V

… poate numai modestia mea a fost de vină. Stupidă şi inutilă încercare de a ne amăgi singuri: trebuie deci să dau neapărat vina pe modestia, adică pe mediocritatea mea… Altminteri l-aş fi înţeles, până şi cuvintele lui cele mai absurde ostile crude ar fi reuşit să zdruncine ceva în mine, adevărata înţelegere sau adevărata revoltă. Nu mila, fiindcă mila singură vine şi se duce şi nu e de folos, ci un mod diferit de a concepe lumea, viaţa, de a vedea şi a percepe viaţa în sensurile ei cele mai tainice şi de a râde de viaţa asta, de a râde în ea cu ea de binele şi de răul ei, aşa cum ştie el să facă fie şi cu atâta cruzime… Poate sunt doar un biet ins mizerabil care-i dă înainte cu micul capital prezumţios al raţiunii sale şi nu se bucură nici măcar de elanurile, frumoase ori perfide, ale tinereţii…

Aşa gândeam, trenul se năpustea în noapte, el aţipit în colţul său, cu capul înclinat şi vibrând de scuturăturile banchetei, cu mâna dreaptă în poală. Băuse prea mult, până la ora plecării şi luase nişte pastile de îndată ce se urcase în tren.

Fluierături violente în partea din faţă a garniturii sfî-siau liniştea neagră a nopţii.

L-am privit cu nesfârşită îndoială, admirându-l din cap până-n picioare pentru cicatricele şi ciupiturile de pe faţă, nodul impecabil de la cravată, încheietura fină a mâinii drepte, robusteţea agilă a genunchilor picior peste picior. Până şi mişcarea trenului îi sporea intensitatea graţiei le-gănându-i-o cu o lâncezeală austeră şi am descoperit cum anume această graţie îi alcătuia un acoperământ perfect pentru furia deznădăjduită care zăcea în el.

L-am invidiat, confuz, pentru ceea ce izbutise să facă din el însuşi.

Apoi, unele vorbe răutăcioase, unele atitudini ale lui dispreţuitoare mi-au revenit dintr-o dată în memorie şi le-am înţeles în cele din urmă aşa cum erau, poveri atât de comice, atât de tainic pline de rezonanţe diverse, de tot hazul, cu buzele strânse, doar pentru a-i stăvili tresărirea râsetului presant din piept.

Cine ştie cum îi e viaţa de toate zilele, în casa aceea, cu verişoara motanul coridorul whisky-ul din dulap, m-am mai gândit eu. Dar nici o supoziţie nu mi s-a părut cu adevărat posibilă. N-am izbutit să mi-l imaginez, să-l văd, pe vreuna din străzile sau pieţele sau galeriile torineze. Poate şi pentru el călătoria aceea însemna evadarea momentană dintr-un limb infernal de obişnuinţe blocate una într-alta.

Mi s-a părut minunat de frumos să nu ştiu.

Am ieşit pe culoar, geamul întunecos m-a răsfrânt sub forma unei siluete cu contururi incerte. Rezemându-mă de geam m-am străduit să străpung noaptea cu privirea, un gol negru care dintr-o dată s-a despicat pentru câte-va fracţiuni de secundă în ziduri întunecate stâlpi tăbliţe solitare secţionate de lumini vii, pentru ca imediat apoi să închidă la loc.

În reflexul geamului, cu fruntea lipită de el, mi-am văzul pleoapa, strălucitor întunecoasă, granulaţia pielii dilatate, umiditatea ochiului reapărând prompt după fiecare clipit de gene.

Şi mi l-am rememorat în patul de la hotel, fără ochelari, cu pata violacee uscată haotică a feţei pe pernă.

Mâncasem, mă lăsasem convins să nu mă îmbrac iar în uniformă, costumul nou continua să mă consoleze şi acum surpriza râsetului tainic dinainte mă făcea să mă simt bine.

M-am gândit să-i spun ceva plăcut, mai târziu sau a doua zi la Roma. Poate că o amabilitate deosebită ne-ar fi fost de ajutor fie lui, fie mie însumi. Nu mi-au venit în minte nici un gest sau frază anume, dar acea hotărâre neprecizată a fost de ajuns ca să mă bucure.

