IV.

Cu vârful bastonului atinse manşetele pantalonilor, întâi pe una, apoi pe cealaltă, parcurgând lent totul de jur împrejur până la bombeul pantofului.

„Cad bine? Nu sunt scurţi?” „Perfecţi” am răspuns.

Se roti în juru-i, în valul de soare dinspre fereastră inul era de un alb excesiv.

Cu cravata închisă la culoare, cu ochelarii, cu mâna rigidă pe stomac, mi s-a părut ireal, o imagine fotografică în negativ schiţată în afara lucrurilor lumii acesteia ca să le ironizeze, să le facă banale îndepărtate.

Îşi mai scutură umerii, pipăi tivurile mânecilor de sub care ieşeau manşetele cămăşii albastre.

„Sigur nu par un vânzător de îngheţată? Un infirmier?” înţepeni el în poziţia de drepţi, mulţumit.

„Vă stă foarte bine. Absolut.”

Se strâmbă.

„Da. Dar un costum de în trebuie să fie puţin şifonat. Asta-i regula.”

Se duse la pat, se aşeză cu grijă pe el, agitându-si energic şoldurile, destinzându-si şi retrăgându-si genunchii într-o pedalare rapidă.

„Şi acum?” făcu ridicându-se în picioare.

„Foarte bine.” „Altceva nu ştii să spui” protestă el neîncrezător.

„Dar vă stă bine. Cum ar trebui să mă exprim?” „Hai să mergem” se hotărî el. „O să fii şi tu mulţumit: fără uniforma aia anostă de toate zilele. Hai, hai. Să fugim de-aici.” „Da, domnule.”

Era doar aparent calm şi vesel, contracţiile neaşteptate ale buzelor, amabilitatea voită a glasului trădau neliniştea.

„Un pahar. O cafea. Şi suntem gata de orice” râse el în timp ce aşteptam liftul.

Un sfert de ceas mai târziu urcam pe o stradă îngustă paralelă cu portul, printre baruri mici cu aspect igrasios şi întunecos, spelunci şi bodegi, mici restaurante ce răspândeau izuri de ulei ars. Pe caldarâm, resturi de frunze îngălbenite şi hârtii rămase de la piaţa de dimineaţă, iar sus o fâşie de cer ce se întindea oblic printre profilurile acoperişurilor. Câte un aparat de radio expedia voci şi muzici prin golurile înnegrite ale ferestrelor. O bătrână cu un ciorchine de aparate fotografice dădu să se desprindă de sub un portal, ne examina cu prudenţă şi în cele din urmă preferă să rămână la adăpost, ghemuită şi răsucită ca o rădăcină.

„Nimic?” „Încă nu. Doar două. Oribile” am răspuns.

„E poate o oră proastă. Lumea mănâncă. N-om fi venit prea devreme?” se îndoi el.

Nu mi s-a părut o adevărată întrebare, am rămas tăcut.

Se opri brusc.

„Ascultă. Nu-mi place-aşa. Ce rost are” articula el. Găseşte-mi o cafenea. Te aştept. Dai tu o raită. Apoi te-ntorci să mă iei. Corect?” „Poate e cel mai bine.”

L-am lăsat la tejgheaua unui bar. Era transpirat, parcă stors de putere în spatele ţigării.

„Nici o discuţie despre bani. Şi spune adevărul” mă îndemnă el cu glasul stins.

Am parcurs toată strada, din ce în ce mai repede din pricina iritării pe care-o simţeam în corp. Dinspre ulicioarele abrupte care se precipitau posomorite în dreapta mea către port se iveau dungile unei mări decolorate şi aflate la mare depărtare.

Dintre atâtea altele, am ales o cafenea care împroşca valuri puternice de muzică, trei, patru fete mă cântăriră din ochi de îndată ce-am păşit înăuntru. Niciuna nu mi s-a părut potrivită. Am aşteptat să ia una din ele iniţiativa.

Pe neaşteptate iritarea mi-a dispărut, m-am simţit concentrat şi decis. Era limpede voinţa de a nu da greş.

