CAPITOLUL XII

§1. Să cercetăm acum ce va fi Constituţia însăşi şi ce calităţi trebuie să aibă membrii care compun cetatea pentru ca fericirea şi ordinea în stat să fie perfect asigurate. Fericirea se dobândeşte îndeobşte cu două condiţii: una, ca scopul, ţinta ce-şi propune cineva, să fie vrednic de laudă; a doua, să se poată împlini faptele ce conduc la el. Este deopotrivă cu putinţă şi ca aceste condiţii să aibă amândouă loc şi să n-aibă loc. Câteodată scopul este ales, dar nu se posedă mijloacele de a-l atinge; câteodată avem toate mijloacele necesare pentru a-l atinge, însă scopul este rău; în fine, cineva se poate înşela totodată cu privire şi la scop şi la mijloace; martoră, medicina: când nu ştie să judece cu privire la leacul care va vindeca boala, când nu posedă mijloacele necesare vindecării ce-şi propune. In toate artele, în toate ştiinţele, trebuie ca scopul şi mijloacele care pot duce la el să fie deopotrivă bune şi eficace.

§2. Este clar că toţi oamenii doresc virtutea şi fericirea; însă a ajunge acolo este permis unora şi oprit altora; iar aceasta este fapta ori a împrejurărilor, ori a naturii. Virtutea nu se dobândeşte decât cu oarecare condiţii, uşor de reunit pentru oamenii mai bine situaţi, mai anevoios pentru oamenii mai rău situaţi; şi se poate ca cineva cu toate facultăţile cerute, să se rătăcească pe cale chiar de ‘a paşii dintâi. Pentru că cercetările noastre au ca obiect cea mai bună Constituţie, izvorul administrării perfecte a statului şi deoarece această administrare perfectă este aceea care va asigura Cea mai mare sumă de fericire tuturor cetăţenilor, trebuie în mod necesar să ştim în ce constă fericirea.

§3. Am spus-o în Etica ¹ noastră, dacă totuşi ne este îngăduit a crede că această lucrare nu este cu totul lipsită de orice folos-fericirea este o dezvoltare şi o împlinire completă a virtuţii, nu relativă, ci absolută. Înţeleg prin relativă, virtutea în acţiunea sa cu privire la trebuinţele necesare ale vieţii; prin absolută, aceea care se aplică numai frumosului şi binelui. Astfel, în faptul de justiţie omenească, pedepsirea şi pedeapsa justă a vinovatului sunt fapte de virtute; însă acesta este şi un fapt al necesităţii, adică nu e bun decât pentru că e necesar; totuşi ar fi mai bine ca oamenii şi statul să se poată scuti de pedepsire. Faptele care, din contră, n-au ca obiect decât gloria şi perfecţionarea morală, sunt frumoase în sens absolut. Din aceste două feluri de fapte, cel dintâi tinde numai să ne elibereze de un rău; cel de-al doilea, cu totul din contră, pregăteşte şi săvârşeşte de-a dreptul binele.

§4. Omul virtuos poate să ajungă în stare să rabde cu nobleţe mizeria, boala şi atâtea alte rele; însă fericirea constă din contrarele acestora. Tot în Etică ² l-am definit pe omul virtuos: omul care, prin virtutea sa, nu ia drept bine decât binele absolut; şi nu este nevoie să adaug că el trebuie de asemenea să ştie să întrebuinţeze acest bine într-un mod absolut frumos, absolut cinstit. De aici a răsărit şi părerea aceasta vulgară că fericirea atârnă de bunurile exterioare. Totuna ar fi să atribui cântecul savant de liră instrumentului însuşi, în loc să-l pui în seama talentului artistului.

§5. Din cele ce am spus, rezultă evident că legiuitorul trebuie să găsească mai dinainte câteva elemente ale operei sale, dar că şi el însuşi poate să pregătească câteva din ele.

Astfel, a trebuit să presupunem că statul are toate elementele de care numai norocul dispune; căci am admis că norocul este câteodată singurul dregător al lucrurilor; însă nu este el cel care asigură virtutea statului, ci voinţa inteligentă a omului. Statul este virtuos când toţi cetăţenii care fac parte din guvernământ sunt virtuoşi; şi se ştie că, după părerea noastră, toţi cetăţenii trebuie să ia parte la guvernământul statului. Să cercetăm deci cum se pregătesc oamenii pentru virtute. „Negreşit, dacă aceasta ar fi posibil, ar fi mai bine să-l formăm pe toţi în acelaşi timp, fără a ne ocupa de indivizi unul câte unul: însă virtutea generală este rezultatul virtuţii tuturor particularilor.

§6. Oricum ar fi, trei lucruri îl pot face pe om bun şi virtuos: natura, deprinderea şi raţiunea. Astfel, mai întâi natura trebuie să facă să ne naştem în genul omenesc, iar nu într-o altă specie de animale; pe urmă, trebuie ca ea să ne hărăzească anumite calităţi ale sufletului şi ale corpului. De altfel, darurile naturii nu sunt îndeajuns; calităţile naturale se prefac prin deprinderi şi ele pot suferi de la moravuri o îndoită înrâurire, care le perverteşte ori le îmbunătăţeşte.

§7. Aproape toate animalele sunt supuse numai imperiului naturii; câteva specii în număr mic mai sunt supuse şi înrâuririi deprinderilor; numai omul întruneşte în fiinţa sa raţiunea cu moravurile şi cu natura. Trebuie ca aceste trei lucruri să concorde între ele; şi adesea, oamenii conduşi de raţiune combat natura şi moravurile când cred că e mai bine să facă altfel de cum vor ele. Am spus mai înainte ce fel de fire trebuie să aibă cetăţenii care trebuie formaţi de legiuitor; restul priveşte educaţia, care influenţează prin deprinderi şi prin lecţiile maeştrilor.