Amabilitatea, da, sau şi ceva spiritual, iată ce trebuia să am în vedere în beneficiul călătoriei noastre.

În tren erau puţini călători, cel mult doi, trei în fiecare compartiment şi aproape toţi aţipiţi. O singură femeie, în fund, bătrână şi cu o carte deschisă. Mirosul de praf învechit, minere şi alte obiecte metalice recent lustruite nu era neplăcut. Mai aveam încă două opriri până la Roma, urma să coborâm din tren dis-de-dimineaţă.

Am evitat să mă uit la ceas, mulţumit că mă simţeam suspendat şi ocrotit în cochilia acelei călătorii, în ideea oraşului la care urma să ajungem, în acea tăcere care te elibera de orice obligaţie. Mi-am făgăduit din nou să scriu cel puţin două ilustrate acasă, de la Roma.

Revenind, l-am privit iar, nemişcat în colţul lui, cu mâna dreaptă strânsă peste mănuşa stângă, cu bărbia ce răspundea cu obedienţă legănării trenului. Totul mi s-a părut la locul potrivit, expresie a unei ordini superioare.

Se trezi la o hurducătură mai bruscă, mâna pornind imediat în căutarea ţigărilor.

„Ehei, Ciccio. Mai trăieşti?” căscă el.

„N-aţi dormit mult.” „M-am înşelat: vitamine, nu somnifer, accidente. Se vede că am băut prea mult.” „Şi încă cum” am râs.

Râse şi el, înghiţind în sec ca să-si elimine din gură amărăciunea somnului.

„Şi tu… Ai dormit?” „Nu. Dar mă simt bine. Am şi mâncat. E lume puţină, suntem liniştiţi.” „Ba chiar prea liniştiţi” consimţi el.

„Ne oprim mult la Roma? S-au şi dus aproape două zile” am întrebat.

Suspină: „Hm. Am un văr preot. Îmi scrie mereu. Ar trebui să-i dau veşti despre mine. Am trecut de Pisa?” „Încă nu.”

Se mai strâmbă o dată ca să-si cureţe limba şi cerul gurii.

„O caramea. Asta mi-aş dori. În lipsa ei” făcu el extrăgând sticluţa din buzunar. Apoi, dar amabil: „Ia întâi tu o-nghiţitură.” „Mulţumesc.”

Linii drepte de lumină intersectându-se întrerupeau densitatea întunericului, pesemne se apropia Pisa, un tren se încrucişa cu al nostru proiectându-mi din sens opus vârtejuri aprinse de culori.

„Aveam cândva o fată cu sânii enormi. Adevăraţi dovleci.” Bombăni supărat parcă: „Când dormea, se întorcea în somn şi-mi aplica regulat câte o scatoalcă de mă făcea knock-out cu un marafet de-al ei. Îţi dai seama ce viaţă?”

Am început să râdem. Mai bău niţel, îmi întinse sticluţa, când i-am înapoiat-o n-a mai vârât-o în buzunar.

„Dar un colonel al meu? Sunt vorbele lui, jur: în război, Africa sau Rusia nu-mi amintesc, tânăr locotenent plin de datorii la poker, se oferea întotdeauna voluntar pentru misiunile cele mai nebuneşti. La orice misiune se dădea câte un premiu. Bani: bani peşin, în mână, dacă se întorcea viu. Murea de frică, dar şi mai greu i-ar fi fost fără poker. Şi uite-aşa a mai ciugulit încă două medalii de argint şi o înaintare în grad.”

Trenul îşi reducea viteza apropiindu-se de Pisa. Noaptea se sparse în solzi de lumină care în cele din urmă prinseră să alerge de-o parte şi de alta din ce în ce mai compacţi şi mai ordonaţi. În negura unei văi o masă amplă de fum roşcat de la o topitorie sau o fabrică de ciment dădea la iveală coaste severe de dealuri.

„Da. Viaţa, aşa ar trebui să ne fie” ofta el lăsându-se pe spate fără nici o tragere de inimă, cu buzele tremurând.

Domnul care se urcă de la Pisa avea o valiză nouă. Era înalt şi bătrân, cu părul alb. Şezu şi afişă un surâs bine educat înainte de a începe să răsfoiască ziarul.

„Avem musafiri, Ciccio” zise el.

