CAPITOLUL V

§1. Caracterul distinctiv al primei specii de oligarhie este fixarea unui cens destul de ridicat pentru ca săracii, deşi în majoritate, să nu poată ajunge la putere, aceasta fiind deschisă numai acelora care posedă venitul fixat de lege. Într-o a doua specie, censul cerut spre a lua parte la guvernământ este foarte mare, iar corpul magistraţilor are drept de a se autoalege. Trebuie totuşi să spunem că dacă alegerile se fac dintre toţi censitarii, instituţia pare mai curând aristocratică şi că ea nu este într-adevăr oligarhică decât atunci când cercul alegerilor este restrâns. O a treia speţă de oligarhie se bazează pe ereditatea funcţiilor, ce trec de la tată la fiu. O a patra reuneşte cu acest principiu al eredităţii pe acela al suveranităţii magistraţilor, ce o înlocuieşte pe aceea a legii. Această din urmă formă corespunde destul de bine cu tirania printre guvernămintele monarhice, iar printre democraţii, cu speţa de care am vorbit în ultimul rând. Această speţă de oligarhie se numeşte dinastie.

§2. Acestea sunt formele diverse ale oligarhiei şi ale democraţiei. Trebuie totuşi să adăugăm aici o observaţie importantă: anume că adesea, deşi Constituţia nu este democratică, guvernământul, prin tendinţa moravurilor şi a spiritelor, este popular; şi reciproc, în alte cazuri, deşi Constituţia legală este mai curând democratică, tendinţa moravurilor şi a spiritelor este oligarhică. Dar această discordanţă este aproape întotdeauna rezultatul unei revoluţii. Ferindu-se să grăbească inovaţiile, vor mai bine să se mulţumească la început cu uzurpări treptate şi neînsemnate; legile de mai înainte sunt lăsate să dăinuiască, însă şefii revoluţiei sunt totuşi şefii statului.

§3. Aceasta este o urmare evidentă a principiilor fixate mai înainte şi anume că există numai aceste specii de oligarhii şi de democraţii pe care le-am enumerat. Într-adevăr, este o necesitate ca drepturile politice să aparţină sau tuturor părţilor poporului enumerate mai sus, sau numai unora dintre ele, înlăturându-se celelalte. Când agricultorii şi oamenii cu stare mijlocie sunt suverani ai statului, statul e condus de către lege, pentru că cetăţenii, ocupaţi cu lucrările care le asigură viaţa, n-au timp a se îndeletnici cu afacerile publice; ei se bizuie pe lege şi se adună în adunări politice numai în cazurile cu totul necesare. De altfel dreptul politic aparţine fără deosebire tuturor acelora care posedă censul legal; căci ar fi oligarhie dacă nu s-ar face cu totul obştească această prerogativă. Dar cei mai mulţi cetăţeni, fiind lipsiţi de venituri asigurate, n-au timp de jertfit afacerilor obşteşti; şi iată cum se stabileşte această primă specie de democraţie.

§4. Specia care vine în al doilea rând în ordinea pe care am hotărât-o este aceea în care toţi cetăţenii a căror origine nu este contestată au drepturi politice; dar, de fapt cei care pot trăi tară a munci se bucură de ele. In această democraţie, legile sunt tot suverane, pentru că cetăţenii nu sunt îndeobşte atât de bogaţi în venituri personale.

Într-a treia specie, este destul să fie cineva liber, pentru a poseda drepturi politice. Dar şi aici, necesitatea muncii împiedică aproape pe toţi cetăţenii de a exercita drepturile lor, iar suveranitatea legii este tot atât de necesară ca şi în celelalte două specii dintâi.

§5. Cea de-a patra este aceea care a luat naştere cea din urmă în timp. Statele formându-se mult mai întinse decât fuseseră odinioară cele dintâi şi venituri însemnate răspândind bunăstarea, mulţimea dobândi datorită importanţei sale toate drepturile politice, iar cetăţenii puteau să se ocupe atunci în comun cu dirijarea afacerilor obşteşti, pentru că aveau răgaz şi pentru că salariile asigurau chiar şi celor mai puţin înstăriţi timpul necesar spre a se deda lor. Atunci, tocmai cetăţenii aceştia săraci au cel mai mult timp liber; ei n-au câtuşi de puţin de ce să se neliniştească de administrarea intereselor lor particulare, pricină care împiedică aşa de adesea pe bogaţi să ia parte la adunările poporului şi la tribunalele unde sunt membri; şi se întâmplă, în felul acesta, că mulţimea devine suverană în locul legilor. Acestea sunt cauzele necesare care hotărăsc numărul şi felul democraţiilor.

