CAPITOLUL VIII

§1. Ne rămâne să vedem care sunt pricinile cele mai răspândite de răsturnare şi conservare a monarhiei. Considera-ţiunile ce se cuvine a face cu privire la soarta regalităţilor şi tiraniilor se apropie mult de acelea pe care le-am indicat relativ la statele republicane. Regalitatea se apropie de aristocraţie, iar tirania se compune din elemente ale oligarhiei extreme şi din demagogie, aşa că ea este pentru supuşi cel mai funest dintre sisteme, pentru că este formată din două guvernăminte rele şi pentru că reuneşte lipsurile şr viciile şi ale unuia şi ale celuilalt.

§2. De altfel, aceste două specii de monarhii sunt cu totul opuse chiar de la punctul lor de plecare. Regalitatea este creată de către clasele înalte, pe care trebuie să le apere contra poporului, iar regele însuşi este luat din clasele înalte, printre care se distinge Pnn virtutea sa superioară sau prin isprăvile glorioase pe care ea i e mspiră sau prin faima deopotrivă de meritată a rasei sale.

—- ‘ i ‘ Vezi cartea VII, cap. I, şş6 şi 11. Nu se ştie din ce piesă a lui Euripide e scoasă această expresie.

Iva

Tiranul, din contră, se trage din popor şi din masă, îmD cetăţenilor puternici, a căror apăsare trebuie s-o combată§3. El poate fi lesne cunoscut din faptele sale. Aproan tiranii, se poate zice, au fost la început demagogi care au câsti I încrederea poporului ponegrind pe cetăţenii fruntaşi Cât tiranii s-au format în felul acesta când statele erau deja puterrf Altele, mai vechi, erau doar nişte regalităţi care violau toate legi ţării şi pretindeau o autoritate despotică. Altele au fost întemeiat de oameni ajunşi în baza unei alegeri la cele mai înalte magjs traturi, pentru că odinioară poporul dădea cu termen lung toate slujbele mari şi toate funcţiile publice. Altele, în sfârşit, au ieşit din guvernăminte oligarhice care încredinţaseră în mod imprudent unui singur individ atribuţiuni politice peste măsură de însemnate§4. Mulţumită acestor împrejurări, uzurparea era uşoară atunci pentru toţi tiranii; de fapt, era destul să vrea să devină tirani, pentru că ei aveau de mai înainte sau autoritatea regală, sau cea pe care o dă o înaltă consideraţie: aşa de pildă, Pheidon din Argos1 şi toţi ceilalţi tirani care la început erau regi; de asemenea, toţi tiranii Ioniei2 şi Phalaris3, care la început fuseseră învestiţi cu înalte magistraturi; Panaetius la Leontium4, Kypselos5 la Corint, Pisistrate6 la Atena, Dionysios la Siracuza7 şi atâţia alţi tirani care, ca şi ei, au ieşit din demagogie.

§5. Regalitatea, o repet8, se rânduieşte aproape de aristocraţie, întrucât, ca şi ea, este răsplata cinstei personale, a unei virtuţi eminente, a naşterii, a unor mari servicii aduse patriei ori a tuturor acestor calităţi reunite cu capacitatea. Toţi cei ce au făcut servicii mari cetăţilor, popoarelor sau care erau destul de puternici spre a le face au dobândit această demnitate înaltă: unii,

1. În al VlII-lea secol. Se zice că el a introdus în Pelopones unitatea de măsuri şi greutăţi şi că a bătut cel dintâi monedă. Vezi Herodot, Eralo, cap. 127,§4.

