CAPITOLUL XII

§1. Problema care urmează după aceea a organizării adunării generale este aceea a împărţirii magistraţilor. Acest al doilea element al guvernământului nu prezintă mai multe varietăţi decât primul sub raportul numărului puterilor, întinderii lor şi a duratei lor. Această durată este când de şase luni sau chiar mai puţin lungă, când de un an sau mai mult. Puterile trebuie oare să fie date pe viaţă şi cu termen lung, ori cu un sistem deosebit? Trebuie oare ca acelaşi individ să poată fi investit de mai multe ori cu ele, sau numai o singură dată, fără a putea să mai spere „vreodată o a doua oară?

§2. Şi cât priveşte compunerea însăşi a magistraturilor, care vor fi membrii lor? Cine îi va numi? În ce formă vor fi numiţi? Trebuie să cunoaştem toate soluţiile posibile ale acestor diverse chestiuni şi să le aplicăm apoi, după principiul şi utilitatea diferitelor guvernăminte. Mai întâi, este destul de anevoios a preciza ce trebuie să se înţeleagă prin magistraturi. Asociaţia politică cere multe feluri de funcţionari şi ar fi o greşeală de a considera ca magistraţi pe toţi cei cărora le revvreo autoritate fie prin alegere, fie pe calea sorţilor. Pontifii, de exemplu, nu sunt oare cu totul altceva decât magistraţi politici? Coregii1, crainicii ambasadorii sunt şi ei funcţionari electivi.

§3. Dar anumite sarcini sunt cu totul politice şi lucrează într-o ordine anumită de fapte sau asupra corpului social întreg: generalul, de exemplu, comandă tuturor membrilor armatei; sau numai asupra unei părţi a cetăţii: astfel sunt slujbele de inspector al femeilor sau > al copiilor. Alte funcţii sunt, se poate spune, de economie publică: spre exemplu aceea de intendent al merindelor; ele sunt de asemenea elective. Altele, în fine, sunt servile şi sunt încredinţate sclavilor, când statul este atât de bogat încât poate să le plătească. Într-un mod general, adevăratele magistraturi sunt funcţiile, care dau drept de a delibera cu privire la oarecare obiecte, de a decide şi de a ordona. Accentuez în special această din urmă condiţie; căci după aceasta, adică dacă cineva are ceva de ordonat în stat, se cunoaşte mai bine dacă ia parte la guvernământ. Pentru interesul practic, distincţia aceasta, la drept vorbind, n-are nici o însemnătate, căci nu s-a întâmplat niciodată ca nişte funcţionari să se fi certat pentru oarecare nume de magistraturi; chestiunea are, din contră, o însemnătate pur teoretică.

§4. Care sunt magistraturile esenţiale cetăţii? Care este numărul lor? Care sunt magistraturile care, fără a fi indispensabile, contribuie totuşi la o bună organizare a statului? Lată chestiunile pe care şi le poate pune cineva cu privire la un stat oarecare, oricât de mic ar putea fi acesta de alminteri. În statele cele mari, fiecare magistratură poate fi şi trebuie să aibă atribuţii care sunt cu totul speciale. Mulţimea cetăţenilor permite a se înmulţi numărul funcţionarilor. Din momentul acesta, anumite funcţii nu se obţin de către acelaşi individ decât la intervale mari şi câteva chiar numai o singură dată. Nu se poate tăgădui că fiecare slujbă se împlineşte mai

1. Cei ce făceau cheltuielile corurilor de muzică şi de dans, în piesele de teatru. Pentru serbările publice.

Când atenţia magistratului se mărgineşte astfel la un singur biect, în loc de a se întinde la o sumedenie de obiecte diverse.

§5. In statele mici, din contră, trebuie să concentrezi multe atribuţiuni diverse în câteva mâini; cetăţenii sunt prea puţini pentru ca corpul magistraţilor să fie numeros. Într-adevăr, unde să găseşti înlocuitori? Statele cele mici au adesea nevoie de aceleaşi magistraturi, de aceleaşi legi ca şi cele mari; numai că într-uneie funcţiile revin deseori în aceleaşi mâini; în celelalte, nevoia aceasta nu apare decât din timp în timp. Dar nimic nu împiedică de a încredinţa aceluiaşi om mai multe funcţii în acelaşi timp, numai ca aceste funcţii să nu se incomodeze între ele. „Numărul mic ai cetăţenilor sileşte în mod necesar a înmulţi atribuţiile slujbelor; şi atunci se pot compara aceste slujbe publice cu acele unelte cu mai multe destinaţii, care slujesc în acelaşi timp de lănci şi de făclii.

