III.

Puţin după-amiază s-a stârnit vântul. Rafale neaşteptate şi toride care se răsuciră stârnind vârtejuri foarte subţiri de praf hârtie frunze uscate, zbârlind frunzişul copacilor din mijlocul pieţei.

„O minune” făcu el trăgând în piept cu delicii prima gură de aer. Imediat însă ne-am repliat în cafenea.

Prin vitrine, sub un cer care-si redobândea vigoarea, am văzut un fragment din port, o macara, pupa unei nave ruginite. Steaguri minuscule în şir fâlfâiau încordate sub pale de vânt intense necontenite.

Trecuserăm mai înainte printr-un magazin, unde el, cheltuind o sumă importantă, cumpărase un costum albastru-deschis şi o cămaşă pentru mine, unul de în alb pentru el. Urmau să-i fie livrate pe seară la hotel, după câteva retuşuri şi cusătura la manşetele pantalonilor. Ne plimbasem apoi în pas rapid pe o stradă în pantă coborâtoare, el fluturându-si în faţă vesel şi tăcut bastonul, presându-mă cu braţul petrecut pe sub al meu ca să însufleţească tot mai mult umbletul.

„Şi după-amiază, un bărbier bun” zise el pe un ton satisfăcut.

Pe masă, bonurile de la diversele cumpărături alcătuiau acum un soi de evantai intermitent în jurul scrumierei. Ospătarul sosi cu un al cincilea whisky.

„Mâncăm la unu?” am întrebat eu.

Mi se învârtea capul din pricina celor două vermuturi băute puţin mai înainte.

„Na-ţi-o. Să mâncăm. Ţi-o fi foame” răspunse el scuturând gheaţa din pahar. „Poate că eram şi eu la fel de înfometat la vârsta ta. Nu-mi amintesc nimic. Nici o amintire. Am să-ţi dau o oră liberă. Deocamdată nu mănânc. Du-te la bar şi vezi dacă au sandvişuri acceptabile. Dar nu le spune să-mi aducă. Uită-te doar.”

M-am ridicat. Erau sandvişuri de diverse forme sub folii mari de plastic. Pe la margini ieşeau la vedere frunze de salată. Băiatul cu şorţ din spatele tejghelei era plin de pete scârboase, îşi contempla părul foarte îngrijit multiplicat în reflexele sticlelor. M-a privit o clipă cu indiferenţa pe care i-o arată toţi unui soldat, fiinţă străvezie care nici măcar nu stânjeneşte vederea.

„E ceva. Nu prea curat” am zis eu revenind.

„Niţică murdărie nu se poate să lipsească pe-aici. Atunci du-te.” M-a concediat întinzându-mi o bancnotă: „Ia. Mănâncă. Du-te spre port: aşa poţi să te mai uiţi şi după fete.” „Care fete?” am zis eu uimit.

„Cele obişnuite. N-ai mai auzit niciodată de-aşa ceva?” mă luă el în derâdere, dar paşnic. „Sunt cu cârdul în orice port mare. Şi negrese dacă vrei. Pe scurt, alea.” „Prefer să mănânc” am râs eu.

Ridică din umeri contrariat.

„Ziceam: pe drum. Sau întorci capul când le vezi? Prunc nou-născut.” „Bine, domnule.” „Studiază vreuna dintre ele. Nu se ştie niciodată” sfârşi el sec. Îşi luă în mâini ceasul: „Întoarce-te la două. Nu mai târziu.”

Afară m-am încovoiat ca să ţin piept vântului, încântat că sunt singur şi la gândul hainelor. Când am apucat-o însă către port, libertatea asta mi s-a şi părut insipidă. Mi-am dat seama cu stupefacţie că aş fi preferat să-l văd mâncând în faţa mea, mi-am imaginat gesturile lui la masă, obrăznicia inevitabilă la adresa ospătarului.

Aveam marea în dreapta, o mulţime de echipamente portuare şi un zid ponosit în stânga. Mergând chiar pe lângă zid, am văzut câteva birturi care se precipitau în jos, pe scări înguste. M-am oprit în faţa unor coşuri pline de crustacee aspectuoase, apoi un peşte cenuşiu evoluând lent în două degete de apă, se arătă imediat un ospătar măsurându-mă cu privirea şi atunci mi-am reluat drumul.