„Repet: a coborât anume. O cheamă Mirka. Nume obişnuite. S-a dus s-o caute o prietenă de-a ei şi ea a venit jos ca să o văd. Acum aşteaptă. O uşă pe strada asta, nu ştiu dacă sunt douăzeci de metri.” „Cea de ieri? Sigur?” „Da, vă spun că da” am minţit eu.

„Bine, bine. Să mergem” suspină el foarte obosit.

Nu mai scoase nici o vorbă până când am început să urcăm cele două etaje ale unei scări prea înguste. Voci înăbuşite se rostogoleau dincolo de ziduri.

„A trebuit să-i promit atâta” şi-am pronunţat cifra.

M-a oprit cu un gest iritat.

„Aici. E singura uşă” m-am oprit eu.

„Un moment” se agită el cuprins de nelinişte şi scoase la iveală din buzunar o mănuşă tricotată albă pe care şi-o puse repede în mâna stângă, netezind cu nervozitate fiecare deget.

„Sunt în ordine? Zi.” „Sigur. Sigur că da.” „Nu-i adevărat. Prea cald” se împotrivi el epuizat. „Blestemată batistă: de ce nu vrea să iasă? Sună. Ce-aştepţi? Sună.”

Îşi dădea osteneală să-si şteargă sudoarea.

Femeia deschise, privindu-ne cu ochi critici. Mirosul ei ne-a inundat apăsător.

„Tu rămâi aici!” zise ea indicându-mi bucătăria. Apoi, ridicând glasul: „Barbara, unde eşti, Barbara? Vino să-i ţii de urât domnului ăstuia frumuşel.” Ne-am aşezat la o masă, în faţa aragazului bine lustruit. Raze de soare cădeau pe obiectele de metal din bucătărie. Am auzit un zgomot surd de dincolo: cu siguranţă el, se lovise de vreo mobilă.

Din balcon spiona un ochi, apoi botişorul unei fetiţe cu torsul gol.

Veni în faţă, bănuitoare, cu mânuţele grijuliu strânse la spate.

„Nu mi-ai adus îngheţata” zise ea.

„Nu ştiam că te găsesc aici” am râs. „Ţi-o aduc altă dată. Mâine.” „Toţi zic aşa, da' dacă nu-mi cumpără mama îngheţata, nu mai mănânc niciodată” protestă ea îmbufnată.

Îşi legănă cu gravitate picioarele, apoi se hotărî să treacă la confidenţe şi veni până la masă, sprijinindu-si de ea doar bărbia şi vârful degetelor. Mirosea a talc borat.

„În septembrie o să văd şopârlele. Ştii?” „Zău?” „Zău. Nu spun minciuni.” Continuă: „În septembrie plecăm, la mare, dar o mare departe nu asta de-aici, care e murdară. Mergem într-un loc cu zidurile pline de şopârle.” „Bravo. Şi ce faci cu şopârlele?” „Nimic” râse ea: „Nu se lasă prinse.” „Uneori da. Prinzi una, o legi cu o sforicică şi-o duci la plimbare.” „Eşti un prost” se înfurie ea. „Şopârlele nu se lasă legate. Nu sunt câini.” „Da. Adevărat.” „Să nu-i spui lu' mama că te-am făcut prost. Sigur nu-i spui?” „Nu.” „Juri pe inimă?” „Jur.”

Ca semn de prietenie spontană şi recompensă, începu să-si rotească ochii şi să-si legene capul.

„Dacă-mi dai cincizeci de lire te las să-mi vezi coaja” reîncepu ea ridicând un genunchi pansat cu leucoplast.

„Nu trebuie să-l scoţi până nu se vindecă” am decretat eu.

„Azi în curte l-am scos de două ori. Pe zece lire. Dar a doua oară un copil s-a uitat şi a fugit fără să-mi dea banii. Nu mă mai joc cu el.”

Am aprins o ţigară şi numaidecât, agitându-se, alergă prin bucătărie până când găsi o scrumieră minusculă.

