VI.

Furtuna încă mai prăvălea scurte revărsări de apă, dar fulgerele şi tunetele se tot îndepărtau. De la fereastra hotelului am văzut un gardian dintr-o parcare traversând în fugă, încovoiat în mantaua lui improvizată de celofan. Se vârî sub un portal, de unde se iveau şi alte picioare şi încălţări ale celor înghesuiţi la adăpost. Din când în când se apleca în afară, iscodind şi râzând, câte un cap de fată. Zidurile galbene lăsau la vedere pete întinse de ploaie, caldarâmul şi un şir asimetric de acoperişuri erau străbătute ici, colo de frisoane de argint şerpuitor, băltoace vii de violet.

O umbrelă de mari dimensiuni se legănă încet pe o terasă, o ultimă învârtejire de vânt o dădu peste cap.

„Încă nu mi-ai citit horoscopul, maestre” se plânse el din pat.

În lumina cenuşie, camera denunţa toată decrepitudinea perdelelor uzate, a decoraţiilor de deasupra uşilor, acum spălăcite. Paturile erau de fier, inegale. Direcţiunea, după nu puţine telefoane de protest, admisese un jalnic paravan, plasat între cele două paturi reducând şi mai mult spaţiul şi lumina.

„Oscilaţii în domeniul comercial, prudenţă în achiziţii şi vânzări: oferiţi celălalt obraz cuiva care vă insultă. Sănătate: echilibru psihofizic” am citit.

„Dracu' să-i ia” mormăi el. „Mai departe: Capricornul.” „Marile ambiţii nu vi se potrivesc: cântăriţi atent toate ideile care vă vin în minte. Sentimente: fiţi calmi. Sănătate: nu vă obosiţi muncind. De ce Capricornul, domnule?” „Pentru vărul meu preotul” îşi bătu el joc. „Mai plouă?” „Aproape deloc.” „Păcat. Furtunile romane: nu durează. Aşteaptă-mă jos. Comandă un taxi. Să scap de grija asta cu văru-meu” începu să se ridice din pat.

„N-ar fi mai bine dac-aş aştepta aici?” „Nu nu. Cunosc păducherniţa asta de-o veşnicie. Nu schimbă nimic niciodată. Nici măcar găurile din tapete. Du-te jos.”

Farfuria lui cu sandvişuri era încă aproape neatinsă, sticla de Saint-Emilion fusese în schimb golită.

Un grup de americance bătrâne se angaja pe palierul de la etajul al doilea. Aveau glugi de plastic şi picioarele vârâte în alţi săculeţi transparenţi. Râdeau despărţindu-se şi readunându-se tot examinând nişte flacoane mici, un şal colorat, două scoici pictate. Şi portarul era bătrân. Foarte înalt, părea că se ţine în nişte cârje invizibile, cu degetul îl dăscălea pe ajutorul lui, un tinerel mustăcios şi solid cu uniformă nouă.

Taxiul se lăsă aşteptat.

Când coborî el, bătrânul portar îi ieşi imediat în întâmpinare, cu braţele înfoiate ca nişte aripi. Îşi strânseră mâinile pălăvrăgind cu zâmbete iuţi ce le fluturau pe buze.

Apoi ieşi ca să aspire aerul proaspăt spălat.

„Moşul ăsta spurcat” făcu el mulţumit. „Cred că are pe puţin o sută de ani. Dacă-i cânţi în strună poţi să-i ceri şi luna de pe cer. Altfel nu-i ajunge nici un bacşiş.”

Alergau nori înalţi şi dezveleau fâşii de cer, din caldarâm ieşea miros de apă, de cauciucuri de maşini ude.

Taximetristul se angaja pe o stradă îngustă, apoi pe alta în mare viteză. Bastonul de bambus îi coborî pe umăr.

„Dacă n-ai piper în fund, mergi mai încet” îi fu avertismentul.

„Sigur, domnule. Cum doriţi, mereu la dispoziţia dumneavoastră” râse bărbatul.

Avea o gură mare ştirbă şi ceafa i se revărsa masivă peste guler.