2. Herodot, în Melpomena, cap. 137, face istoria acestor tirani mici.

3. Phalaris, tiran din Agrigent, 564 a. Chr.

4. Leontium, oraş vecin cu Siracuza.

5. Kypselos uzurpă tirania în Corint pe la anul 658 a. Chr.

6. Pisistrate, 550 a. Chr.

7. Dionysios la Siracuza, vezi mai sus, cap. IV,§5.

8. Vezi mai sus, ş 1.

Victoriile lor, au apărat poporul de sclavie, ca Codrus1; alţii dat libertatea, ca Cyrus; alţii, ca fondatori ai statului însuşi ori oosesori ai teritoriului, ca regii spartanilor, ai macedonenilor şi aimolossilor2.

§6. Regele are menirea specială de a veghea ca cei ce au veri să nu fie nedreptăţiţi în avuţia lor şi ca poporul să nu sufere ‘ci o înjosire. Tiranul, din contră, după cum am mai spus-o de multe ori3, are în vedere totdeauna în afacerile obşteşti numai interesul său personal. Scopul tiranului este desfătarea, al regelui, virtutea. Astfel, în ce priveşte ambiţia, tiranul se gândeşte mai ales la Sâni, regele mai cu seamă la onoare. Garda unui rege este alcătuită din cetăţeni, a tiranului, din străini.

§7. De alfel, este lesne de văzut că tirania are toate neajunsurile democraţiei şi ale oligarhiei4. Ca şi acestea, ea nu se gândeşte decât la bogăţie, care în mod necesar poate singură să-l garanteze şi credinţa sateliţilor săi şi desfătarea luxului. Tirania, de asemenea, nu se încrede în mase şi le ia dreptul de a poseda arme. A face rău poporului, a-l îndepărta pe cetăţeni din cetate şi a-l risipi sunt manopere comune oligarhiei şi tiraniei. De Ta democraţie, tirania împrumută sistemul acesta de război continuu contra cetăţenilor puternici, lupta aceasta secretă şi publică care îi distruge, aceste exiluri care îi lovesc sub pretextul că sunt rebeli şi duşmani autorităţii; căci ea ştie că numai din rândurile claselor înalte vor răsări conspiraţiile contra ei, pe care unii le urzesc cu scopul de a apuca puterea în folosul lor, iar ceilalţi spre a scăpa de sclavia care îi apasă. Iată ce însemna povaţa lui Periandru5 către ‘Trasybulos; iar nivelarea aceea a spicelor care le depăşeau pe celelalte vrea să spună că totdeauna trebuie să ne scăpăm de cetăţenii eminenţi.

§8. Tot ce am spus6 arată îndeajuns că pricinile revoluţiei ‘ebuie să fie aproape aceleaşi în monarhii ca şi în republici.

1 în secolul XI a. Chr.

— Vezi mai jos, cap. IX,§1, câteva cuvinte despre monarhia molossilor.

— Vezi mai sus, ş 1.

— Vezi mai sus, cartea III, cap. VIII,§3. 5-Vezi cartea III, cap. VIU,§3.

— Vezi mai sus, cap. II,§3;

Nedreptatea, frica şi dispreţul au pricinuit aproape totdea conspiraţiile supuşilor contra monarhilor. Nedreptatea 1 pricinuit totuşi mai rar decât insulta şi câteodată de aseme spolierile individuale. Scopul ce-şi propun în republ’ ‘ conspiraţiile este de asemenea acelaşi în statele supuse unui tir sau unui rege; ele au totdeauna loc pentru că monarhul est încărcat de onoruri şi de bogăţii pe care i le pizmuiesc toţi ceilalţi§9. Conspiraţiile lovesc1 uneori în persoana celor ce au puterea, alteori chiar în puterea lor. Sentimentul unei insulte împinge mai ales spre cele dintâi; şi fiindcă insulta poate fi de multe feluri, ura pe care ea o deşteaptă poate avea tot atâtea caractere diferite. In cea mai mare parte din cazuri, mânia conspiratoare se gândeşte numai la răzbunare şi nu este ambiţioasă Martoră e soarta Pisistratizilor; ei necinstiseră pe sora lui Har-modius; Harmodius2 a conspirat să o răzbune pe sora sa; Aris-togiton, să îl sprijine pe Harmodius. Conspiraţia urzită contra lui Periandru3, tiranul Ambraciei, n-a avut alt motiv decât o glumă a tiranului, care la o orgie întrebase pe unul din iubiţii lui dacă nu rămăsese însărcinat.

