile noastre cu privire la mărimea statului.