Domnul ridică ochii, schiţă un zâmbet şi mai accentuat peste ziar.

„Am văzut compartimentul aproape gol” făcu el cu blândeţe. Dar dacă deranjez cumva…” „Doamne fereşte” râse el „simţiţi-vă cât mai bine. Beţi un păhăruţ cu noi?” „Poftim?” şopti celălalt.

El îi întinse sticluţa.

„Repet: dacă beţi un păhăruţ cu noi. Suntem au ba în Toscana” îi mai oferi el o dată pe acelaşi ton.

„Ah, da…” făcu bărbatul studiindu-ne rapid. „Ia te uită, sticluţa dumneavoastră mi se pare cam golită. Mulţumesc. N-aş vrea…” „Profitaţi, vă rog” zise el fără a-i lăsa nici o speranţă. „Rezerva e în valiză. Muniţii de supt. Doar mărci de doisprezece ani.”

Bărbatul mulţumi încă o dată, luă sticluţa, o ţinu o clipă în mână, îmi făcu prudent cu ochiul în semn de complicitate, o restitui cu mulţumiri.

„Într-adevăr excelent” adăugă.

El bău o duşcă.

„Bun. Un trişor” judecă apoi.

„Cum, domnule?” am zis eu.

„Ne-am pricopsit cu un trişor. Da, da. Poate credeţi că vă puteţi bate joc de noi. Atenţie, Ciccio” râse el trist.

Bărbatul avu o minimă tresărire, dar nu răspunse. Îşi agită din nou ziarul.

„Nu-l lăsa să-ţi scape, Ciccio. Dacă nu, sub pretext că suntem beţi, domnul trişor îşi ia tălpăşiţa.” „Bine, domnule.”

Bărbatul îşi îndoi la loc ziarul, nehotărât, cu o mină mâhnită, apoi încercă să-si atingă tâmpla cu un deget, căutându-mi interogativ privirea.

Am negat din cap.

A trebuit să accept din nou sticluţa şi dau de duşcă ultimele picături.

Domnul nici nu apucase să se ridice, că dreapta lui îl reţinu cu putere şi-l obligă să stea locului.

„Dar vă rog. Stimate domn” râse el „doar nu-i refuzaţi un pic de conversaţie căzăturii aici de faţă. Tu, Ciccio, stai la uşă. Curaj.”

Am tras uşa de sticlă a compartimentului şi m-am rezemat de ea. Eram doar puţin ameţit, dar cu nu ştiu ce mâncărime în tot corpul, de râset vorbe gesticulaţii.

Omul de pe banchetă era gata să se resemneze. Faţa lui de unt topit se concentra.

„Aţi fost pe front?” fu întrebarea.

„Sigur. Etiopia şi apoi…” „Eu nu. Eu, doar pacea” râse el ridicându-si sec stânga înmănuşată la înălţimea chipului. Un pârâiaş de sudoare îi îmbrobona buza.

„Scuzaţi-mă” începu bărbatul „am cel mai mare respect pentru condiţia dumneavoastră. N-aş vrea cumva…” „Condiţia mea? Care condiţie? Am eu vreo condiţie, Ciccio?” fu el întrerupt.

„Vreau să zic: înţeleg. Credeţi-mă. Sunt destul de bătrân ca să fi văzut lumea şi să înţeleg că…” „Un italian destul de bătrân cine ştie ce porc a fost pe sub mână. Corect. Aşa, dintr-un jet. Hopa” râse el.

Şi brusc râsul îi îngheţă pe buze, crispându-i-le într-o grimasă jalnică.

Bărbatul încercă iar să găsească un ajutor privindu-mă, am ridicat din umeri, am avut un rictus răutăcios. Fiecare gest îmi scăpa spontan, rămânând eu însumi uluit de atâta promptitudine şi aroganţă. Mirosul de whisky îmi pişcă nările.

„Auziţi, domnule” reluă celălalt „nu vă cunosc şi regret. Dacă-mi daţi voie…” „Nici o voie.” „Voiam doar să mă prezint” reacţiona cu blândeţe bărbatul.

„Ei bine, n-am chef să vă aflu numele inutil. Nu cumva să-l pronunţaţi. Fiţi anonim. E mai bine pentru dumneavoastră” strigă el.