§10. Pausanias l-a omorât pe Filip4 pentru că Filip îl lăsase să fie insultat de către partizanii lui Attal. Derdas a conspirat împotriva lui Amyntas cel Mic, care se lăudase că se înfruptase din floarea tinereţii sale. Eunucul5 l-a omorât pe Evagoras din Cipru, al cărui fiu îl necinstise răpindu-l femeia.

§11. Multe conspiraţii n-au avut altă pricină decât atentatele de care câţiva monarhi s-au făcut vinovaţi faţă de persoana vreunuia din supuşii lor. Astfel a fost conspiraţia urzită contra lui Arhelaus6 de către Crateu7, care suferise totdeauna cu groază

1. Vezi Machiavelli, Discurs despre Decade, cartea III, cap. VI.

2. Tucidide povesteşte conspiraţia lui Harmodius, cartea I, cap. XX şi cartea VI, cap. LIV şi urm.

3. Vezi mai sus, cartea VIII, cap. III,§6. Câteva vorbe despre Periandru.

4. 336 a. Chr., acesta este faptul cel mai recent din Politica lui Aristotel. Vezi Şi Diodor Sicilianul, cartea XVI, cap. XCIII.

5. Nicocles, supranumit Eunucul, I-a asasinat pe Evagoras în anul 374 a. CB£ Diodor Sicilianul, cartea XV, cap. XLVII,§8, pag. 32, ed. F. D.

6. E acelaşi despre care se vorbeşte în Gorgias al lui Platon.

7. Sau Craterus; Diodor Sicilianul (cartea XIV, cap. 37,§5) pretinde că Crateu l-a omorât pe rege din greşeală, la vânătoare.

Ceste legături nedemne. Astfel, nici nu scăpă cel dintâi pretext lauzibil, totuşi cu mult mai puţin grav decât era celălalt. Arhelaus, după ce i-a promis pe una din fetele sale, nu se ţinu de cuvânt şi le mărită pe amândouă, una în urma înfrângerii sale în războiul contra lui Sirrha şi Arrhabaeus, cu regele din Elimea; pe cealaltă, care era mai mică, cu Amyntas, fiul acestui rege, bizu-jndu-se să domolească astfel orice ură dintre Crateu şi fiul Cleopatrei. Dar adevăratul motiv al duşmăniei sale a fost indignarea pe care o simţea tânărul din pricina legăturilor ce-l uneau cu regele.

§12. Hellanocrate din Larissa intră în conspiraţie pentru o insultă asemănătoare. Tiranul, care abuzase de tinereţea lui, netri-miţându-l, după cum îi făgăduise, Hellanocrate se convinsese că această intimitate a regelui nu era izvorâtă dintr-o pasiune reală şi că n-avea alt scop decât să-l necinstească. Python1 şi Heraclide, amândoi din Aenos, au ucis pe Cotys, ca să-l răzbune pe tatăl lor, iar Adamas 1.

— A trădat pe Cotys spre a răzbuna mutilarea necinstitoare2 ce pusese să i se facă în copilărie.

§13. Foarte adesea se conspiră din mânie faţă de năpăstuirile pe care cineva le-a îndurat el însuşi. Chiar unii magistraţi, membri din familii regale, au ucis tirani sau cel puţin au conspirat spre a mulţumi resentimente de felul acestuia. La Mitilene, spre exemplu, Penthilizii, cărora le plăcea să cutreiere oraşul, lovind cu bastonul pe oricine întâlneau, au fost măcelăriţi de Megacles, ajutat de câţiva prieteni; iar mai târziu, Smerdis l-a ucis pe Penthilus, care îl lovise şi a cărui femeie îl împingea la această răzbunare. Dacă în conspiraţia contra lui Arhelaus3, Decam-nichus4 se făcu şeful conspiratorilor, instigându-l cel dintâi, cauza este că era furios din pricină că Arhelaus îl dăduse-pe mâna poetului Euripide, care pusese să-l bată crunt, fiindcă râsese de el din cauza mirosului urât al respiraţiei sale. Mulţi monarhi au plătit asemenea necinstiri cu viaţa ori cu liniştea lor.