„Mama mă ceartă rău dacă vede dezordine” explică ea rezemându-se iar cu bărbia de masă „Şi ştii ce zice? Că toţi bărbaţii sunt nişte ticăloşi.” „Ah. Înţeleg.” „Mereu zice aşa. Toţi nişte ticăloşi. Şi mai zice: tu eşti Barbara, dar când ai să fii mare n-o să ai barbă. Ce mai râdem.” „Barbara e un nume frumos.” „Mie-mi place mai mult Maria. Ştii? După ce-o să mor o să mă fac Maica Domnului. Dar Maica Domnului adevărată, nu o statuie.”

Începu să se scarpine delicat pe burtă cu vârful unui deget.

„M-a înţepat un ţânţar astă-noapte. Aici. Vezi?” făcu ea aplecându-se.

„Nu.” „Dar m-a-nţepat. Când mă-nţeapă ţânţarii, mama îmi dă cu cremă. E rece, îţi dă fiori.” „Să nu te scarpini.” „Ba mă scarpin” îmi scoase ea limba.

„Dacă faci aşa nu mai ajungi Maica Domnului” am spus.

„Ba da, o s-ajung” se împotrivi ea izbind dintr-un picior „după ce o să mor. Tu când mori?” „Nu ştiu” am râs eu.

„Nu ai barbă. Nu eşti destul de bătrân ca să mori” cugetă ea.

Am întins mâna ca să o mângâi, dar ea sări iute în dreapta.

„O să fac multe minuni” strigă. „Stai s-ajung eu Maica Domnului, să vezi ce minuni o să fac.” „Bravo.” „O sută de milioane de minuni. O să fiu acoperită cu aur şi-o să am o sută de sfinţi în jurul meu” continua ea reîncepând să-si dea ochii peste cap şi să şi-i rotească.

„Sigur” am zis.

„Pe toţi bărbaţii ticăloşi o să-i trimit în iad” conchise ea mulţumită.

„Şi pe mine?” „Nu ştiu” răspunse ea încreţindu-si nasul. „Deocamdată nu mi-ai adus îngheţata.”

M-am ridicat în picioare şi numaidecât ea se retrase până la uşa balconului.

„Pleci?” „Nu încă.”

Făcu doi paşi ca să prindă vreun zgomot de dincolo.

„Uşa e-nchisă cu cheia uşa e-nchisă cu cheia” lălăi fetiţa râzând.

„Da.” „Mama închide totdeauna cu cheia dacă e un domn. Tu ai venit cu un domn?” „Da.” „Atunci trebuie să aştepţi să iasă mama. Dacă vrei, strig. Vine imediat dacă strig.” „Nu”, m-am aşezat eu la loc „să stăm aici cuminţi.”

Reveni lângă masă, într-o dâră de soare care-i lumină tăieturile codiţelor aproape blonde.

„La grădiniţă te duci? Mi-a trecut prin minte.

„Mă duc, dar mă îmbolnăvesc. De fiecare dată mă-mbolnăvesc cu febră” răspunse ea contrariată. Mama nu vrea să mă mai trimită. Zice că anul ăsta o să stau cu bunica. Şi mie bunica aia nu-mi place. Ştii?” „Vai de mine” am zis eu.

„Da. Chiar aşa. E bătrână, se roagă se roagă şi nu înţelege. Nu mi-a făcut niciodată nici un cadou. Şi plânge mereu. Mama în schimb îmi cumpără multe păpuşi. Ştii câte? Ghici.” „Nu ştiu. Să zicem: zece” am încercat eu.

„Cincisprezece” ţipă ea râzând. „Nimeni nu ghiceşte niciodată, nimeni. Cincisprezece. Chiar una foarte mare, mai mare decât mine. E o brunetă, neagră toată, dar asta nu-mi place şi h-o număr. Cu aia neagră nu dorm niciodată.”

Am auzit zgomote de apă, ecoul câtorva cuvinte, femeia apăru suspinând.

„Du-te pe balcon, Barbara” zise ea.

„Ba nu, ba nu” se opuse fetiţa.