Întorcând capul ca să arunc ochii în lungul portului, culorile provele coşurile aliniate şi macaraua şi vântul mi s-au părut aranjate ca pentru o secvenţă de film. Îmi simţeam ochii răniţi şi chiar cercul de vuiete surde şi voci, venind pesemne dinspre o piaţă de dincolo de zid, îmi apăsa şi el capul deja îngreuiat de vermut. La următoarea firmă am hotărât să mă opresc. Restaurantul era pustiu şi patronul m-a măsurat din uşa bucătăriei cu ochi lipsiţi de bunăvoinţă.

Mi s-a părut că am plecat de foarte multă vreme, răpit într-un gol de aer care nu alina, ci oprima şi m-a încercat vag dorul de oraşul, de casa ori de cazarma mea, indiferent care.

O ilustrată pentru mama, mi-a trecut prin gând.

Am ales repede de pe listă, ca să scap de grijă, şi-am rămas în aşteptare, cu privirea aţintită la căruciorul cu dulciuri.

„Vă asigur, domnule. Nici un fir de păr alb. Permiteţi-mi să vă servesc” repetă bărbierul cu voce scăzută, înclinându-se. „Şi chiar aici, în creştet, punctul critic, totul în ordine.” „Bine, bine” răspunse el sec. Manichiurista se şi instalase ghemuită la dreapta lui fără o vorbă, atentă la unghii, la pilă, iar el, învelit în prosopul dublu, se lăsă ras.

Îi vedeam faţa în oglindă, retezată la jumătate de ochelari. Treptat săpunul ascunse cicatricele şi ciupiturile acelea întunecate, minuscule, făcute cu un sfredel parcă. Bărbierul le ocolea cu deosebită grijă, fata lucra şi ea concentrată.

Până când, alarmată, ridică pila: „Oh, scuzaţi-mă domnule” zise ea întrerupându-se.

„Nu-i nimic, dragă. Nu-i nimic” răspunse el cu multă blândeţe.

„S-a întâmplat ceva? Se informă bărbierul făcând gesturi mânioase în direcţia fetei.

„Te rog. Curaj, dragă. Continuă. E foarte bine” mai zise el.

Fata se înclină cu un tampon de vată şi mai atentă.

Bărbierul nu ştia cum să înceapă un discurs, de două, trei ori îmi aruncă o ocheadă pe care m-am ferit cât am putut să o recepţionez. Era bătrân, palid, în prăvălia lui ca un intestin, un ucenic pomădat citea un jurnal sportiv în colţul cel mai îndepărtat.

„Cum era?” întrebă după ce ieşirăm.

Lăsase un bacşiş bun, se repeziseră tustrei să ne deschidă uşa.

„Manichiurista? O scândură. Deloc urâtă, dar micuţă, nici măcar patruzeci de chile” am explicat eu.

„Ar fi trebuit să ştiu. I-aş fi tras un şut. Jigodie scârboasă” scrâşni el. „Destul că nu pot suferi zgomotul pilei. Dă-ţi seama când mai şi împunge.”

Mergeam vioi cu toate că strada urca, vântul se potolise, lămpile de la nivelul primelor etaje nu se mai legănau. Mă simţeam transpirat şi cam obosit, cu o mare dorinţă de a ne întoarce la hotel, de a-mi pune hainele noi.

El însă: „Uite ce aer bun. Aşa trebuie să fie. Vânt sau şi mai bine ploaie. Şi imediat după aceea un aer ca ăsta. Îţi pune genunchii în mişcare. Ura!”

Dar mă puteam bizui pe setea lui, flaconaşul de buzunar se vede că nu mai era plin, într-adevăr, puţin mai târziu ne aşezarăm într-o cafenea. Un dreptunghi de cer de o mare luminozitate acoperea acea nouă piaţă necunoscută, apusul era încă departe. În fund, alături de un chioşc de ziare, se strânsese un grup de lucrători de la transportul urban făcând haz pe multe cadenţe de glasuri. Petele troleibuzelor staţionate la cap de linie primeau în plin soarele dispersându-l pe geamuri şi suprafeţe de tablă. Mi-a dat prin gând: un ziar, să nu uit un ziar pentru diseară la culcare. Şi nu ştiu cum se face, gândul acela m-a umilit cu mizeria lui.

