CAPITOLUL IX

§1. Care este cea mai bună Constituţie? Care este cea mai bună organizare a vieţii pentru state în general şi pentru majoritatea oamenilor, fără a vorbi nici de această virtute, care depăşeşte puterile ordinare ale omenirii, nici de cultură, care să aibă nevoie de dispoziţii naturale şi de împrejurările cele mai norocoase; şi fără a vorbi. de o Constituţie ideală, ci mărginindu-ne, pentru indivizi, la acea viaţă pe care pot s-o ducă cea mai mare parte dintre ei şi, cu privire la state, la specia aceasta de Constituţie pe care o pot primi aproape toate.

§2. Aşa-numitele aristocraţii, de care vrem să vorbim aici, ori sunt în afară de condiţiile celor mai multe state existente, ori se apropie de ceea ce se numeşte republică, ca şi cum n-ar forma decât unul şi acelaşi gen; elementele judecăţii noastre despre amândouă sunt perfect identice. Dacă am avut dreptate să spunem în Etică1 că fericirea constă în deprinderea uşoară şi statornică a virtuţii şi că virtutea este numai o medie între două extreme, urmează în mod necesar că viaţa cea mai înţeleaptă va fi aceea care ţine această linie de mijloc, mulţumindu-se totdeauna cu poziţia aceasta mijlocie, pe care fiecare este în stare să o ajungă.

§3. Evident că după aceleaşi principii se va putea judeca superioritatea ori viciile statului ori ale Constituţiei; căci Constituţia este chiar viaţa statului. Or, statul cuprinde trei clase deosebite, cetăţenii foarte avuţi, cetăţenii foarte săraci şi cetăţenii cu oarecare stare, care sunt puşi la mijloc între aceste două extreme. Apoi, deoarece se recunoaşte că măsura şi calea de mijloc este tot ce este mai bine în toate lucrurile, urmează evident că starea mijlocie va fi de asemenea cea mai convenabilă dintre toate.

1. Vezi mai sus aceeaşi teorie, la începutul cărţii [V. Pasajul la care se referă Aristotel este în Etica Nicomahică, cartea II, cap. VI,§7.

§4. Într-adevăr, ea poate1 mai bine decât oricare alta să se npună ordinelor raţiunii, pe care o ascultă aşa de greu cineva care bucură de oarecare avantaje extraordinare, ca frumuseţe, forţă, naştere, avere sau care suferă de inferioritate excesivă, de sărăcie, de slăbiciune sau de obscuritate. În primul caz, mândria pe care-o dă o poziţie aşa de strălucitoare împinge pe oameni la atentatele cele mari; în al doilea, perversitatea se învârte în jurul delictelor particulare, iar crimele se săvârşesc totdeauna numai din trufie ori din perversitate. Nesocotindu-şi datoriile lor politice în sânul oraşului sau senatului, cele două clase extreme sunt depotrivă de primejdioase cetăţii.

§5. Trebuie să mai spunem că din pricina acestei superiorităţi excesive pe care o dă influenţa avuţiei ori un partid numeros ori cutare alt avantaj, omul nu vrea, nici nu poate să asculte. Din copilărie, el se deprinde cu această indisciplină din casa părintească şi luxul cu care a fost mereu înconjurat nu-l lasă să se supună nici la şcoală. Pe de altă parte, o sărăcie extremă înjoseşte deopotrivă. Astfel, sărăcia te împiedică de a învăţa să comanzi şi ea ne învaţă să ascultăm numai ca nişte sclavi; bogăţia extremă împiedică pe om să se supună unei autorităţi oarecare şi îl învaţă numai să comande cu despotismul unui şef.

§6. Astfel, în tot statul cineva nu vede decât şefi şi sclavi şi nici un om liber. Aici invidia pizmaşă, dincolo vanitatea dispreţuitoare, atât de departe una şi alta de această frăţie socială care este urmarea prieteniei. Şi cui i-ar conveni să aibă un duşman alături de el, chiar şi pentru un moment de cale? Ceea ce trebuie mai ales cetăţii sunt fiinţe egale şi asemănătoare, calităţi care se găsesc mai lesne ca oriunde în clasa mijlocie, iar statul este în mod necesar mai bine guvernat când se compune din aceste elemente care formează, după noi, baza naturală a acestuia.

§7. Aceste poziţii mijlocii, sunt de asemena cele mai sigure2

1. Aristotel laudă în special virtuţile de ascultare ale clasei acesteia mijlocii. Cât despre virtuţile de comandă, care sunt deopotrivă necesare, e! E sunt tot aşa de Preţioase, dar şi rare. Vezi Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, cartea II, cap. IX.

2. In povestea lui Er, armeanul, sufletul lui Ulysse alege în infern viaţa tihnită a unui simplu particular. Republica lui Platon. Cartea X, pag. 620 c.

Pentru indivizi: ei nu poftesc atunci, ca săracii, la averea altuia iar averea lor de asemenea nu este poftită de către alţii, după cum aceea a bogaţilor este de obicei dorită de către săraci. Se trăieşte astfel departe de orice primejdie, într-o siguranţă adâncă, fără a se urzi şi fără a se teme de conspiraţii. Astfel, dorinţa Iui Phocylide1 era foarte înţeleaptă: „Starea de mijloc e cea mai bună; de ea vreau să ţin eu”.

