CAPITOLUL XIII

§1. Asociaţia politică fiind totdeauna compusă din şefi şi subordonaţi, întreb dacă autoritatea şi ascultarea trebuie să fie alternative sau pe viaţă. Este clar că sistemul de educaţie trebuie să se refere la aceste mari diviziuni ale cetăţenilor între ei. Dacă câţiva oameni ar întrece pe ceilalţi în aceeaşi măsură în care, după credinţa comună, zeii şi eroii se pot deosebi de muritori cu privire la corp, astfel încât o privire să fie în stare să judece chiar şi cu privire la suflet, fiind astfel superioritatea şefilor tot aşa de netăgăduită şi vădită pentru supuşi, n-ar fi nici o îndoială că trebuie să preferi perpetuitatea ascultării1 pentru unii şi a puterii Pentru ceilalţi.

Aristotel se pronunţă aici foarte clar contra perpetuităţii puterii şi deci contra tiraniei. Vezi cartea III, cap. VIII,§1. Vezi şi cartea I, cap. II,§15. Aceeaşi idee.

§2. Dar e foarte greu de admis acest lucru; lucrul nu se petrece deloc la fel cu acei regi ai Indiei, care, după Scylax1, se disting aşa de complet de supuşii care îi ascultă. Este deci evident că, pentru multe motive, alternarea autorităţii şi a supunerii trebuie să fie în mod necesar comună tuturor cetăţenilor. Egalitatea este identitatea de atribuţiuni între fiinţe asemănătoare şj statul n-ar putea trăi împotriva legilor echităţii; răzvrătiţii pe care îi cuprinde ţara ar găsi sprijin statornic în supuşii nemulţumiţi, iar membrii guvernământului n-ar putea fi niciodată destul de numeroşi spre a se împotrivi atâtor duşmani reuniţi.

§3. Cu toate acestea, este netăgăduit că trebuie să existe o diferenţă între şefi şi subordonaţi. Care va fi această diferenţă şi care va fi împărţirea puterii? Acestea sunt chestiunile ce trebuie să le rezolve legiuitorul. Am spus-o mai înainte2, natura însăşi a tras linia de deosebire, creând înăuntrul aceleiaşi specii clasele tinerilor şi ale bătrânilor, unii meniţi a asculta, alţii capabili să poruncească. O autoritate dată de vârstă nu poate aţâţa gelozia, nici să umfle vanitatea nimănui, mai ales când fiecare este sigur că va dobândi cu anii aceeaşi prerogativă.

§4. Astfel, autoritatea şi ascultarea trebuie să fie totodată perpetue şi alternative şi, prin urmare, educaţia trebuie să fie în acelaşi timp asemănătoare şi deosebită, fiindcă, după mărturia lumii întregi, ascultarea este adevărata şcoală a conducerii. Or autoritatea, am spus mai sus3, poate fi ori în interesul aceluia care o are, ori în interesul aceluia asupra căruia ea se exercită. În cazul dintâi, este autoritatea unui stăpân asupra sclavilor săi; în al doilea, este o autoritate aplicată unor oameni liberi.

§5. (Mai mult încă), ordinele se pot deosebi atât prin motivul care le-a dictat, cât şi prin rezultatele pe care le produc. Multe servicii considerate numai domestice sunt făcute pentru a cinsti pe tinerii liberi care le săvârşesc. Meritul sau viciul unei fapte este mai puţin în această faptă însăşi decât în motivul care o inspiră şi în scopul ce-l urmăreşte.

1. Scylax din Carianda, geograf şi navigator, a trăit la începutul secolului V a. Chr., cu o sută de ani înainte de Aristotel.

2. Vezi mai sus, cap. VIII,§4.

3. Cartea III, cap. II,§5.

Am stabilit că virtutea cetăţeanului, când comandă, este aceeaşi cu virtutea omului perfect şi am adăugat că cetăţeanul trebuie să asculte mai înainte de a comanda; conchidem aici că este datoria legiuitorului de a-l deprinde pe cetăţeni cu virtutea, cunoscând şi mijloacele de a-l conduce într-acolo şi scopul esenţial al vieţii celei mai bune.