§6. Prima specie de oligarhie este aceea în care majoritatea cetăţenilor posedă averi care sunt moderate şi care nu sunt exagerat de mari. Puterea se atribuie tuturor acelor care se bucură je venitul legal, iar numărul mare de cetăţeni care câştigă astfel ‘ drepturi politice a fost motivul pentru care a trebuit să se dea legii suveranitatea, iar nu oamenilor. Foarte depărtaţi prin numărul lor de unitatea monarhică, prea puţin avuţi spre a se bucura de un răgaz absolut şi nu destul de săraci spre a trăi pe spezele statului, este o necesitate pentru ei de a proclama suverană legea, în loc de a se face ei înşişi suverani.

§7. Presupunând pe posesori mai puţin numeroşi decât în prima ipoteză şi averile mai considerabile, aceasta este a doua specie de oligarhie. Ambiţia creşte atunci o dată cu puterea şi bogaţii numesc ei înşişi, dintre ceilalţi cetăţeni, pe aceia care intră în funcţiile guvernământului. Prea slabi încă pentru a domni asupra legii, sunt totuşi destul de puternici pentru a face să se treacă legile care le acordă aceste nemăsurate prerogative.

§8. Dacă restrângem într-un număr mai mic de mâini averi devenite mai mari, ajungem la ce de-al treilea grad al oligarhiei, în care membrii minorităţii ocupă ei înşişi funcţiile, însă în conformitate cu legea ce le face ereditare. Presupunând pentru membrii oligarhiei o creştere nouă, în bogăţiile lor şi în numărul partizanilor lor, acest guvernământ ereditar este foarte aproape de monarhie. Oamenii domnesc acolo, iar nu legea. Această a patra formă a oligarhiei corespunde cu cea din urmă formă a democraţiei.

§9. Alături de democraţie şi de oligarhie, există alte două forme politice, dintre care una este recunoscută de către toţi autorii şi a fost recunoscută şi de către noi ca făcând parte din cele patru feluri principale de Constituţie, admiţând, conform părerii obşteşti1, că aceste Constituţii sunt monarhia, oligarhia, democraţia şi, în al patrulea rând, aşa numita aristocraţie. O a cincea formă politică este aceea care primeşte numele generic al

1. Aceasta nu este părerea lui Aristotel, fiindcă el reduce, pe drept, la trei şi nu la patru, numărul principalelor Constituţii. Vezi cartea III, cap. V,§1 şi cartea VI, cap. II,§1. Y tuturor celorlalte şi care se cheamă republică; fiindcă ea este foarte rară, ea scapă adesea autorilor care pretind a enumera speciile diverse de guvernământ şi care nu recunosc decât pe cele patru, ce au fost numite mai sus, după cum a făcut Platon în cele două Republici ale sale1.

§10. Cu multă dreptate se cheamă „guvernământul celor mai buni, guvernământul despre care noi am tratat mai înainte2. Acest nume frumos de aristocraţie se întrebuinţează într-adevăr cu toată dreptatea numai pentru statul alcătuit din cetăţeni care sunt virtuoşi în deplinul sens al cuvântului şi care n-au numai vreo virtute specială. Acest stat este singurul în care omul de bine şi cetăţeanul bun fac cu totul una şi aceeaşi persoană. Pretutindeni în lume, individul n-are virtute decât cu privire la Constituţia particulară sub care trăieşte.

§11. Mai sunt câteva forme politice care, deosebindu-se de oligarhie şi de ceea ce se numeşte republică, primesc numele de aristocraţii; acestea sunt sistemele în care aristocraţii sunt aleşi după merit, cel puţin tot atâta cât şi după avuţie. Guvernământul acesta se îndepărtează în mod real de oligarhie şi de republică şi ia numele de aristocraţie; într-adevăr, nu este nevoie ca virtutea să fie obiectul special al statului însuşi pentru ca el să cuprindă în sine cetăţeni tot aşa de distinşi prin virtuţile lor pe cât pot fi aceia * ai aristocraţiei. Când deci bogăţia, mulţimea şi virtutea au drepturi politice, Constituţia poate fi aristocratică, ca la Cartagina3; şi chiar când legea nu ţine socoteală, ca la Sparta4, decât de cele două din urmă elemente, virtutea şi mulţimea, Constituţia este un amestec de democraţie şi de aristocraţie. Astfel, aristocraţia, pe lângă specia sa dintâi şi mai perfectă, are încă cele două forme pe care le-am spus; ea are chiar o a treia formă, pe care o înfăţişează toate statele care tind mai mult decât republica propriu-zisă spre principiul oligarhic.

1. Republica şi Legile. Vezi mai sus, cartea II, cap. I, II şi III.

2. Cap. V şi XII din cartea III; vezi mai sus, cap. II, şş1 şi 5 şi cap. III, şş2 şi

3. Vezi cartea II, cap. VIII.

4. Vezi cartea II, cap. VI.