Bărbatul îşi recupera cu greu o nălucă de zâmbet, încercând să schimbe vorba: „Foarte bine. În definitiv, să zicem aşa: mă aflu într-o veritabilă aventură nocturnă. Un pic de neprevăzut nu strică.” „Ciccio, domnul pretinde neprevăzutul” făcu el. Şi brusc: „Dumneavoastră, domnule anonim, îl cunoaşteţi pe Ciccio? Cunoscut ca spaimă a celor două mări.”

Se apropiase de el până-i ajunsese la câţiva centimetri de faţa palidă. Celălalt îşi îndreptă spinarea ca să se îndepărteze cât de cât.

„Sunt beat, excelenţă.” „Păi e bine. Foarte bine” îşi luă domnul inima în dinţi. „Când şi când prinde bine. Descarcă. Zic mereu…” „Dumneavoastră nimic. Nu ziceţi. Nu puteţi zice.”

Bărbatul se lăsă pe spătar, încercând trudnic să-si recupereze un minim spaţiu de libertate. Era transpirat, pleoapele ridate îi tremurau în lipsa controlului normal.

„Zic eu ceva. Ştiţi ce?” ameninţă el. „Că trăim într-o scârnăvie de ţară.” „Dacă-i aşa, într-o scârnăvie de lume” râse strident bărbatul într-un acces de uşurare.

„De acord. Dar în primul rând scârnăvie de ţară. Unde scârnăvia noastră de rasă e mai tolomacă decât în alte părţi” izbucni el.

„Acum înţeleg” încuviinţă domnul. „Dumneavoastră nu sunteţi italian şi atunci…” „Eu nu. Exact. Sunt doar torinez” conchise el, obosit.

Bărbia îi sălta haotic. Îşi agită lent dreapta înainte de-a izbuti să scoată alte cuvinte. Se chirci în colţul său.

„Ridicaţi cât mai sus mândrele drapele, ca să nu se îngăleze de putoarea mâinilor voastre” exală el anevoie.

Păru total anihilat.

Bărbatul începu să se ridice precaut, îşi luă tăcut valiza şi jurnalul ieşind apoi pe culoar, cu mersul dintr-o dată îngreuiat.

Îmi întinse sticla goală, făcu semn spre valiză. M-am urcat pe banchetă, scotocind la întâmplare până când am scos alt whisky.

„Du-te, Ciccio” tuşi el, cu degetele nesigure încleştate pe dopul metalic. „Du-te să mai schimbi o vorbă ca lumea în altă parte. Nu mai există fete în trenurile astea blestemate? Pentru tine, vreau să zic. Cât despre mine, trebuie acum să dorm.” „Ne-am distrat bine” am zis.

„Eh?” îşi ridică el faţa o clipă, cu zâmbetul lui dezorientat. „Da.” „S-a cărat a şters-o ca un iepure.” Am mai făcut o încercare: „Ca şi controlorul de ieri. Şi ăsta: cine ştie ce-o să născocească despre călătorie.”

Făcu un gest vag, măturând aerul.

„Desfă-o tu” înmânându-mi sticluţa.

„N-ar fi mai bine să…” „Te rog” izbucni el brusc într-o lamentaţie „desfă-o. Şi gata. Fără predici.”

Am deşurubat, i-am înapoiat sticla, o ţinu cu mâna pe piept.

„Mai eşti aici? Du-te. Du-te. Trebuie să-ncerc să dorm. Atât. Tu: şterge-o. Te rog.”

M-am întors pe culoar, în bezna dimprejur se deschideau fisuri şi pete ale unei prime lumini firave.

Orice forţă malignă îmi părăsise corpul, dispărând, o pace insipidă îmi înmuia muşchii şi gândurile. În scurt timp câmpia avea să se lărgească în unduiri feminine. Poate aveam să văd cai şi boi cu coarne lungi slobozi pe întinsul câmpiilor. Şi căpiţe de paie pe înălţimi cu povârnişurile blânde.

Cele două silabe ale cuvântului Roma mi se rostogoliră pe cerul gurii ca o îmbucătură preţioasă, de o mare bogăţie.

N-am mai avut curaj să mă întorc, să-l spionez acolo, înăuntru.