CAPITOLUL IX

§1. De altminteri, împărţirea aceasta necesară a indivizilor în clase deosebite, oştenii de o parte, agricultorii de alta, nu este, în filozofia politică, o descoperire contemporană şi nici recentă. Ea există şi astăzi în Egipt şi în Creta, instituită acolo, zice-se, de către legile lui Sezostris1, aici de acelea ale lui Minos2.

§2. Aşezământul prânzurilor comune nu este mai puţin antic şi se suie în timp în Creta până la domnia lui Minos, iar pentru Italia, până la o epocă şi mai veche. Învăţaţii3 acestei ţări susţin că după numele unui oarecare Italus, ajuns rege al Oenotriei, oenotrienii şi-au schimbat numele în italieni şi că numele de Italia s-a dat acestei întregi părţi a ţărmurilor Europei, cuprinsă între golful scylletic şi lametic, departe unul de altul la o jumătate de zi de drum.

§3. Se mai spune că Italus i-a învăţat agricultura pe oenotrieni4, mai înainte nomazi şi că, printre alte aşezăminte, le

1. Cam optsprezece secole a. Chr.

2. Trei sau patru sute de ani după Sezostris. Vezi mai departe, §§4 şi 5.

3. Antiochus din Siracuza, de care vorbeşte Dionysios Halicarnasianul (Antic-Rom., cartea XII, cap. 71).

4. Ei locuiau în Brutium.

Dădu pe acela al prânzurilor comune. Şi astăzi sunt ţinuturi care u păstrat această deprindere, cu câteva din legile lui Italus. Ea există la opici, locuitori ai ţărmului Tyrreniei1 şi care mai poartă vechiul lor supranume de ausoni; se regăseşte la chonieni2, care ocupă ţara numită Syrtis, pe coastele lapygiei şi ale golfului Ionic. Se ştie de altminteri că chonienii erau tot de origină oenotriană.

§4. Prânzurile comune au luat deci naştere în Italia, împărţirea cetăţenilor în clase vine din Egipt, iar domnia lui Sezostris este cu mult anterioară aceleia a lui Minos. Trebuie să credem, de altfel, că în cursul secolelor, oamenii au trebuit să conceapă aceste instituţii şi încă altele de mai multe ori sau, mai exact, de nenumărate ori. Mai întâi, însăşi nevoia le-a sugerat în mod necesar mijloacele de a-şi îndestula cele dintâi trebuinţe; şi după ce şi-au asigurat aceste mijloace, îmbunătăţirile şi belşugul au trebuit, după cât se pare, să se dezvolte în aceeaşi măsură; este deci o urmare foarte logică a crede că această lege se aplică deopotrivă şi instituţiilor politice.

§5. Toate aceste lucruri sunt străvechi; Egiptul o dovedeşte. Nimeni nu va contesta vechimea sa uimitoare şi, din timpurile cele mai vechi, el a avut legi şi organizare politică3. Trebuie deci să urmăm pe înaintaşii noştri pretutindeni unde au făcut ceva bun şi să nu ne gândim la înnoiri decât acolo unde ne-au lăsat goluri de împlinit.

§6. Am spus4 că pământurile sunt ale celor ce poartă armele şi au drepturi politice şi am adăugat, determinând calităţile şi întinderea teritoriului, că plugarii trebuie să formeze o clasă separată de a acelora. Vom vorbi aici despre diviziunea proprietăţilor, despre numărul şi despre speţa muncitorilor (pământului). Am respins de mai înainte comunismul pământurilor admis de către câţiva autori5, dar am adăugat că bunăvoinţa cetăţenilor intre ei trebuie să facă comună folosinţa lor, pentru ca toţi să aibă r. Partea occidentală a Italiei. 2. Locuitori ai Greciei Mari.

— Grecia primise în cele dintâi timpuri colonii şi instituţii egiptene: Inachus, „horoneii, Cecrops, Cadmus, Danaus au venit din Egipt.

— Vezi mai sus, cap. V1H, §5.

— Pe Platon îl are în vedere aici. Vezi mai sus, cartea II, cap. II, §4.

Asigurat cel puţin strictul necesar. Aşezământul prânzurilor comune se socoteşte îndeobşte ca foarte prielnic oricărui stat bine constituit. Vom spune mai târziu1 pentru ce ne însuşim şi noi acest principiu; dar trebuie ca toţi cetăţenii, fără excepţie, să vina să ia parte la ele; şi e greu ca săracii, după ce aduc partea fixată de către lege, să mai poată vedea de toate celelalte trebuinţe ale familiei lor.

§7. Cheltuielile cultului divin sunt încă o sarcină comună a cetăţii. Astfel deci, teritoriul trebuie împărţit în două porţiuni, una pentru public şi una a particularilor; şi amândouă vor fi subdivizate în alte două. Cea dintâi parte va fi subdivizată pentru a îngriji totodată şi de cheltuielile cultului şi de acelea ale meselor comune. Cât despre cea de-a doua, va fi împărţită, pentru ca fiecare cetăţean, posedând ceva totodată şi la hotar şi în împrejurimile cetăţii, să fie deopotrivă de interesat în apărarea ambelor localităţi.

§8. Împărţirea aceasta, dreaptă în ea însăşi, asigură egalitatea cetăţenilor şi unirea lor tot mai strânsă contra duşmanilor comuni care le sunt vecini. Oriunde nu este introdusă, unora le pasă foarte puţin de bântuirile ce pustiesc hotarul; alţii se tem de ele într-un mod ruşinos de laş. Astfel, în câteva state, legea îi înlătură pe proprietarii de la hotar de la orice sfat cu privire la invaziile duşmane care îi ating, fiind prea direct interesaţi ca să fie judecători buni. Acestea sunt motivele care fac să se împartă teritoriul după cum am arătat.

§9. Cât despre cei care trebuie să-l cultive, dacă avem putinţa să alegem, trebuie să luăm mai ales sclavi şi să avem grijă să nu fie toţi de acelaşi neam şi, mai ales, să nu fie războinici. Cu aceste două condiţii, ei vor fi foarte buni să-şi facă munca lor şi nu se vor gândi nicidecum să se răzvrătească. Apoi cu aceşti sclavi trebuie amestecaţi anumiţi barbari în stare de robie şi care vor avea aceleaşi însuşiri ca şi sclavii. Pe pământurile particulare, ei vor aparţine proprietarului, pe pământurile publice, vor fi ai

I. Aristotel vorbeşte mai departe, într-adevăr, despre mesele publice (cap. X, §8 şi cap. XI, §3); însă nu explică motivele sale spre a aproba această instituţie. După cum ne anunţă aici.

Tatuluivom spune mai încolo1 cum trebuie să ne purtăm cu sclavii şi de ce trebuie să le punem mereu înaintea ochilor libertatea ca preţ al muncii lor2.