„Vrei şi tu o cafea?” propuse femeia fără să mă privească şi se şi apucă să umble la aragaz. „Ce zici, e un pic cam prea nervos prietenul ăla al tău. Cu tine stă de vorbă?” „E doar ciudat” am răspuns eu.

„Ciudat, evident, un biet suflet şi el” făcu ea închizând cafetiera. Avea mâini mari şi unghii palide nedate cu ojă: „Dar un domn. Cum necum, dar domn. Şi foarte avut: adică bogat. Barbara, du-te pe balcon.” „Nu”, răspunse fetiţa cu un aer ursuz „stau aici, stau aici. Da, da.” „Du-te sau îl chem pe bau-bau” bombăni femeia.

Avea spatele puternic, braţele îi ieşeau rumene şi pline din capot. Fetiţa se retrăsese încet, încet până la pragul balconului.

„Nu mai cred în bau-bau. Şi nici în Vrăjitoare. Nu mai cred, nu şi nu” ţipă ea şi rămase apoi cu gura căscată.

„Şi tu nu stai un pic cu mine, domnişorule?” zâmbi femeia întorcându-se? Cu privirea ei neagră mereu scormonitoare. „Zece minute, ce zici? Sau ţi-e ruşine de prietenul tău.” „Azi nu” m-am fâstâcit eu.

„Cum vrei. Dar greşeşti, eşti cam meschin. Dar nu-i felul meu să insist” râse ea ca într-o doară. „Poftim cafeaua. Cu scula asta iese doar o ceşcuţă şi jumătate. Ţi-ajunge jumătate?” „Mi-ajunge, mulţumesc.” „Lui i-o duc dincolo. Bine, dacă nu stai, atunci plecaţi repede. Şi tu, Barbara, vai şi-amar dacă te mişti şi strigi ca-nainte, astă-seară gata cu televizorul.”

Se întoarse din uşă coborând glasul: „Da' nu e invalid de război, nu? Prea tânăr. Ce-i atunci? Ei, ce să-i faci, lumea asta nenorocită. De ce nu se-nsoară? Îmi închipui că are o pensie frumoasă.”

Înainte de a mă ridica, am schiţat un salut cu mâna, dar fetiţa trânti geamul şi din balcon mă privi fără să răspundă, bosumflată.

Am umblat mult timp, el fără să-i pese de căldură, cu fruntea sus, cu bastonul de bambus nu întins în faţă, ci la subsuoară.

Nu-mi venea să vorbesc, din când în când mă amuzau reacţiile oamenilor dispuşi să ne facă loc pe trotuar, să se lipească de ziduri. Am dat ocol unei pieţe dreptunghiulare foarte întinse, cu mici spaţii verzi în mijloc, mă simţeam transportat, până şi zgomotele traficului îşi luau zborul fără să mă apese.

Mi-am adus aminte ca prin ceaţă de revolverul din valizii: numai să nu se împuşte tocmai într-una din zilele astea, dracu ştie ce-i umblă prin cap.

„De ce nu vă căsătoriţi?” l-am întrebat după ce ne-am aşezat cu două îngheţate în faţă.

„Ce?” se supără el rece, dar imediat calm şi vigilent, „Ce te-a apucat? Ai căzut în cap?” „Ziceam şi eu aşa: ar fi logic.” „Logic” zâmbi el dispreţuitor şi arătându-si dinţii „tâmpenii. Să mă căsătoresc. Parcă eşti verişoara mea.” „Nu-nţeleg de ce.” „Dragostea nu-i un terci. Însoară-te şi-o să-ţi fie bine. Mai bine să te însori decât să te omori” continua el în derâdere. „Eşti leit vară-mea: se hrăneşte cu proverbe. Dar ea are şaptezeci de ani. Ţie nu ţi-e ruşine?”

Îşi introdusese cupa cu îngheţată între degetele abia curbate ale mâinii stingi, acum fără mănuşa albă croşetată. Sfârşi de amestecat cu linguriţa.

„Tocmai mie trebuia să-mi pice pe cap un băiat conformist şi răsuflat ca tine.” „Nu sunt răsuflat. Gândesc. Sau cel puţin asta cred. Tot ce…” am vrut să-i răspund.

