CAPITOLUL IV

§1. Mulţimea aceasta de speţe ale democraţiei şi oligarhiei este o urmare evidentă a raţionamentelor ce precedă, pentru că am recunoscut că clasa de jos are multe nuanţe şi că ceea ce numim

1. Vezi mai sus, cap. II şi III ale cărţii acesteia.

Bili, de asemenea. În clasa de jos se pot recunoaşte agricultorii, eseriaşii, comercianţii, fie că vând, fie că cumpără, marinarii, fie militari, fie speculatori, navigatori sau pescari. Adesea, aceste rofesii diverse cuprind o mulţime de indivizi. Bizanţul şi Tarentul sunt populate cu pescari; Atena cu mateloţi; Egina şi Chios, cu negustori; Tenedos, cu navigatori. În. Clasa de jos se mai pot cuprinde muncitorii, oameni cu avere prea mică spre a trăi fără muncă^cei care nu sunt liberi decât dinspre mamă ori tată şi, în sfârşit, toţi oamenii ale căror mijloace de existenţă se apropie de aceia pe care i-am enumerat. În clasa de sus deosebirile se întemeiază pe avere, nobleţe, merit, cultură şi alte superiorităţi asemănătoare.

§2. Prima specie de democraţie se caracterizează prin egalitate; iar egalitatea întemeiată pe lege în această democraţie presupune că săracii nu vor avea drepturi mai întinse decât bogaţii, că nici unii, nici ceilalţi nu vor fi în mod exclusiv suverani, ci în proporţie egală. Deci, dacă libertatea şi egalitatea sunt, după cum se spune adesea, cele două baze fundamentale ale democraţiei, cu cât această egalitate a drepturilor politice va fi mai completă, cu atât democraţia va exista în toată puritatea sa; căci poporul fiind aici în majoritate şi părerea majorităţii formând legea, Constituţia aceasta este în mod necesar o democraţie. Iată deci o primă specie.

§3. După ea vine alta, în care funcţiile publice sunt condiţionate de un cens foarte modest. Slujbele le pot obţine toţi cei ce posedă censul fixat şi sunt inaccesibile tuturor celor care nu-l au. Într-o a treia specie de democraţie, toţi cetâunii a căror calitate nu este contestată ajung la magistraturi, însă legea domneşte în mod suveran. Într-alta, spre a fi magistrat, este de ajuns să fii cetăţean de o categorie oarecare, suveranitatea fiind tot a legii. O a cincea speţă admite de altfel aceleaşi condiţii, dar suveranitatea este atribuită mulţimii, care înlocuieşte legea.

§4. In cazul acesta hotărăsc decretele populare, iar nu legea. Aceasta se petrece mulţumită influenţei demagogilor. Într-adevăr, în democraţiile unde guvernează legea nu sunt demagogi şi cetăţenii cei mai respectaţi au conducerea afacerilor: Demagogii se ivesc numai acolo unde legea a pierdut suveranitatea. Poporul este atunci un adevărat monarh unic, dar alcătuit din majoritate care domneşte, însă nu individual, ci colectiv. Homer1 a criticat multiplicitatea şefilor; însă nu se poate spune dacă el vorbea, cum facem noi aici, despre o putere exercitată în masă ori de o putere împărţită între mai mulţi şefi care o exercită fiecare în parte. De îndată ce poporul este monarh, el pretinde să lucreze ca un monarh, pentru că respinge jugul legii şi se face despot; astfel linguşitorii ajung îndată în cinste.

§5. Democraţia aceasta este, în felul său, ceea ce este tirania pentru regalitate. De o parte şi alta, aceleaşi vicii, aceeaşi apăsare a cetăţenilor buni; aici decretele, acolo ordinele arbitrare. Ba încă demagogul şi linguşitorul au o asemănare izbitoare. Amândoi au o trecere fără margini, unul pe lângă tiran, celălalt pe lângă poporul astfel corupt.

§6. Demagogii, spre a înlocui suveranitatea legilor cu aceea a decretelor, aduc toate afacerile înaintea poporului; căci puterea lor personală creşte o dată cu cea a poporului, de care dispun ei înşişi în mod suveran, prin încrederea pe care ştiu să i-o capteze. Pe de altă parte, toţi cei ce au să se plângă de magistraţi apelează întotdeauna numai la judecata poporului; acesta primeşte bucuros cererile şi astfel toate puterile legale sunt anulate.

§7. Aceasta, se poate zice cu toată dreptatea, este o demagogie de plâns. I se poate imputa faptul de a nu fi în realitate o Constituţie. Acolo unde nu domnesc legile, nu este Constituţie. Trebuie ca legile să decidă afacerile generale, după cum magistratul decide de afacerile particulare, în formele prescrise de către Constituţie. Dacă deci democraţia este una din cele două specii principale de guvernământ, statul în care totul se face cu decrete populare2 nici nu este, la drept vorbind, o democraţie, pentru că decretele nu pot hotărî niciodată într-un mod general.

Iată ce aveam de spus despre formele diverse de democraţie.

1. Iliada, cântul II, versul 204.

2. Aristotel a vrut să satirizeze aici guvernământul atenian.