§8. Este evident că asocierea politică este cea mai bună când ea este formată de către cetăţeni cu avere mijlocie; statele bine administrate sunt acelea în care clasa mijlocie este mai numeroasă şi mai puternică decât celelalte două reunite, ori cel puţin decât fiecare din ele în parte. Dându-se de o parte ori de alta, ea restabileşte echilibrul şi împiedică să se formeze vreo preponderenţă excesivă. Este deci o fericire mare ca cetăţenii să aibă o avere mediocră, dar îndestulătoare pentru toate nevoile lor. Oriunde averea extremă este alături de sărăcia extremă, aceste două excese aduc ori demagogia absolută, ori oligarhia pură sau tirania; tirania iese din sânul unei demagogii neînfrânate sau al unei oligarhii extreme mult mai adesea decât din sânul claselor mijlocii şi al claselor vecine cu acelea. Mai târziu2 vom spune din ce cauză, când vom vorbi despre revoluţii.

§9. Un alt folos nu mai puţin evident al proprietăţii mijlocii este că ea este singura care nu se răzvrăteşte. Acolo unde averile mijlocii sunt numeroase, sunt mult mai puţine mişcări şi neînţelegeri revoluţionare. Marile cetăţi3 datorează liniştea lor existenţei averilor mijlocii, care sunt aşa de numeroase acolo. În cele mai mici, din contra, mulţimea întreagă se împarte foarte uşor în două tabere fără nici un mijlocitor, pentru că acolo toţi, se poate spune, sunt ori săraci, ori bogaţi. Tot proprietatea mijlocie este aceea care face democraţiile mai liniştite şi mai durabile decât oligarhiile, în care ea este mai puţin răspândită şi ia parte în măsură mai mică Ia

1. Phocylide din Milet, poet gnomic, era contemporan al lui Solon. Sub numele lui ne rămâne o colecţie de sentinţe în versuri. El este unul dintre cei mai vechi moralişti ai Greciei.

2. Vezi cartea VIII, cap. I şi urm.

3. S-ar putea spune că în zilele noastre se petrece tocmai contrarul: capitalele sunt în general focarele revoluţiilor.

Uterea politică, pentru că mărindu-se numărul săracilor, fără ca acela al averilor mijlocii să se mărească proporţional, statul se corupe şi ajuge repede la ruina sa.

§10. Trebuie să mai adăugăm, ca un fel de probă în sprijinul acestor principii, că legiuitorii cei mai buni au ieşit din clasa de mijloc. Solon făcea parte din ea, cum o mărturisesc versurile sale; Lycurg ţinea de clasa aceasta, căci nu era rege. Charondas şi atâţia alţii tot în ea se născuseră.

Aceasta mai trebuie să ne facă să înţelegem pentru ce majoritatea guvernămintelor sunt sau demagogice sau oligarhice: proprietatea medie fiind acolo foarte rară şi toţi acei care domină acolo, fie ei bogaţii ori săracii, fiind totdeauna deopotrivă depărtaţi de termenul mijlociu, ei nu pun stăpânire pe putere decât pentru ei înşişi şi constituie sau oligarhia sau demagogia.

§11. Pe deasupra, răscoalele şi luptele fiind dese între bogaţi şi săraci, niciodată puterea, oricare ar fi partidul care triumfa contra duşmanilor săi, nu se bazează pe egalitate şi pe drepturi comune. Întrucât ea nu este decât răsplata luptei, învingătorul care pune mâna pe ea face din ea în mod necesar unul din cele două guvernăminte extreme, democraţie sau oligarhie. Astfel, chiar popoarele care au avut rând pe rând înalta conducere1 a afacerilor Greciei au privit numai la Constituţia lor pentru a face să precumpănească în statele supuse puterii lor când oligarhia, când democraţia, preocupaţi numai de interesele lor particulare şi câtuşi de puţin de interesele tributarilor lor.

§12. Astfel, nu s-a văzut niciodată între aceste extreme o adevărată republică, ori, cel puţin, s-a văzut rareori şi pentru scurt timp. Nu s-a găsit decât un singur om2, printre toţi aceia care au ajuns la putere odinioară, care să fi întemeiat o Constituţie de felul acesta; şi de mult timp oamenii politici au renunţat a căuta în state egalitatea: ori încearcă să pună stăpânire pe putere, ori se resemnează la ascultare când sunt cei mai puternici.

• • Lacedemonienii şi atenienii. Aristotel a făcut de mai multe ori observaţia aceasta în cursul lucrării sale. Vezi cartea Vili, cap. VI, ultimul paragraf.

2. Nu se ştie precis personajul pe care-l are în vedere aici. Unii zic că e vorba de Gelon din Siracuza, alţii de Teopomp din Lacedemona, Clistene ori Teseu. Vezi mai sus, cartea II, cap. IX,§2; de asemenea de Phaleas ori de Pittacus din Mitilene.

Aceste consideraţii sunt îndestulătoare pentru a arăta care este cel mai bun guvernământ şi ce anume îi face superioritatea.

§13. Cât despre celelalte Constituţii, anume diversele forme de democraţii şi oligarhii admise de către noi, este uşor de a vedea în ce ordine trebuie să le clasăm; adică aceasta prima, aceea a doua, după cum sunt mai bune ori mai puţin bune în comparaţie cu tipul desăvârşit pe care l-am schiţat. În mod necesar, ele vor fi cu atât mai bune cu cât se vor apropia mai mult de termenul mijlociu şi cu atât mai puţin bune cu cât ele vor fi mai depărtate de el. Exceptez totdeauna cazurile speciale şi înţeleg prin aceasta că cutare Constituţie, deşi preferabilă în sine, este totuşi mai puţin bună decât cutare alta pentru un anumit popor.