„Gândeşti ergo îmi faci greaţă. Ar fi mai bine dacă ţi-ar lipsi o doagă” râse el sec. „Aş fi preferat un analfabet de rând sau măcar un tip extravagant. Da' nu: m-am potcovit cu un deştept care nici n-apucă să deschidă gura şi dă drumul la o sută de gugumanii.”

Am preferat să tac şi să-nghit. La o masă nu prea depărtată doi băieţi îşi ridicară capetele peste paiele din sucurile lor şi deveniră atenţi.

„Şi totuşi lumea e plină de fete cumsecade” am reluat eu.

„Da? Ia-ţi-le tu şi spală-te pe cap cu ele” mi-o reteză el fără să scadă glasul.

„Nu e nevoie să daţi anunţuri prin ziare ca s-o găsiţi pe cea potrivită” n-am vrut eu să mă las.

Ţigara i se rotea nervoasă şi stinsă între arătător şi policar.

„Vorbeşti aşa pentru că m-ai văzut îndobitocit” zise el apoi căutându-si cuvintele. „Gândeşte cum vrei. Eşti perfect liber. Dacă ţii, am să-ţi spun că tipele alea mi-au făcut mereu impresia asta. Era mai bine la bordeluri. Dar tu habar nu ai. Ce mai ţară şi asta a noastră. E de tot râsul. Şi când nimic nu funcţionează, ce le dă prin cap? Să închidă stabilimentele. Singura instituţie rentabilă.”

Cei doi băieţi de la masa cealaltă se sprijiniseră pieziş ca să ne privească. Râseră.

„Ştii oare de ce încă nu m-am omorât?” întrebă el.

„Nu, domaule.” „Fiindcă dac-aş crăpa n-aş mai supăra pe nimeni” ţipă el în acut. Dar imediat: „A fost o porcărie îngheţata asta. Când pleci din Torino, s-a zis cu dulciurile. Nici măcar un choux î la creme ca lumea. Scrie asta în jurnalul tău.” „Dumneavoastră n-o să muriţi niciodată, domnule” am spus eu.

„Cum?” „Ştiu că pare stupid. Dar aşa gândesc eu. Nu ştiu să mă exprim mai clar. Mi se pare că dumneavoastră n-aveţi să muriţi niciodată” m-am fâstâcit.

„Straşnic compliment. Frumoasă urare” râse el deconcertat. „Nu cumva porţi ghinion, Ciccio?” „Am văzut revolverul” am zis eu în şoaptă.

Tresări.

„Da, domnule. Astă-noapte. Dumneavoastră dormeaţi. M-am uitat prin valiza dumneavoastră şi am văzut revolverul.”

Dădu din cap, întinzându-si faţa.

„Laş nenorocit” murmură el.

„Regret că mi-am băgat nasul, dar am făcut bine” nu m-am resemnat eu.

„Porc trădător. Canalie” continuă el stăpânindu-si anxietatea. Mâna dreaptă apucase tivul de la faţa de masă şi-l frământa ghemotocindu-l.

„Puteţi să-mi spuneţi tot ce vreţi” m-am apărat eu căutând să-mi înving tremurul din glas. „Dar nu regret că am făcut-o. Totuşi oarecum sunt şi eu responsabil.” „Tu nu ai nici o răspundere. Nici un drept. Nimic” zbieră el glacial. Las' că mi te aranjez eu. Îţi frec eu ridichea.” „Veţi face cum veţi socoti mai bine” am mai făcut un efort. „Nu sunt însă ordonanţa dumneavoastră. Şi nici paratrăsnetul dumneavoastră. Nu pot să rabd chiar orice.”

Se destinse într-un zâmbet subţire.

„Ba o să rabzi” zise el scandând silabele „să vezi tu cum o să mai rabzi. Am să mă gândesc eu cum să te ard. Poţi să scapi într-un singur fel. Ştii cum? S-o ştergi. Să pedalezi.” „Nu-mi stă în fire.” „Ba-ţi stă. Idiotule. Hai: cară-te. Şterge-o. Pedalează. Dovedeşte că ai curaj. Jur că n-o să-ncep să urlu. N-o s-alerg după tine. Domnişoară.”