§6. Am putea mai întâi determina numărul funcţiilor i indispensabile în orice stat şi al acelora care fără a fi aşa de absolut necesare, totuşi îi sunt trebuincioase. Pornind de la această dată, ar fi uşor a descoperi care sunt acelea ce se pot reuni fără primejdie într-o singură mână. Ar trebui să mai distingem cu grijă pe acelea cu care un acelaşi magistrat poate fi însărcinat, după loc şi acelea care ar putea fi, în toate locurile, reunite fără nici un neajuns. Astfel, în materie de poliţie urbană, este oare necesar de a aşeza un magistrat special pentru supravegherea târgului public şi un alt magistrat pentru cutare alt loc? Ori trebuie numai un singur magistrat pentru cetatea întreagă? Diviziunea atribuţiilor trebuie oare să se orânduiască conform locurilor ori persoanelor? Vreau să zic: trebuie oare ca un funeuonar, spre exemplu, să fie însărcinat cu toată poliţia urbană şi un altul cu supravegherea femeilor şi copiilor?

§7. Considerând chestiunea din punctul de vedere al Constituţiei, ne putem întreba dacă în fiecare sistem politic speţa de funcţii este diferită, ori dacă ea rămâne pretutindeni aceeaşi. Astfel, în democraţie, în oligarhie, aristocraţie, monarhie, magistraturile înalte sunt ele oare aceleaşi, deşi nu sunt încredinţate unor indivizi egali şi nici unor indivizi asemănători? Oare nu variază ele o dată cu diferitele guvernăminte? În aristocraţie, spre exemplu, nu sunt oare încredinţate oamenilor luminaţi, în oligar, hie oamenilor bogaţi şi în democraţie oamenilor liberi? Unele din aceste magistraturi nu trebuie oare organizate pe aceste baze diverse? Ori sunt şi cazuri când ele trebuie să fie aceleaşi şi de 0 parte şi de alta? Nu sunt oare cazuri când este bine ca ele să fie diferite? Nu este mai bine oare ca, având aceleaşi atribuţii puterea lor să fie când restrânsă şi când foarte întinsă?

§8. Este sigur că unele magistraturi sunt exclusiv specifice unui sistem: astfel este aceea a comisiilor preparatorii1, atât de contrare democraţiei, care cere un senat. Nu este mai puţin sigur că trebuie funcţionari asemănători însărcinaţi de a pregăti deliberările poporului, ca să-l cruţe timpul. Dar dacă aceşti funcţionari sunt puţin numeroşi, instituţia este oligarhică; şi cum nişte comisari (deliberativi) nu pot fi niciodată prea numeroşi, instituţia ţine în mod esenţial de oligarhie. Dar pretutindeni unde există în acelaşi timp un comitet (deliberativ) şi un senat, puterea comisarilor este totdeauna deasupra aceleia a senatorilor; senatul este democratic, comitetul oligarhic. Puterea senatului este chiar anulată în democraţiile în care poporul se adună în masă pentru a decide el însuşi cu privire la toate afacerile.

§9. Poporul îşi ia de regulă asupra sa grija aceasta când este bogat sau când o indemnizaţie despăgubeşte prezenţa sa la adunarea generală; atunci, datorită răgazului ce-l are, se reuneşte deseori şi judecă toate prin el însuşi. Pedonomia, gyneconomia sau orice altă magistratură însărcinată în mod special cu supravegherea femeilor şi copiilor sunt instituţii aristocratice şi n-au nimic popular. Într-adevăr, cum să opreşti pe femeile sărace de a nu ieşi din casă? Şi n-au nimic nici oligarhic; căci cum să împiedici luxul femeilor în oligarhie?

§10. De altfel, nu voi împinge mai departe aceste consideraţii. Dar vom încerca acum de a trata în fond despre stabilirea magistraturilor.

