CAPITOLUL IV

§1. Am stabilit2 mai sus câteva principii dictate de raţiune cu privire la muzică; credem util să reluăm acesta discuţie şi să o urmărim mai departe pentru a da câteva îndrumări cercetărilor ulterioare pe care alţii le vor putea face cu privire la acest subiect. Dar care este puterea muzicii şi care îi este adevăratul folos? Oare este ea numai un joc? Numai o desfătare ca somnul şi băutura, petreceri foarte puţin nobile în ele însele, netăgăduit, dar care, după cum a zis Euripide3: „Uşoară plăcere ne dau Şi farmecă grijile noastre”?

Trebuie oare să punem muzica pe aceeaşi treaptă şi să o gustăm cum bem vinul, după cum ne lăsăm în voia beţiei, după lTebanii, care se dedau la excesive exerciţii corporale, treceau drept cei mai stupizi dintre greci.

2. Vezi mai sus, cap. III, ş 1.

3. Bachantele, versul 378-384. Montesquieu a consacrat un capitol din L’Espril e$ Lois (Cartea IV, cap. VIII ca să explice de ce anticii dădeau atâta importanţă muzicii cum ne dedăm dansului? Sunt oameni care nu-l dau altj însemnătate.

§2. Insă nu este oare muzica mai degrabă şi un mijloc de a ajunge la virtute? Şi oare nu poate, precum gimnastica înrâureşte corpurile, să înrâurească şi ea sufletele, deprinzându-Le cu o plăcere nobilă şi pură? In fine, în al treilea rând, întâietatea ce trebuie să o adăugăm celorlalte -două, întrucât înlesneşte relaxarea inteligenţei, nu ia oare parte la desăvârşirea ei?

Se va recunoaşte fără greutate că nu trebuie să se facă un joc din instruirea ce se dă copiilor. Cineva nu se instruieşte jucându-se, iar studiul este totdeauna anevoios. Adăugăm că timpul liber nu se cuvine nici copilăriei, nici vârstei care urmează după ea: lipsa de ocupaţie este capătul unei cariere, iar o fiinţă incompletă nu trebuie să se oprească câtuşi de puţin.

§3. Dacă se zice că studiul muzicii1 în copilărie poate avea drept scop să pregătească un joc al vârstei mature, la ce folos să ne însuşim personal talentul acesta şi să. Nu recurgem, pentru plăcerea şi instruirea ei, la talentele artiştilor speciali, cum fac regii perşilor şi ai mezilor? Oamenii practici care şi-au făcut o artă din lucrul acesta nu vor avea ei oare o execuţie mult mai perfectă decât nişte oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar ca să o cunoască? Sau dacă fiecare cetăţean trebuie să facă singur ac «ste studii lungi şi penibile, de ce n-ar învăţa el de asemenea şi toate secretele bucătăriei, educaţie care ar fi cu totul absurdă?

§4. Aceeaşi obiecţie are aceeaşi forţă dacă se presupune că muzica formează moravurile. Pentru ce, chiar în cazul acesta, să o înveţe cetăţeanul însuşi? Oare nu s-ar putea să se bucure şi să judece bine despre ea auzindu-l pe alţii? Spartanii au urmat această metodă şi, fără a avea ştiinţă personală, ei pot, zice-se, să judece foarte bine despre meritul muzicii şi să hotărască dacă este bună ori rea. Acelaşi răspuns, dacă se susţine că muzica este adevărata plăcere, adevărata petrecere a oamenilor liberi. Ce foloseşte s-o ştii tu însuţi şi să nu te bucuri de talentul altuia?

1. Vezi şi Platon, Legile, cartea II, pag. 658-9.

— Ideile lui Aristotel despre muzică sunt aproape aceleaşi ca şi cele ale lui Platon.

§7. Nu e oare aceasta ideea ce ne-o facem despre zei? Şi oetii arătatu-ne-au ei vreodată pe Jupiter cântând şi mânuind i’ra? Într-un cuvânt, numim (un fel mai deosebit de) meseriaşi care se îndeletnicesc cu aceasta; şi nu este ocupaţia unui bărbat decât dacă este beat sau glumeşte.

Despre toate aceste chestiuni trebuie să mai vorbim mai târziu1.