§6. Sufletul se compune din două părţi: una care are prin ea însăşi raţiune, alta care, tară s-o aibă, este cel puţin în stare să asculte de raţiune; şi de una şi de cealaltă ţin-virtuţile care fac pe omul de treabă. O dată primită această împărţire astfel cum o propunem, se poate spune fără trudă care dintre aceste două părţi ale sufletului cuprinde însuşi scopul ce trebuie urmărit, căci totdeauna ceva mai puţin bun este creat în vederea a ceva mai bun; acesta e un lucru evident atât în ce priveşte produsele artei, cât şi în ce priveşte creaţiile naturii; şi aici acel ceva mai bun este partea raţională a sufletului.

§7. Adoptând în această cercetare procedeul nostru obişnuit de analiză, se poate împărţi raţiunea în alte două părţi, raţiunea practică şi raţiunea speculativă. Printr-o consecvenţă naturală, diviziunea pe care o facem cu privire la această parte a sufletului se aplică deopotrivă şi actelor pe care ea le produce; şi dacă s-ar putea alege, ar trebui să preferăm actele părţii de natură superioară, fie în toate cazurile, fie într-un caz unic, în care cele două părţi ale sufletului ar fi una în faţa alteia; căci în toate lucrurile trebuie să se prefere totdeauna ceea ce duce la scopul cel mai înalt.

§8. Viaţa se împarte, oricare ar fi ea, în muncă şi repaus, în război şi pace. Dintre faptele omeneşti, unele se raportează la ceea ce este necesar, folositor; altele au ca obiect frumosul. O deosebire cu totul asemănătoare trebuie, în aceste diverse privinţe, să se regăsească în mod necesar şi la părţile sufletului şi în actele ‘or: războiul se face numai în vederea păcii; munca se săvârşeşte numai în vederea repausului; se caută necesarul şi utilul numai în vederea frumosului.

§9. În toate acestea, omul de stat trebuie să rânduiască legile sale după cele două părţi ale sufletului şi după actele lor, dar mai ales potrivit scopului celui mai înalt pe care amândouă îl pot ajunge. Modalităţi asemănătoare se aplică deosebitelor cariere deosebitelor îndeletniciri ale vieţii practice. Trebuie să fim gata deopotrivă şi pentru muncă şi pentru luptă, însă nelucrarea şi pacea sunt preferabile; trebuie să putem împlini ce este necesar şi util; totuşi, frumosul este superior şi unuia şi altuia. Acestea sunt îndrumări ce trebuie date cetăţenilor. Chiar din copilărie şi în tot timpul cât rămân supuşi magistraţilor.

ş 10. Guvernămintele care par astăzi cele mai bune din Grecia nu par să fi potrivit instituţiile lor în vederea unui scop superior, nici să fi îndreptat legile lor şi educaţia publică către totalitatea virtuţilor, ci ele au înclinat în mod destul de puţin nobil către acelea care par că sunt folositoare şi mai potrivite a mulţumi ambiţia. Autori mai noi1 au susţinut aproape aceleaşi opinii; şi ei au admirat mult Constituţia Lacedemonei şi l-au lăudat pe întemeietorul ei care a îndreptat-o în întregime spre cucerire şi spre război.

§11. Raţiunea este îndestulătoare să condamne aceste principii, după cum şi faptele2 însele săvârşite sub ochii noştri s-au însărcinat să le probeze falsitatea. Împărtăşind sentimentul care îi împinge îndeobşte pe oameni la cuceriri, în vederea beneficiilor biruinţei, Thibron şi toţi cei care au scris despre guvernământul Lacedemonei par a-l ridica în slavă pe ilustrul său legiuitor, pentru că prin nesocotirea tuturor primejdiilor, republica sa a putut să-şi facă o dominaţie vastă.