Agită bastonul, cei doi băieţi ne fixau acuma cu atenţie, ezitând între un zâmbet amuzat şi o mină compătimitoare. Bastonul căzu pe masă.

„Valea. Ce mai aştepţi. Mişcă-te. Te crezi indispensabil? Eşti mai inutil ca o buturugă. Du-te.” „N-o să fac o asemenea porcărie.” „Nu e porcărie. Ar fi o dovadă de curaj. Ceva de care n-ai auzit niciodată. Doar da-domnule e de tine. Şi să scotoceşti pe ascuns, ca servitoarele hoaţe. Ei: te cari sau nu?” „Nu.” „Ştiu ce gândeşti: că o să te cari atunci când o să-ţi vină ţie bine. Asta gândeşti tu.” „Cum doriţi, domnule.” „Vai de tine de imbecil amărât. Îmi dai de gândit când mă uit la tine. Fii atent atunci. S-ar putea întâmpla s-o şterg eu primul. Ca să te oblig să alergi după mine cu limba scoasă.”

N-am mai zis nimic, sfâşiat între teama de a fi împins lucrurile prea departe şi satisfacţia incomodă că reuşisem în cele din urmă să nu tac. El continua să-si agite bastonul, cu respiraţia obosită.

Cei doi băieţi se ridicaseră. Înainte de-a se îndepărta, mai zăboviră atâta cât să arunce o privire lungă. Am răspuns cu un gest insolent din mână, spre a-i convinge să-si vadă de drum. I-am auzit râzând, departe.

„Va trebui să ne întoarcem la hotel. Pentru valize” m-am hotărât eu puţin după aceea.

Se ridică pe loc, am reparcurs strada cu paşi iuţi, incapabili să mai scoatem vreo vorbă.

Eram foarte obosit, cu capul încins şi greu, dar am izbutit să nu încetinesc ritmul. Braţul lui vârât sub al meu se străduia să mă târască iarăşi în starea normală deznădăjduită de milă, dar am reuşit să-mi abat gândurile, să rezist, ruşinându-mă totuşi de motivele confuze ale unei rezistenţe atât de absurde.

La o intersecţie foarte aglomerată ne-am împiedicat unul de altul, dar nu mi-a aruncat nici o sudalmă şi nici o dojana. N-am îndrăznit să-mi cer scuze.

Oraşul era plin de zgomote, care se amplificau într-un tunet lung obositor, aerul de după-amiază târzie se scurgea tot mai dens mai fierbinte în ciuda accelerării electrice a serii iminente care vibra în paşii, în gesturile fiecăruia, într-o zonă cu arcade m-am pomenit că privesc cu aviditate câteva mari afişe colorate ale unui film, o formă ceţoasă de femeie cu ochii măriţi şi cu diademă pe fundalul de lumină gălbuie unduitoare al unei pagode.

El fluiera, cu buzele strânse, cu bărbia proiectată înainte, apoi încetă şi fu scuturat de un râs tăcut, pe care şi-l înăbuşi.

Peste zidurile şi densitatea surdă ale oraşului îşi făcu loc şuierul unei sirene în port.

La barul hotelului se caţără pe un taburet înalt şi începu să bată furios cu stânga în tejghea, mut de indignare când constată absenţa barmanilor. Printr-un geam îndepărtat cădea ultimul soare, i se reflectă scăpărând în ochelari până la frunte, până la păr.

„Evacuarea” îmi zise de îndată ce reuşi să se aplece asupra paharului de whisky. „Eu rămân aici. Până la ora trenului. Tu du-te unde vrei.”

Îmi tremura mâna. Bău prima sorbitură cu o lăcomie prost mascată. Cutele costumului de în se înşirau de-a lungul spinării.

M-am afundat într-un fotoliu din sala de alături, străin acum de orice imagine.