CAPITOLUL II
şi Un punct evident este că educaţia, printre lucrurile folositoare, trebuie să le cuprindă pe acelea absolut necesare, însă ea nu trebuie să le cuprindă pe toate fără excepţie. Toate îndeletnicirile putând a se deosebi în liberale şi servile, tinerimea va învăţa, printre lucrurile utile, pe acelea ce nu vor tinde să facă meşteşugari din aceia care le practică. Se numesc îndeletniciri de meseriaş toate îndeletnicirile, artă ori ştiinţă, care sunt cu totul inutile pentru a deprinde corpul, sufletul sau mintea unui om liber cu faptele virtuţii. Se dă de asemenea acelaşi nume tuturor
1. Vezi mai sus analiza Constituţiei Spartei, cartea II, cap. VI.
Care au un eriilor care pot deforma corpul şi tuturor muncilor < 1 riu drept plată; căci ele iau orice activitate şi înălţare gândirii.
§2. Deşi nu este ceva servil a studia până la un oarecare unct ştiinţele liberale, a voi să le împingem prea departe înseama a ne expune la neajunsurile pe care le-am semnalat. Deosebirea cea mare constă aici în intenţia care hotărăşte lucrarea ori studiul.
Este cu putinţă, fără a te degrada, a face pentru tine, pentru amicii tăi sau cu un gând virtuos, cutare lucru, care făcut astfel nu este deloc nevrednic de un om liber, dar care, făcut pentru străini, te coboară la mercenar şi la sclav.
Materia pe care o cuprinde educaţia actuală, o repet, înfăţişează acest caracter dublu şi ajută puţin la clarificarea chestiunii.
§3. Astăzi, educaţia se alcătuieşte, îndeobşte, din patru părţi deosebite: literele1, gimnastica, muzicaz şi câteodată desenul; cea dintâi şi cea din urmă de un folos pe cât de pozitiv, pe atât de variat în toată viaţa; a doua, potrivită spre a forma curajul. Cât despre muzică, se ridică unele îndoieli cu privire la utilitatea sa. Îndeobşte este privită ca un obiect numai de plăcere; dar cei vechi făcuseră din ea o parte necesară a educaţiei, convinşi că natura însăşi, după cum am spus-o aşa de adesea, ne cere nu numai o întrebuinţare vrednică de laudă a activităţii noastre, dar şi o întrebuinţare nobilă a timpului nostru liber. Natura, ca să o spun încă o dată, natura este principiul a orice.
§4. Dacă munca şi repausul sunt amândouă necesare, cel din urmă este netăgăduit de preferat; dar trebuie a căuta cu mare grijă să-l umplem cum se cuvine. Negreşit, nu prin jocuri; Căci ar însemna să facem din joc scopul însuşi al vieţii, lucru imposibil. Jocul este mai ales util în mijlocul lucrărilor. Omul care munceşte are nevoie de relaxare, iar jocul are numai scopul să relaxeze.
‘ A citi, a scrie şi gramatica.
2. Anticii dădeau mare importanţă muzicii. Un decret al regilor şi al eforilor în
Parta impusese Iui Timoteu, sub pedeapsă de exil, să scoată patru coarde ale lirei
Ul> Pentru că aceste sunete moleşitoare stricau pe tinerii spartani; era în vremea
— Uceririi Atenei. Astăzi, influenţa morală a muzicii este complet nesocotită de către giuitor; în Grecia era un obiect capital pentru ei, fiindcă organizarea fizică a j ecu’ui avea o sensibilitate şi o delicateţe despre care nimic nu ne poate da o idee
Pnntre noi.
I
Munca aduce totdeauna osteneală şi încordare. Trebuie deci sj putem chema la timp întrebuinţarea jocurilor ca un leac mântuitor Mişcarea pe care ne-o dă jocul destinde spiritul şi-l odihneşte prjn plăcerea pe care o dă.
§5. Repausul pare de asemenea că are în sine deopotrivă plăcerea, fericirea şi mulţumirea vieţii; căci acestea sunt bunurile nu ale celor ce muncesc, ci ale celor ce trăiesc fără ocupaţie Cineva munceşte numai spre a ajunge la un scop pe care nu l-a ajuns încă; iar după opinia tuturor oamenilor, fericirea este scopul în care cineva se odihneşte, departe de orice grijă, în sânul plăcerii. Plăcerea – este adevărat – nu este uniformă pentru toţi; fiecare o concepe după chipul său şi după temperamentul său. Cu cât individul este mai perfect, cu atât fericirea ce visează este mai pură şi cu atât mai înalt este izvorul ei. Astfel, trebuie a mărturisi că, pentru a petrece în mod demn timpul său liber, cineva are nevoie de cunoştinţe şi de o educaţie specială şi că această educaţie, aceste studii, trebuie să aibă ca unic scop individul care se bucură de ele – după cum şi studiile care au ca obiect activitatea trebuie considerate ca necesităţi – şi să n-aibă niciodată în vedere pe străini.
§6. Părinţii noştri n-au admis deloc muzica în educaţie ca o trebuinţă, căci ea nu este aşa ceva; nu au admis-o nici ca ceva util, ca gramatica, care este strict trebuincioasă în comerţ, în economia domestică, în studiul ştiinţelor şi într-o mulţime de ocupaţii politice; nici ca desenul, care ne învaţă a judeca mai bine despre operele de artă; nici ca gimnastica, care dă sănătate şi vigoare; căci muzica nu are evident nici una din aceste calităţi. Ei au găsit în ea numai o întrebuinţare demnă a timpului neocupat; şi iată scopul către care el au încercat să-l îndrepte întrebuinţarea ei. Căci dacă, după părerea lor, există vreo desfătare vrednică de un om liber, aceasta este muzica. Homer este de aceeaşi părere când face pe unul din eroii săi să zică: „însă cuvine-se să poftim la ospăţul vesel”1
1. Versul acesta nu se găseşte în^Homer.
Nomenind astfel pe alţi câţiva care îl cheamă „pe cântăreţ”, adaugă: „Ca să-l desfâteze pe toţi”1.
Şi într-un alt loc, în versurile lui, Odiseu zice că cea mai nobilă desfătare este veselia ce se răspândeşte când: „Oaspeţii în cerc în casă ascultă cântecul lirei2 Aşezaţi în şiruri largi.”
