CAPITOLUL V

§1. Principiile pe care le-am arătat cu privire la mărimea statului se pot aplica până la un punct şi teritoriului. Teritoriul cel mai priincios este desigur acela ale cărui calităţi asigură cea mai mare independenţă statului; şi este anume acela care va aduce tot felul de produse. A avea totul, a nu avea nevoie de nimeni, iată adevărata independenţă. Întinderea şi rodnicia teritoriului trebuie să fie astfel încât toţi cetăţenii să poată trăi pe el fără să muncească, ca nişte oameni liberi şi înţelepţi. Vom cerceta mai târziu valoarea acestui principiu cu mai multă precizie, când vom discuta despre proprietate în general, despre foloasele şi întrebuinţarea averii, chestiuni foarte controversate, fiindcă oamenii cad adesea în excese: ici avariţia dezgustătoare, dincolo luxul neînfrânat.

§2. Configuraţia teritoriului nu prezintă nici o dificultate. Tacticienii, a căror părere trebuie s-o consultăm, cer ca el să facă anevoioasă invazia inamicilor, însă lesnicioasă ieşirea cetăţenilor.

1. Soluţia aceasta e luată de la Platon, Legile, cartea V, pag. 737

2. În Economicul.

Să adăugăm că teritoriul, ca şi masa cetăţenilor, trebuie să fie jesne de străjuit, fiindcă un ţinut lesne de supravegheat este tot aşa de uşor de apărat. Cât despre poziţia cetăţii, dacă ea se poate alege după voie, trebuie să fie deopotrivă de bună şi pe mare şi pe uscat. Singura condiţie ce trebuie cerută este ca toate punctele ei să poată să-şi dea ajutor unul altuia şi ca transportul mărfurilor, al lemnelor şi al tuturor produselor lucrate ale ţării, oricare ar fi ele, să fie lesnicios.

§3. Este o chestiune însemnată de a şti dacă această vecinătate a mării este priincioasâ sau nepriincioasă bunei organizări a statului. Acest contact cu străinii deprinşi cu legi cu totul deosebite este vătămător bunei ordini; iar populaţia, pe care o formează această sumedenie de negustori care se duc şi vin pe mare este desigur foarte numeroasă, însă foarte rebelă la orice disciplină politică.

§4. Lăsând la o parte aceste neajunsuri, nu încape îndoială că, în vederea siguranţei şi abundenţei necesare statului, trebuie preferată pentru cetate şi restul teritoriului o poziţie maritimă. Se susţine mai lesne o agresiune inamică atunci când ajutoarele aliaţilor se pot primi pe uscat şi pe mare totodată; iar dacă nu se pot lovi atacatorii din ambele părţi în acelaşi timp, totuşi li se vor pricinui pierderi mai mari dintr-o singură parte, când ambele laturi se pot ocupa în acelaşi timp.

§5. Marea mai permite a satisface trebuinţele cetăţii, adică să se importe ceea ce nu produce ţara şi să se exporte mărfurile care sunt din belşug. Însă cetatea, în comerţul ei, trebuie să se gândească numai la sine şi niciodată la celelalte state. Numai din lăcomie, unele cetăţi se fac piaţă comercială1 a tuturor neamurilor; şi statul, care trebuie să găsească în altă parte elementul bogăţiei sale, nu trebuie să se dedea niciodată unor asemenea traficuri. Insă în câteva ţări, în câteva state, rada, portul scobit de natură, este minunat situat2 în legătură cu oraşul, care iară a fi prea depărtat de el, este totuşi despărţit de el şi îl domină prin

• Această înlăturare a comerţului din atribuţiunile statului este urmarea Principiilor stabilite în cartea I, cap. III, §23.

— E vorba de poziţia Pireului faţă de Atena, care era legată de el prin ziduri.

I mijlocul întăriturilor şi fortificaţiilor sale. Mulţumită acestei situări, oraşul va profita evident de toate aceste comunicaţii, dacă îi sunt utile; iar dacă ele îi pot fi primejdioase, o simplă măsură legislativă va putea să-l ferească de orice primejdie, enumerând în mod special pe cetăţenii cărora li se va da voie ori nu să comunice cu străinii.

§6. În ce priveşte forţa navală, nimeni nu se îndoieşte că statul trebuie, în oarecare măsură, să fie tare pe apă şi aceasta nu numai în vederea trebuinţelor sale interioare, ci şi cu privire la vecinii săi; trebuie să fie în stare să ajute ori să neliniştească, după împrejurări, pe uscat şi pe mare. Dezvoltarea puterii maritime trebuie făcută în acord cu modul de existenţă al cetăţii. Dacă această existenţă constă în întregime în dominaţie şi relaţii politice, trebuie ca marina cetăţii să aibă proporţii asemănătoare, întreprinderilor sale.

§7. Statul n-are îndeobşte trebuinţă de această populaţie enormă pe care o alcătuiesc oamenii de pe mare; ei nu trebuie să fie niciodată membri ai cetăţii. Nu vorbesc de oştenii care formează flotele, care le comandă şi le conduc; aceia sunt cetăţeni liberi şi sunt luaţi din trupele de uscat. Oriunde ţăranii şi plugarii sunt numeroşi, este în mod necesar belşug de marinari. Câteva state ne fac proba acestui fapt: guvernământul Heracleei1, spre exemplu, deşi cetatea ei este, comparată cu atâtea altele, foarte mică, echipează totuşi numeroase trireme.

Nu voi dezvolta mai departe aceste consideratiuni cu privire la teritoriul statului, la porturile sale, la oraşele sale, la relaţiile sale cu marea şi relativ la forţele sale navale.