CAPITOLUL III

§1. Obiectele reale ale revoluţiilor sunt totdeauna foarte importante, deşi ocazia lor poate să fie foarte neînsemnată; nu s-a recurs niciodată la revoluţie decât pentru motive serioase. Cele mai mici lucruri, când privesc pe şefii statului, sunt poate acelea care au cea mai mare gravitate. Se poate vedea ce s-a întâmplat la Siracuza. Constituţia a fost schimbată pentru o ceartă din dragoste care a împins la revoluţie pe doi tineri în situaţii înalte. Unul din ei făcu o călătorie; celălalt, în timpul lipsei sale, câştigă iubirea tânărului pe care colegul său îl iubea. La reîntoarcere, acesta, spre a se răzbuna, reuşi să seducă pe femeia rivalului său şi amândoi,

1. Vezi mai sus, cap. I,§2.

2. Vezi Tucidide, cartea III. Cap. 34 amestecând în cearta lor pe membrii guvernământului, pricinuiră o revoluţie.

§2. Trebuie, deci, chiar de la început, a veghea cu băgare de seamă la acest fel de certuri particulare şi a le domoli de îndată ce se ivesc între fruntaşii şi puternicii statului. Tot răul este la început, căci proverbul este foarte înţelept: „Lucrul început este pe jumătate făcut,. Astfel, în orice lucru, greşeala cea mai uşoară, când este la bază, reapare în proporţie în toate celelalte părţi. În general, neînţelegerile care izbucnesc între cetăţenii fruntaşi se întind la tot statul, care în cele din urmă ia şi el parte. Hestia1 ne dă un exemplu, puţin timp după războiul mezic. Doi fraţi îşi disputau moştenirea părintească; cel mai sărac pretindea că fratele ascunsese banii şi comoara găsită de către tatăl său; ei amestecară în cearta lor, unul pe toţi oamenii din popor, celălalt, a cărui avere era foarte mare, pe toţi oamenii bogaţi din cetate.

§3. La Delfi2, o ceartă cu ocazia unei nunţi pricinui tulburările ce durară atâta vreme. Un cetăţean, ducându-se lângă viitoarea lui soţie, avu o presimţire sinistră şi refuză să ia în căsătorie pe logodnică. Părinţii, jigniţi de refuzul său, ascunseră în bagajul său câteva obiecte sacre pe când el făcea un sacrificiu şi apoi îl uciseră ca sacrileg. La Mitilene, răscoala, aţâţată cu ocazia câtorva tinere moştenitoare, a fost originea tuturor nenorocirilor ce urmară şi a războiului contra atenienilor, în care Paches3 cuceri oraşul lor. Un cetăţean bogat, anume Timophan, lăsase două fiice; Dexandru, care nu putuse să le obţină pentru fiii săi, începu, revolta şi aţâţă ura atenienilor, al căror însărcinat de afaceri4 în locul acesta era.

§4. La Foceea, de asemenea, tot căsătoria unei bogate moştenitoare provocă cearta dintre Mnaseu, tatăl lui Mneson şi Eutycrate, tatăl lui Onomarc şi apoi, războiul sacru, atât de nenorocit pentru foceeni. La Epidamn, tot o căsătorie făcu să se schimbe Constituţia. Un cetăţean făgăduise pe fiica sa unui tânăr

1. Oraş din Eubeea. Vezi Diodor Sicilianul, cartea XV,§3.

2. Plutarh povesteşte acelaşi fapt în Sfaturi politice, pag. 35.

3. Vezi Tucidide, cartea III, cap. 28.

4. Proxenul.

Al cărui tată, ajuns magistrat, condamnă pe tatăl logodnicii la o amendă. Spre a se răzbuna de ceea ce socotea o insultă, acesta făcu să se revolte toate clasele societăţii care nu aveau drepturi politice.

§5. Pentru a stârni o revoluţie care face să treacă guvernământul la oligarhie, la democraţie sau la republică este de ajuns să se dea demnităţi sau atribuţii exagerate unei oarecare magistraturi ori clase a statului. Astfel, cinstea nemăsurată cu care a fost împresurat areopagul în epoca războiului mezic păru că dă prea multă putere guvernământului. Şi, într-alt sens, când flota, ale cărei echipaje erau compuse din oameni din popor, obţinuse victoria de la Salamina şi cucerise pentru Atena supremaţia Greciei şi preponderenţa maritimă, democraţia îşi reluă toate ‘ drepturile sale. La Argos, cetăţenii fruntaşi, foarte mândri din cauza biruinţei lor de la Mantineea1 contra lacedemonilor, voiră să răstoarne democraţia.

§6. La Siracuza2, poporul, care dobândise singur victoria contra atenienilor, înlocui republica cu democraţia. La Chalcis, 11 poporul puse mâna pe putere îndată după ce au omorât pe tiranul Foxos3, împreună cu nobilii. La Ambracia, poporul alungă de asemenea pe tiranul Periandru4 cu conjuraţii care conspirau contra lui şi se investi el însuşi cu toată puterea.

§7. Trebuie să se ştie bine că toţi cei care au dobândit pentru patria lor oarecare putere nouă, particulari, magistraţi, triburi ori cutare altă parte, oricare ar fi, a cetăţii, devin pentru stat o cauză de răzvrătire. Sau lumea se răscoală împotriva lor din pizmă faţă de gloria lor, sau chiar ei înşişi, semeţi din cauza izbândei lor, caută a nimici egalitatea, pe care n-o mai doresc.

Un alt izvor de revoluţii este chiar egalitatea forţelor între părţile statului, care par inamice unele alteia; între bogaţi şi săraci, de exemplu, când nu există între ei nici o clasă mijlocie ori această clasă este puţin numeroasă. Dar din momentul în care una

1. Lupta de la Mantineea, unde a pierit Epaminondas, s-a dat în anul 362 a. Chr.

2. Înfrângerea atenienilor a avut loc în anul 412 a. Chr.

3. Regent al Ambraciei la începutul secolului VI.

4. Acest Periandru era nepotul lui Periandru din Corint. Vezi şi cap. VIII,§9.

Din cele două părţi are o superioritate netăgăduită şi cu totul vădită, cealaltă se fereşte de a înfrunta fără folos primejdia luptei. Şi iată încă de ce, cetăţenii distinşi prin meritele lor nu aţâţă niciodată, ca să zicem astfel, revolte; ei sunt totdeauna în minoritate în raport cu mulţimea.

Acestea sunt în general aproape toate cauzele şi toate împrejurările de dezordine şi de revoluţii în diversele sisteme de guvernământ.

§8. Revoluţiile procedează când cu violenţă, când cu viclenie. Violenţa poate izbucni chiar de la început şi pe neaşteptate sau apăsarea poate veni numai după multă vreme; căci şi viclenia poate lucra tot în două moduri: mai întâi, cu promisiuni mincinoase ea înduplecă poporul să se învoiască la revoluţie şi nu recurge decât mai târziu la forţă, spre a o menţine contra împotrivirii sale. La Atena, cei patru sute1 au înşelat poporul, convingându-l că Marele Rege le va procura mijloace să urmeze războiul contra Spartei şi, frauda aceasta reuşindu-le, ei încercară să păstreze puterea în profitul lor. În al doilea rând, persuasiunea singură îi ajunge vicleniei spre a păstra puterea, cu învoirea celor ce se supun, după cum ea i-a fost îndestulătoare ca s-o dobândească.

Putem spune că în general cauzele pe care le-am arătat aduc revoluţii în guvernămintele de toate speţele.