‘ Python l-a ucis pe Cotys, tiranul din Aenos (în Tracia) şi a fugit la Atena. D’ogene Laerţiu, cartea III,§46. 2- Castrarea. 3-Vezi mai sus,§11. 4- Vezi Suidas, la vorba Euripide.

§14. Frica pe care am arătat-o1 drept o pricină de răz «i în republici lucrează la fel şi în monarhii. Astfel, Artapan 2?! Ucis pe Xerxes numai din teama ca regele să nu afle că el * a să-l spânzure pe Darius, cu toată porunca contrară ce primis n Artapanes sperase că Xerxes va uita acest ordin pe care i-în mijlocul unui ospăţ. Dispreţul aduce de asemenea statele monarhice. A fost ucis de către unul din revolut” supuşii să’

Sardanapal, care, dacă credem tradiţia, fusese văzut şezând înt femeile sale şi torcând. Şi chiar dacă faptul acesta este fals în ce-l priveşte pe Sardanapal, el poate fi adevărat despre un altul. Dion3 a conspirat numai din dispreţ contra lui Dionysios cel tânăr, după ce a văzut că toţi supuşii săi nesocoteau într-atâta (demnitatea lor) şi că acesta însuşi o ducea tot într-o beţie.

§15. Mai ales din motive de ordinul acesta se hotărăsc la aşa ceva chiar amici de-ai tiranului; încrederea de care ei se bucură pe lângă el le inspiră pe de o parte dispreţ şi pe de alta speranţa de a putea ascunde comploturile lor. Adesea,. Când cineva se crede în stare să apuce puterea în oricare mod ar fi, e de ajuns să-l dispreţuiască pe tiran spre a conspira contra lui; căci dacă cineva e puternic şi, când e împins de conştiinţa puterii sale, nesocoteşte primejdia, se hotărăşte lesne la acţiune. Astfel, de multe ori, generalii n-au alt motiv de a conspira contra regilor pe care-l servesc. Spre exemplu, Cyrus4 îl răsturnă pe Astyage, pe’care-l dispreţuia din cauza felului său de viaţă şi care părăsise exerciţiul personal al puterii spre a se deda tuturor plăcerilor desfrânate. Seuthes5 tracul conspira de asemenea contra lui Amydocus, al cărui general era. Mâi multe motive de felul acesta se pot reuni spre a determina conspiraţiile: Câteodată, lăcomia se adaugă dispreţului: martoră conspiraţia lui Mitridate6 contra lui Ariobar-zane. Aceste sentimente înrâuresc puternic mai ales asupra unor oameni cu caracter cutezător şi care au obţinut pe lângă monarhi o

1. Vezi cap. II,§3. ‘ •

2. 465 a. Chr. Vezi Diodor Sicilianul cartea XI, cap. LXIX,§1.

3. Expediţia lui Dion contra lui Dionysios, anul 357 a. Chr.

4. Dar nul-a omorât. Herodot, C/io, cap. CXXX.’

5. Xenofon, Anabasis, cartea VII, cap. II şi. Hellenic. Cartea IV, cap. VIII

6. Vezi Xenofon, Cyrop. Cartea VIII, cap. VIII.

1 funcţie militară. Curajul, când este ajutat de mijloace m’ abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâice, devine cutezanţă; şi, hotărât de aceste două motive, eva conspiră pentru că se crede aproape sigur de succes.