„Aş mânca ceva. Ba nu. Mai bine nu. Altminteri diseară n-o să-mi mai fie foame” zise el, amplificându-si respiraţia după whisky-ul său. „Apropo: fetele. Zi-i.” „Cele din port? N-am văzut mare lucru” am răspuns.

Am gustat din îngheţată, peste care mă silise să torn un deget bun de lichior.

„Deşteptarea, Ciccio” glasul îi era calm, dar cu o fierbere stăpânită în el deloc liniştitoare. „Predecesorul tău, analfabet cât încape, le scotea şi din piatră seacă. N-avea altă preocupare. Dar cum să ai încredere? Îi plăceau toate. Hai, dezleagă-ţi limba.”

Am început să vorbesc, căutând să-mi aduc aminte şi inventând pe ici, pe colo. Am înţeles că ar fi fost bine să insist asupra unei femei, îmbrăcate în portocaliu aprins, din uşa unui bar.

„Dar era înaltă? Foarte înaltă?” mă interogă el.

„Da, înaltă. Ca dumneavoastră. Foarte înaltă.” „Ei, zi-i mai departe, pentru Dumnezeu. Ce facem? Scoatem vorbele cu cleştele?” îşi pierdu el răbdarea, cu două degete făcuse să răsune paharul de pe tăviţa cu a doua comandă. Un ospătar venea în fugă.

„V-am spus tot, scuzaţi-mă. N-am vorbit deloc cu ea” am spus eu. „Era în uşa unui bar. Singură. Înaltă. Cu părul negru. O bogăţie de păr negru de tot.” „Cu părul negru. Dar nu şi pielea. Nu-i aşa că nu avea pielea prea neagră? Pielea albă: cea mai bună” surâse el în gol.

„Neagră? Nu cred. Albă. Da, sigur. Dar nu slabă. La drept vorbind, o grăsană” am făcut eu obosit.

„Exact ce voiam să aflu” râse el excitat şi dând din picior. „O femeie de mari dimensiuni. Dar tânără. Aşa-mi place, Ciccio. Mâine.” „Ce mâine?” am făcut eu.

„Mâine o căutăm. Mi-o cauţi. Să-ţi aminteşti barul acela, pentru Dumnezeu” continuă el să zâmbească bătând toba sub masă. „Grozav.” „Dar eu…” „Tu, ce?” „Nu prea ştiu.” „Ei, nu prea ştii. Ce naiba vrei să zici? Să vorbeşti cu ea? Cu tipa aia?” Râse satisfăcut. „Nu-ţi fie teamă. Îi spui adevărul: nici mai mult, nici mai puţin. Ea răspunde ceva. Tu supralicitezi. De ce ţi-e teamă? Că ai putea trece drept proxenet?” „Exact, proxenet, în definitiv. Nu voiam să spun asta. Nu ştiu, asta e” am replicat cu stângăcie.

„Nu-mi face pe idiotul dintr-o dată” îşi schimbă el glasul, un fir abia perceptibil de nelinişte în siguranţa obişnuită. Mâna i se mişcă de parcă ar fi vrut să-mi atingă braţul, rămase suspendată: „Ce e rău? Nu vreau să te oblig. Dar ce rău este? Să mergem acolo: tu îţi ţii discursul: apoi mă însoţeşti: mă aştepţi şi incidentul e-nchis. Nici măcar o oră, o să vezi. E-adevărat?” „Da, domnule.”

Vru să cineze înainte de a ne întoarce la hotel. La masă, într-un restaurant melancolic de pustiu. După niţel jambon şi o supă de carne bătută cu un ou se sătură dintr-odată. Atinse strugurii fără să mănânce nici o boabă. Aproape nu mai vorbi, distras, ţigara se fuma singură în scrumieră. Nu manifestă nici cel mai mic interes pentru opţiunile mele, indiferent de cerere.

Îşi recapătă buna dispoziţie în drum spre hotel, îl auzeam fredonând o veche canţonă, bastonul de bambus despica vesel aerul din faţa noastră.