Deosebirile se referă numai la trei termeni diverşi, ale căror

1 Aristotel vrea desigur să se refere aici la raportorii stabiliţi de către oligarhia celor Patru-sute, la Atena, în anul 411 a. Chr. Aceasta a fost după înfrângerea din Sicilia.

Combinaţii trebuie să dea toate modurile posibile de organizare. Aceşti trei termeni sunt: mai întâi alegătorii, în al doilea rând eligibilii, în sfârşit, modul de numire. Aceşti termeni se pot prezenta toţi trei sub trei aspecte deosebite. Dreptul de a numi magistraţii aparţine ori tuturor cetăţenilor, ori unei clase speciale. Dreptul de a fi ales este ori un drept al tuturor, ori un privilegiu legat fie de cens, fie de naştere, fie de merit, ori de altă întâietate. Spre exemplu, la Megara1, dreptul era rezervat acelora care conspiraseră şi luptaseră spre a distruge democraţia. În fine, modul de numire poate varia de la sorţi şi până la alegere.

§11. Pe de altă parte, poate avea loc o combinaţie a acestor moduri2 două câte două şi vreau să spun prin aceasta că cutare magistraturi pot fi numite de către o clasă specială în acelaşi timp

1. Megara, oraş dorian între Atica şi istmul de Corint. Evenimentele la care se referă au avut loc în anul 446 a. Chr.

2. Pasajul acesta nu este tocmai uşor de înţeles. Goettling, spre a-l lămuri, a făcut un tablou a cărui analiză o voi da mai jos. Aristotel recunoaşte mai întâi trei diviziuni principale: 1) alegătorii; 2) eligibilii; 3) modul de numire. Fiecare din aceste trei diviziuni principale poate suferi trei modificări: Alegătorii pot fi: (A) corpul întreg al cetăţenilor, (B) o anumită clasă privilegiată şi (C) corpul întreg al cetăţenilor pentru anumite funcţii şi o clasă privilegiată pentru altele. Eligibilii pot prezenta aceleaşi diversităţi: (A’), (B’), (C). Modul de numire poate fi: (A”) sorţii, (B”) alegerea, (C”) astfel, alegerea pentru anumite funcţii şi sorţii pentru altele. Fiecare din aceste modificări poate admite patru nuanţe distincte: pentru alegători, prima modificare este că corpul întreg al cetăţenilor are dreptul să aleagă. Pornind de la această bază, iată cele patru nuanţe: (a1). Toţi cetăţenii fiind alegători, ei aleg pe eligibili din corpul întreg al cetăţenilor prin alegere; (b’) id. id. id. Prin sorţi; (c’) toţi cetăţenii fiind alegători, ei iau pe eligibili din unele clase privilegiate prin alegere; (d’) id. id. id. Prin sorţi. A doua modificare presupune că alegătorii formează o clasă privilegiată. Plecând de la această bază, iată patru nuanţe noi: (a”) alegătorii privilegiaţi luând pe eligibili din masă prin alegere; (b”) id. id. id., prin sorţi; (c”) alegătorii privilegiaţi luând pe eligibili din anumite clase prin alegere; (d”) id. id. id. Prin sorţi. Atreia modificare presupune că toţi cetăţenii numesc în anumite funcţii, în timp ce o clasă privilegiată va numi în altele. Plecând şi de la această bază, iată cele din urmă patru nuanţe: (a’”) toţi numesc în anumite funcţii şi privilegiaţii numesc în altele; ei pot lua din masă, prin alegere; (b’”) ii id. id. Prin sorţi; (c’”) toţi numesc în unele funcţii şi privilegiaţii în altele; ei pot lua din clasele privilegiate prin alegere; (d’”) id. id. id. Prin sorţi. Rămân în fine combinaţiile împerecheate. Aristotel explică el însuşi că aceste combinaţii sunt în număr de trei pentru fiecare modificare, Este evident că aceste douăsprezece nuanţe, explicate aici pentru prima diviziune principală, pentru alegători, se reproduc pentru a doua diviziune şi pentru a treia. Dar şi pentru una şi pentru cealaltă ar trebui schimbată ordinea termenelor, care ar rămâne totdeauna aceeaşi. (Barthelemy). O explicare şi mai limpede vezi la Susemihl, op. Cât., volumul II, pag. 297, nota 1366.