§12. Insă la ora aceasta, când puterea spartană este distrusă, toată lumea recunoaşte că Lacedemona nu este fericită3, nici legiuitorul ei fără greşeală. Şi încă lucrul acesta este de râs că, deşi a păstrat instituţiile lui Lycurg şi a putut neîmpiedicată să le urmeze după voia ei, ea şi-a pierdut toată fericirea. Dar pricina este că lumea se înşală de asemenea cu privire la natura puterii pe care omul politic trebuie să se silească s-o pună în cinste. A comanda unor oameni liberi preţuieşte mult mai mult şi este mult mai conform virtuţii decât a porunci unor sclavi.

1. Xenofon şi Platou, amândoi mari admiratori ai Constituţiei Lacedemonei.

2. Vezi mai sus, cap. II,§5 şi cap. X,§5 şi cartea II, cap. VI,§23.

3. Vezi cartea II, cap. VI,§23.

§13. Ba încă, nu trebuie să se creadă fericit un stat, nici destoinic un legiuitor care s-au gândit numai la lucrările primejdioase ale cuceririi. Cu principii aşa de greşite, fiecare cetăţean se va gândi evident numai să uzurpe puterea absolută în propria sa patrie, de îndată ce va putea să se facă stăpân pe ea; fapt pe care totuşi Lacedemona i l-a socotit ca crimă lui Pausanias1, pe care nu l-a putut scăpa toată gloria sa. Asemenea principii, cât şi legile pe care ele le dictează, nu sunt vrednice de un om de stat; ele sunt pe cât de false, pe atât de nenorocite. Legiuitorul trebuie să sădească în inima oamenilor sentimente deopotrivă de bune pentru public şi pentru particulari.

§14. Dacă lumea se exersează pentru luptă, nu trebuie să o facă spre a supune în sclavie popoare ce nu merită jugul acesta înjositor, ci mai întâi spre a nu fi subjugată ea însăşi, apoi spre a cuceri puterea numai în interesul supuşilor săi şi, în fine, pentru a porunci ca stăpâni unor oameni meniţi să se supună ca sclavi.

§15. Legiuitorul trebuie mai ales să facă astfel încât chiar legile sale cu privire la război, cât şi celelalte instituţii, să aibă în vedere numai pacea şi repausul. Şi aici faptele vin să unească mărturia lor cu aceea a raţiunii. Războiul, atât timp cât durează, a fost mântuirea unor asemenea state2; însă biruinţa, asigurându-le puterea, le-a fost fatală; ca şi oţelul, ei şi-au pierdut căleala lor de îndată ce au avut pacea; iar vina este a legiuitorului, care n-a învăţat cetăţenii să guste pacea.

§16. Pentru că scopul vieţii omeneşti este acelaşi pentru mase ca şi pentru indivizi şi pentru că omul de treabă şi o bună Constituţie îşi propun în mod necesar un acelaşi scop, urmează evident că repausul cere virtuţi speciale; căci, o repet, pacea este scopul războiului, repausul este scopul muncii.

§17. Virtuţile care asigură repausul şi fericirea sunt acelea care se întrebuinţează şi în repaus precum şi în muncă. Repausul se obţine numai prin reunirea multor condiţii indispensabile primelor trebuinţe.

— Statul, ca să se bucure de pace, trebuie să fie lVezi mai jos, cartea VIII, cap.] şi cap. VI, §2.

— Aristotel a mai făcut aceeaşi observaţie relativ la Lacedemona. Vezi mai sus, cartea II, cap. VI, §22.

Prudent, curajos şi ferm; căci este foarte adevărat proverbul- „Pentru sclavi, nici un repaus”. Când cineva nu ştie să sfideze primejdia, devine prada celui dintâi adversar.

§18. Trebuie deci curaj şi răbdare în muncă; trebuie filozofie în nemuncă, prudenţă şi înţelepciune în ambele aceste două situaţii, dar mai ales în mijlocul păcii şi al repausului. Războiul dă cu sila dreptate şi înţelepciune oamenilor pe care îi îmbată şi-l strică izbânda şi plăcerile lipsei de ocupaţie şi ale păcii.