Cerul se cocea într-un verde închis, ziduri trandafirii şi cenuşii se reliefau departe, în trepte pe colină. Dar tot ceea ce priveam îmi pătrundea în ochi ca un ce străin, imagini ale unei lumi care nu era a mea, ba chiar adversă şi dispărea brusc fără a lăsa nici o urmă.

A mai băut ceva înainte de plecare şi a trebuit să aştept la bar lângă el. Barmanul din spatele tejghelei abia catadicsi să ne arunce o privire, adâncit în ziarul lui.

Până când: „De ce abia mâine cu aia şi nu imediat?” am încercat să spun. „N-ar fi mai bine acum? De vreme ce suntem aici. Mâine trebuie să plecăm mai departe.”

Mi se opuse cu o voce care devenise îndepărtată şi subţiată.

„Nu, astă-seară nu. Nu seara. Şi pe urmă: nu sunt gata încă. Trebuie să ne gândim. Vom călători mâine noapte. După-amiază, cu hainele noastre noi: o experienţă de viaţă frumoasă. Crede-mă, Ciccio: o să fie bine.” „Da, domnule.”

Ajunşi sus, l-am însoţit de jur-împrejurul camerei, în câteva minute o ascultă, controlând-o prin lovituri de probă rapide cu bastonul. Pachetul voluminos cu hainele noi zăcea pe un scaun, voluminos într-o hârtie impecabilă.

„Despachetăm măsurăm mâine. Nici o grabă” zise el obosit. „Valiza e pe masă? Destul. Du-te. Te chem peste

0 jumătate de oră.”

Stând pe pat, neîndrăznind să mă dezbrac, am aşteptat. Când mă chemă, se şi culcase, în pijama, cu mâna stângă înmănuşată peste partea răsfrântă a cearşafului, cu scrumiera şi ceasornicul şi ţigările la îndemână.

„Ai cumpărat un ziar. Din Torino? Foarte bine. Are uneori cele mai frumoase anunţuri matrimoniale din lume. Şezi. Fă-te comod” zise el. „Citeşte rapid.”

Am început: „Înaltă funcţionară bancară din Nord treizeci şi nouă sportivă bune relaţii doreşte cunoştinţă înalt…”

Am citit mai departe până la sfârşitul celor două jumătăţi de coloane, fără să mă opresc deşi gura mi se uscase.

El fuma, atent, lăsând uneori să-i scape un scurt acces de râs, un mormăit indescifrabil. Şi dădea afirmativ din cap, îşi strâmba gura, dirija cu mâna prin aer, în chip de aprobare ironică, de milă simulată. Pe albeaţa pernei faţa i se detaşa învineţită de lumina prea crudă care cădea în cameră.

„Decupează-l pe cel cu drăguţa distinsă 1,50 temperament artistic” zise el în sfârşit. E dintre cele bune. În valiza mea, în burduf, este o mapă mare. Pune-l acolo. Am sute ca ăsta. Le colecţionez pe cele mai hazlii. Când eşti la pământ: nimic mai grozav decât să ţi le citească cineva pe toate.”

Am ascultat şi m-am oprit o clipă la picioarele patului. De după zid pătrunse bâzâitul liftului, apoi ieşiră voci, înăbuşite.

„Du-te atunci, Ciccio. Noapte bună” zise el pocăit. „Ah, nu. Uitam să fac un bine.”

Îmi ceru să-i aduc o mapă ce conţinea plicuri şi file cu antetul hotelului.

„Ai un stilou?”

Îşi sprijini mapa pe genunchi, o fixă cu mâna înmănuşată, despături fila şi după ce-i parcurse meticulos cu arătătorul contururile, începu să scrie. Încet, o literă foarte mare după alta, detaşate, un c mare, apoi un ă, un c, un a…

Bastonaşul oblic al ultimei litere puţin lipsi să nu iasă din spaţiul filei.

„E pentru mătuşă-mea. Ţi-o aminteşti pe verişoara mea mătuşă” făcu el întinzându-mi mapa. „Nu te scandaliza. E foarte obişnuită cu aşa ceva. Se amuză. Se preface că e mânioasă, apoi se lamentează împreună cu Baronu. Care turbează. Să nu uităm s-o punem la cutie, mâine. Îţi dictez adresa.”