În care cutare altele vor fi numite de către universalitatea cetăţenilor; ori că eligibilitatea va fi pentru unele un drept general fiind în acelaşi timp un privilegiu pentru anumite altele; sau. În fine, acestea vor fi numite prin sorţi, celelalte prin alegeri. Fiecarfe din aceste trei combinaţii poate oferi patru moduri: 1) toţi magistraţii luaţi din universalitatea cetăţenilor pe calea alegerii; 2) toţi magistraţii luaţi din universalitatea cetăţenilor pe calea sorţilor; 3) şi 4) eligibilitatea fiind aplicată tuturor cetăţenilor deodată, aceasta poate avea loc ori pe rând, pe triburi, pe cantoane, pe fratrii, astfel ca toate clasele să treacă pe la putere la rândul lor; al 5-lea şi al 6-lea) eligibilitatea poate fi aplicată tuturor cetăţenilor în masă, unul’din aceste moduri fiind adoptat pentru unele funcţii, celălalt mod fiind adoptat pentru altele. Pe de altă parte, dreptul de a numi fiind privilegiul câtorva cetăţeni, magistraţii pot fi luaţi: 7) din corpul întreg al cetăţenilor pe calea alegerii; 8) din corpul întreg al cetăţenilor pe calea sorţilor; 9) dintr-o fracţiune a cetăţenilor prin alegere; 10) dintr-o fracţiune a cetăţenilor prin sorţi; 11) se poate numi în sfârşit în oarecare funcţii conform formei celei dintâi; 12-lea) în oarecare alte (funcţii), conform celei de-a doua, adică a aplica corpului întreg de cetăţeni alegerea pentru oarecare funcţii, iar sorţii pentru altele. Iată deci douăsprezece moduri de orânduire a magistraturilor, fără a mai număra combinaţiile împerecheate.

§12. Dintre toate aceste moduri de organizare, numai două sunt democratice: eligibilitatea la toate magistraturile acordată tuturor cetăţenilor, eligibilitatea prin sorţi, eligibilitatea prin alegere; ori, în acelaşi timp, cutare funcţie prin sorţi, cutare prin alegere. Dacă toţi cetăţenii sunt chemaţi a numi, nu în masă, ci pe rând şi dacă numirea se face fie din totalitatea cetăţenilor, fie dintre câţiva privilegiaţi, prin sorţi ori prin alegere ori prin aceste două căi în acelaşi timp, ori dacă cutare magistraturi sunt luate din masa cetăţenilor şi cutare altele rezervate unor clase speciale, cu condiţia ca să aibă loc pe cele două căi în acelaşi timp, adică sorţii pentru unele şi alegerea pentru altele, instituţia este republicană. Dacă dreptul de numire din totalitatea cetăţenilor aparţine numai câtorva şi dacă magistraturile sunt date unele prin sorţi, altele prin sau pe aceste două căi reunite, sorţii şi alegerea, instituţia este oligarhică; însă ai doilea mod este mai oligarhic decât primul.

§13. Dacă eligibilitatea aparţine tuturor pentru anumite funcţii şi numai câtorva pentru altele, fie prin sorţi, fie prin aleaere, sistemul este republican şi aristocratic. Numirea şi eligibilitatea rezervate unei minorităţi constituie un sistem oligarhic, dacă nu este reciprocitate între toţi cetăţenii, fie că se întrebuinţează sorţii, ori amândouă modurile totodată. Dar dacă privilegiaţii numesc din totalitatea cetăţenilor, sistemul nu mai este oligarhic. Dreptul de alegere dat tuturor cu eligibilitatea numai câtorva este un sistem aristocratic.

§14. Acesta este numărul combinaţiilor posibile după diversele specii de Constituţii. Se va putea vedea uşor ce sistem e bun de aplicat diferitelor state, ce mod de aşezare trebuie adoptat pentru magistraturi şi ce atribuţiuni tebuie să li se recunoască, înţeleg prin atribuţii ale unei magistraturi, spre exemplu, că una este însărcinată cu veniturile statului, cealaltă cu apărarea sa. Tributiile pot fi foarte variate, de la comandamentul armatei până la jurisdicţia relativă la contractele încheiate în târgul pieţii.