CAPITOLUL VIII

§1. După ce am pus astfel principiile, mai avem de examinat dacă toate aceste funcţii trebuie să aparţină fără deosebire tuturor cetăţenilor. Trei lucruri sunt posibile aici: ori toţi cetăţenii vor fi deodată şi fără deosebire plugari, meseriaşi, judecători şi membri ai adunării deliberante, ori fiecare funcţie va avea oamenii săi speciali, ori, în fine, unele vor aparţine în mod necesar câtorva cetăţeni în particular, iar celelalte vor aparţine masei. Amestecul funcţiilor nu se poate potrivi pentru orice stat, fără distincţie. Am spus deja că se pot presupune diverse combinaţii, a primi şi a nu primi pe toţi cetăţenii la toate funcţiile şi că s-ar putea da unele funcţii ca un privilegiu. Tocmai aceasta constituie neasemănarea guvernămintelor2. În democraţii, toate drepturile. Sunt comune; în oligarhii, dimpotrivă.

§2. Guvernământul perfect pe care-l căutăm este tocmai acela care asigură corpului social cea mai mare parte de fericire. Or, fericirea, am zis3 că este nedespărţită de virtute; astfel, în această republică perfectă, unde virtutea cetăţenilor va fi reală, în toată puterea cuvântului, iar nu. Numai relativ la un sistem dat, ei se vor abţine cu îngrijire de la orice profesiune mecanică, de la orice speculaţie mercantilă, munci decăzute şi contrare virtuţii-

1. Vezi mai sus, §2.

2. Vezi cartea III, cap. V, §2 şi urm.

3. Vezi mai sus, cap. I, §3.

se vor deda nici agriculturii1; trebuie timp liber2 pentru a-şi – «uşi virtutea şi pentru a se ocupa cu afacerile publice.

§3. Mai rămâne clasa oştenilor şi clasa care chibzuieşte despre treburile statului şi judecă procesele. Aceste două elemente, mai ales, se pare că trebuie să constituie în mod esenţial cetatea. Cele două ordine de funcţii care îi privesc vor fi ele încredinţate unor mâini deosebite ori reunite în aceleaşi mâini? La această întrebare, răspunsul este de asemenea evident; ele trebuie să fie separate până la un punct şi până la un punct, reunite; separate, pentru că se referă la vârste deosebite şi pentru că trebuie aici prudenţă, dincolo bărbăţie; reunite, pentru că e cu neputinţă ca nişte oameni care au forţa în mână şi care se pot servi ‘ de ea să se resemneze la o supunere veşnică. Cetăţenii înarmaţi sunt totdeauna stăpâni de a păstra ori a răsturna guvernământul.

§4. Nu rămâne deci decât să se încredinţeze toate aceste funcţii în aceleaşi mâini, însă numai în epoci deosebite ale vieţii şi după cum ne arată însăşi natura; pentru că vigoarea aparţine tinereţii, iar prudenţa vârstei mature, să se împartă atribuţiile după acest principiu atât de util, cât şi drept şi care se întemeiază pe diversitatea meritelor.

§5. Însă şi proprietatea trebuie să fie în mâinile aceloraşi, căci e necesar ca cetăţenii să dispună de oarecare avere, căci cetăţeni (după cele spuse mai sus) sunt (numai) aceştia. Meseriaşii nu trebuie să aibă drepturi cetăţeneşti şi tot astfel nici o altă clasă a cărei menire nu constă în pregătirea pentru virtute, cum rezultă din principiul de la care am pornit. Căci fericirea e în chip necesar inseparabilă de virtute, iar pe un stat îl socotim fericit nu numai cu privire la o parte a lui, ci cu privire la toţi cetăţenii. Dacă deci proprietăţile trebuie să fie în mâna acestora, atunci reiese în chip necesar că plugarii trebuie să fie sau sclavi, sau barbari, sau străini domiciliaţi.

§6. În sfârşit, printre elementele cetăţii rămâne ordinea pontifilor, a căror poziţie este bine rânduită în stat. Un muncitor,

• Prejudecata aceasta n-a împiedicat pe romani; iar agricultura a fost una din cauzele cele mai energice ale vitejiei lor războinice şi ale măririi lor. 2. Vezi mai sus, cartea II, cap. VI, §2.

Un lucrător nu poate ajunge niciodată la pontificat; niima cetăţenilor trebuie să le aparţină slujba zeilor; or, corpul politic este împărţit în două părţi, una războinică, cealaltă deliberantă-dar fiindcă se cuvine să se facă un cult Divinităţii şi să se asigure odihnă cetăţenilor slăbiţi de vârstă, acestora trebuie să li Se încredinţeze grija sacerdoţiului.

Acestea sunt deci elementele indispensabile existenţei statului, părţile reale ale cetăţii. De o parte, ea nu se poate lipsi de agricultori, de meseriaşi şi de mercenari de toate felurile; dar pe de altă parte, clasa oştenilor şi clasa deliberantă sunt singurele care o compun politiceşte. Aceste două mari diviziuni ale statului se mai deosebesc între ele, una prin perpetuitatea, cealaltă prin alternanţa funcţi ilor.