În timp ce scriam, mai avu putere să râdă încă o dată, dar foarte rece.

„Acum du-te. Dormi. Dacă poţi.” Adăugă el, ridicând lenevos mâna înmănuşată: „Eu trebuie să mă demontez. Aş putea să-mi demontez şi capul.” „Dacă aveţi nevoie de ajutor” am zis.

„Nu fi caraghios.” Se dezlănţui dintr-o dată într-o rafală cu dinţii strânşi: „Mai ales nu fi ipocrit. Căci asta eşti: ipocrit. N-ai viaţă-n tine. N-ai sânge. Un sac de cenuşă. Asta sunt cei douăzeci de ani ai tăi. Dar mie puţin îmi pasă. De tine şi de toţi cei care-ţi seamănă. Sunteţi nişte cârpe, nu alta. Cu omenia voastră tâmpă de duminică. Du-te, du-te şi trage la aghioase. Ştiu că tu crezi că te poţi salva astupându-ţi gura. Lipseşte de-aici. Şi să nu crezi că poţi scăpa, acum. Dacă văd cumva că-ţi iei tălpăşiţa, te aranjez pentru tot restul serviciului militar. Cară-te. Deşteptarea la opt.”

Am îndurat toată avalanşa aceea mai mult speriat decât jignit. Mi-am dezlipit unul după altul picioarele de pe pardoseală şi m-am refugiat în camera mea.

Era cald, miros de aer acid stătut, am deschis fereastra. Jos, o străduţă înecată în întuneric. Zgomotele oraşului se auzeau ca un zumzet puternic, mai seci şi mai stridente cele de la gara din vecinătate. Îmi simţeam picioarele amorţite, dar capul lipsit de un adevărat somn. Rezemat de pervaz am vrut să fumez o ultimă ţigară încercând să nu mă gândesc la nimicnicia mea.

M-am trezit în toiul nopţii, victimă deodată a nu ştiu cărei spaime.

Lumina din cealaltă cameră, încă aprinsă, mă ajută să restabilesc proporţiile unei uşi, ale unui dulap. În vârful picioarelor m-am aplecat ca să trag cu ochiul.

Dormea, dezarticulat în coate şi genunchi. Un soi de înveliş alb îi încapsula extremitatea braţului stâng retezat. Fără protecţia ochelarilor, faţa îi apărea ca o masca a masacrului.

Sticluţa de whisky era pe noptieră, lângă un flacon. Somnifer, cu siguranţă. Am tuşit, am trântit un scaun. Nu se mişcă.

Încercând să nu-i mai am în faţa ochilor chipul, am păşit în cameră. Am văzut numeroase cravate aliniate pe foiţă de hârtie într-o cutie din valiză. La fund, sub cămăşi, un triunghi dur. Revolverul în toc. Apoi două sticle.

În spate îi simţeam, descărnată, respiraţia.

În baie, obiectele erau toate aliniate meticulos pe marginea chiuvetei, periuţa şi pasta de dinţi, un burete, apă de colonie, un săpun încă ambalat, două perii.

Am mirosit apa de colonie, am luat o ţigară din pachetul abandonat pe masă.

Mă simţeam meschin şi stupid, dar şi cuprins de bucuria iraţională dementă a dispreţului şi răzbunării. N-am avut curaj totuşi să desfac pachetul cu hainele noi. Lângă valiză i-am văzut actele, am citit datele: treizeci şi nouă de ani. Şi numele: Fausto G.

Am rămas o clipă nemişcat, ezitând între ideea de a-mi impune să-i contemplu încă o dată bărbăteşte chipul şi iluzia de a-i şterge instantaneu şi pentru totdeauna orice amintire.

Am renunţat. În mod laş.

Întors în camera mea m-am aşezat pe marginea patului, cu ţigara insipidă şi dulce în podul palmei.

O lumină metalică prindea să deseneze slab contururile jaluzelelor. Dublul fluierat al unui tren s-a mistuit fără ecou în tăcere.

N-am să rezist până la sfârşit, m-am gândit, dar dintr-un colţ foarte îndepărtat al conştiinţei mele rămase în stare de veghe.

M-am întins din nou cu ochii închişi pe perna caldă încă.