§16. Conspiraţiile din dorinţa gloriei au cu totul alt caracter , c£t acela despre care am vorbit până acum. Ele n-au ca mobil

; ci năzuinţa averilor imense, nici dorinţa onorurilor supreme pe are le posedă tiranul şi care fac aşa de adesea să se conspire contra lui. Nu din consideraţiuni de natura aceasta se expune primejdiilor unui complot omul ambiţios. El lasă altora motivele josnice şi vulgare pe care le-am amintit; dar după cum s-ar aventura în orice întreprindere nefolositoare, numai să-l aducă renume şi celebritate, tot aşa conspiră contra monarhului, avid nu de putere, ci de glorie.

§17. Oamenii de natura aceasta sunt peste măsură de rari, pentru că asemenea hotărâri presupun totdeauna un dispreţ absolut al vieţii sale proprii, în cazul când încercarea ar da greş. Singurul gând de care cineva trebuie însufleţit atunci este acela al lui Dion; dar e anevoios ca el să prindă în orice inimă. Dion1, când a plecat contra lui’ Dionysios, n-avea cu el decât câţiva soldaţi, declarând că oricare ar fi de altfel succesul, se mulţumea numai cu faptul de a fi pus şi el mâna la această întreprindere şi, chiar de ar muri îndată ce ar atinge pământul Siciliei, moartea sa va fi oricum destul de frumoasă.

§18. Tirania poate fi răsturnată, ca orice alt guvernământ, de către un atac exterior, venind de la un stat mai puternic ca ea şi constituit după un principiu opus ei2. Este clar că acest guvernământ vecin, chiar din cauza opoziţiei principiului său, nu aşteaptă decât momentul atacului; şi ţie îndată ce poate, face totdeauna ce doreşte. Statele cu principii diferite sunt totdeauna duşmane între ele: democraţia, spre exemplu, este inamică tiraniei, după cum zice Hesiod, precum un olar este duşman altui olar; ceea ce nu împiedică ca demagogia, împinsă până la capăt, sa ne de asemenea o adevărată tiranie. Regalitatea şi aristocraţia >unt duşmane chiar din cauza diferenţei principiului lor. Astfel,

! Vezi mai sus,§14.

— Vezi mai sus, cap. VI,§9.

Lacedemonienii’ aveau ca o normă statornică a răsturna tir „ cum au făcut şi siracuzanii2 atâta timp cât au fost conduşi d guvernământ bun.

§19. Tirania găseşte în propriul său sân o altă cauză d ruină, când răzvrătirea vine chiar de la cei pe care îi fn» buinţează. Martoră, căderea tiraniei întemeiată de Gelon3; jar -zilele noastre, aceea a lui Dionysios4. Trasybulos, fratele Iu’ Hieron s-a preocupat să încurajeze toate patimile nebune ale fiulu’ pe care-l lăsase Gelon şi-l cufunda în plăceri spre a putea domni în numele lui. Rudele tânărului domnitor conspirară nu atât spre a răsturna tirania, cât spre a-l lua locul lui Trasybulos; dar asociaţii pe care şi-l aleseseră se folosiră de acest prilej priincios spre a-l alunga pe toţi. Cât priveşte pe Dionysios, chiar Dion, ruda sa plecă contra lui şi reuşi, înainte de a muri, să-l alunge pe tiran cu ajutorul poporului răzvrătit.

§20. Dintre cele două sentimente care pricinuiesc de cele mai multe ori conspiraţiile coritra tiraniilor, ura şi dispreţul, tiranii merită totdeauna cel puţin unul, ura. Insă dispreţul ce-l insuflă aduce totdeauna căderea lor. Ceea ce o probează îndeajuns este faptul că cei ce au câştigat prin ei înşişi puterea5 au ştiut-s-o păstreze, iar cei care au moştenit-o au pierdut-o aproape îndată. Înjosiţi de neorânduiala purtării lor, ei cad lesne în dispreţul poporului şi pregătesc prilejuri numeroase şi foarte bune conspiratorilor.