§19. Cineva are mai cu seamă trebuinţă de justiţie şi de prudenţă atunci când se află în culmea prosperităţii şi când se bucură de tot ceea ce face invidia celorlalţi oameni. Ca şi cu înţelepţii, pe care poeţii ni-l reprezintă în insulele fericiţilor: cu cât fericirea lor este mai desăvârşită în mijlocul tuturor bunătăţilor de care sunt încărcaţi, cu atât trebuie să cheme în ajutorul lor filozofia, cumpătarea şi dreptatea. Aceste virtuţi, evident, nu sunt mai puţin necesare fericirii şi virtuţii statului. Dacă este ruşinos lucru să nu ştii să te foloseşti de noroc, este cu atât mai ruşinos să nu ştii să te foloseşti de el în neocupaţiune şi să dezvolţi curajul şi virtutea în timpul luptelor, pentru a arăta o josnicie de sclav în timp de pace şi de repaus.

§20. Nu trebuie să se înţeleagă virtutea cum o înţelegea Lacedemona; nu doar că ea a înţeles binele suprem altfel decât cum îl înţelege fiecare, însă ea a crezut că el putea fi dobândit graţie unei virtuţi speciale, virtutea războinică. Or, deoarece există bunuri superioare acelora pe care le aduce războiul, este vădit că şi plăcerea acelor bunuri este de preferat plăcerilor războiului, deşi ea n-are alt obiect decât pe sine însăşi.

§21. Să vedem pe ce căi se vor putea câştiga aceste bunuri nepreţuite.

Am spus de mai înainte1 că influenţele care lucrează asupra sufletului sunt de trei feluri: natura, moravurile şi raţiunea. Am precizat2 de asemenea calităţile pe care cetăţenii trebuie să le fi primit mai înainte de la natură. Ne rămâne de cercetat dacă

1. Vezi mai sus, cap. XII, §6.

2. Vezi mai sus, cap. VI,§2 şi Etica nicomahică, cartea I, cap. I,§9, cartea cap. I, şş3 şi urm. Şi cartea X, cap. X, §6.

Hucarea raţiunii trebuie să aibă loc mai înainte de aceea a deprinderilor, căci trebuie ca aceste două din urmă influenţe să fie într-o desăvârşită armonie, pentru că raţiunea însăşi se poate rătăci urmărind scopul cel mai bun şi pentru că moravurile sunt şi ele supuse la o sumedenie de erori.

§22. Aici, ca în toate celelalte, cu naşterea începe orice; însă scopul naşterii se înalţă până la un izvor al cărui obiect este cu totul diferit. La om, adevăratul scop al naturii este raţiunea şi inteligenţa, singurele obiecte ce trebuie să se aibă în vedere în grijile aplicate, fie la naşterea cetăţenilor, fie la formarea moravurilor lor.

§23. După cum sufletul şi corpul, am spus noi, sunt cu totul deosebite, tot aşa sufletul are două părţi, deopotrivă deosebite: una neraţională, alta înzestrată cu raţiune; ele se produc în două moduri de a fi diverse; cea dintâi e instinctul, cea de-a doua, inteligenţa. Dacă naşterea corpului precede pe cea a sufletului, formarea părţii iraţionale este anterioară aceleia a părţii raţionale. Este lesne să ne convingem de aceasta: mânia, voinţa şi dorinţa se arată la prunci îndată după naşterea lor; raţionamentul şi inteligenţa se ivesc, în ordinea firească a lucrurilor, mult mai târziu. Trebuie deci în mod necesar să ne ocupăm de corp mai înainte de a ne gândi la suflet; şi după corp trebuie să ne gândim la instinct, deşi, la urma urmelor, instinctul se formează tot în vederea inteligenţei şi deşi corpul se formează tot în vederea sufletului.