§21. Se poate rândui mânia în aceeaşi clasă cu ura; şi una şi alta împing la acţiuni asemănătoare; doar că mânia este şi mai activă decât ura, pentru că ea conspiră cu atât mai mare aprindere cu cât pasiunea nu cugetă. Mai cu seamă simţirea unei insulte face ca inima să fie cuprinsă de zbuciumul mâniei: martoră căderea

1. Vezi Hesiod, Munci şi zile, verşu! 25.

2. Vezi mai sus, cap. VI,§9.

3. Gelon a domnit în 484 a. Chr. Era de şase ani tiran în Cela. Vezi Herodot, Polymnia, cap. 153 şi urm.

4. Cuvintele „în zilele noastre” arată că e vorba de un fapt mai recent decaţ expediţia lui Dion şi anume expediţia lui Timoleon, în anul 343 a. Chr. Vezi ma sus,§10.

5. Vezi mai jos,§23 şi Machfsivelli, Principele, cap. VI. Platon condamnă şi e categoric ereditatea; vezi Legile, III, pag. 695 şi urm.

Vsistratizilor1 şi a atâtor altora. Totuşi, ura este şi mai de temut. Mânia este totdeauna însoţită de un sentiment de durere care nu lasă loc prudenţei; ura n-are nici o durere care s-o tulbure în comploturile sale.

Ca să rezumăm, vom spune că toate cauzele revoluţiei, ribuite de noi oligarhiei excesive şi fără cumpănire şi demago-ei extreme, se aplică deopotrivă şi tiraniei; căci aceste două arme de guvernământ sunt adevărate tiranii împărţite între mai nulte mâini.

§22. Regalitatea are a se teme mult mai puţin de primejdiile din , iar aceasta îi garantează durata. Dar trebuie a căuta în ea însăşi toate pricinile ruinei sale. Ele se pot reduce la două: una este conjuraţia agenţilor pe care-l întrebuinţează, cealaltă e tendinţa sa spre despotism, când regii pretind a-şi mări puterea chiar în paguba legilor. Nu se mai vede în zilele noastre să se mai constituie regalităţi; iar acelea ce se mai ridică sunt mai degrabă monarhii absolute şi tiranii decât regalităţi2. Şi aceasta din cauză că, într-adevăr, regalitatea este o putere consimţită liber şi care numai se bucură de prerogative superioare. Dar, deoarece astăzi cetăţenii în general au cam o valoare egală şi deoarece nimeni n-are o superioritate atât de mare încât să fie în drept să pretindă numai pentru el o poziţie aşa de înaltă în stat, urmează că lumea nu-şi mai dă învoirea pentru o regalitate şi că, dacă unul încearcă să domnească prin viclenie ori prin samavolnicie, este socotit îndată ca tiran.

§23. În regalităţile ereditare, trebuie să se adauge această cauză specială de ruină, anume că cea mai mare parte a acestor regi prin moştenire ajung repede de dispreţuit şi că nu li se iartă un exces de putere, deoarece ei nu posedă o autoritate tiranică, ci o simplă demnitate regală. Regalitatea este foarte uşor de răsturnat; căci regele nu mai funcţionează din momentul în care Poporul nu-l mai vrea; tiranul, din contră, se impune chiar contra voinţei poporului.

• Vffzi mai sus,§9.

— Rege” este monarhul ce domneşte potrivit legilor, de care trebuie să le ţină „ama 5’ Pe care-nu le-a făcut el; „monarh” este suveranul ce domneşte fără altă 8 decât voinţa sa, dar care nu abuzează de atotputernicia sa; „tiranul”, în fine, uzează de puterea pe care o are.

Acestea sunt pentru monarhii pricinile mai însem ruină; nu mai enumăr alte câteva care se apropie de acestea