Am rulat de-a lungul fluviului, apele tulburi cu franjuri de spumă vlăguite. Coroanele copacilor păreau încă împovărate de ploaie. După un pod, taxiul traversă o piaţă, urcă pe-o stradă în pantă.

„Aş fi făcut mai bine să te las la hotel. Sau liber. Ce-ai tu cu vărul preot” zise.

„Merg bucuros.” „Bah. De gustibus” făcu el în silă. „Nu că ar fi antipatic. Dimpotrivă. Tânăr. Tobă de carte. Dar preot din cap până-n picioare.” „Un pic de sfinţenie prinde bine oricând” încercă şoferul.

„Bravo ţie” se aplecă el numaidecât înainte „şi ştii ceva? Că orice italian, ca să se sfinţească, ar trebui să vină la Roma cu voie să-i sucească gâtul unui roman. Corect?” „Eh” râse celălalt descumpănit. „Adică slujitori ai Bisericii sau romani romani?” „La alegere. Cum cade.” „Roma e mare” se împotrivi omul cu un oftat posomorât.

„Mare şi mincinoasă” făcu el.

„Eu sunt ignorant şi-o recunosc. Nu vă pot ţine piept” răspunse taximetristul câhtărindu-ne în oglinda retrovizoare. Maxilarul îi clefăia îndărătul vorbelor. „Îmi am însă ideile mele. Şi curate.” „I-auzi i-auzi.” „Chiar aşa. M-am învăţat să-mi cos gura. Din cuviinţă. Şi nici nu mi-o mai descos.” „Mai bine gura decât ochii, şefule „ îl îngheţă el.

Ieşeam dintr-o aglomeraţie de case aşezate pieziş, violent colorate, separate de fâşii de grădini, câte un copac, grilaje pretenţioase vopsite. Biserica din fund era scundă şi nouă, din piatră luminoasă, cu o campanilă minusculă. Esplanada uscată, de parcă aici n-ar fi plouat.

„Chiar vreţi să vin? Aş putea aştepta aici. E şi un bar” am zis.

„Un bar. Minune. Repede o cafea: să ne clătim gâtlejul înainte de agheasmă.” Se însufleţi: „De ce să mă aştepţi? Mai bine dacă vii. Ăla ar putea să-si piardă minţile şi să mă bage la confesional. Şi-atunci cum s-o mai şterg?”

Peticul de grădină din spatele bisericii era absurd, cu alei de pietriş pe unde ar fi putut creşte roşii şi ghivece cu plante grase îngropate fără noimă. Lângă zid era o bancă vopsită, o masă de fier, o muşcată mare se revărsa din lada ei.

„Să şedem aici” ne îndemna preotul cu gesturi sfioase „e mai răcoare. Aţi văzut ce furtună. La noi însă doar câţiva stropi. Aşa e mereu.”

Era înalt şi slab, semănau între ei.

Primele întrebări, saluturile îşi luaseră zborul însoţite de râsete fără vigoare, îmbujorări neaşteptate în obrajii preotului. El îşi mişcă bastonul până ce-i atinse uşor genunchii.

„Ei” zise. „Dar mai porţi încă reverenda.” „Nu nu” se grăbi celălalt „am şi costumul. Dar îl îmbrac numai când călătoresc. Ştii cum e.” „Nu ştiu nimic” reacţiona el. „De ce? Ţi-e ruşine?”

Preotul roşi iarăşi.

„Nu. Dar e pentru lume. Par tânăr şi atunci m-ar judeca greşit. Mai bine să evit.”

Se întoarse către mine, mijind ochii: „Şi tu să nu mi te adresezi cu don sau părinte sau cuvioase. Zi-mi pur şi simplu Fausto. Da, ca el. Suntem aproape gemeni, ştii? Şi tutuieşte-mă.” „Mai încet cu gemenii” preciza el. „Eu sunt Vărsător, tu Capricorn.” „Dar nu-s decât douăzeci de zile diferenţă între noi” zâmbi preotul.

„În calendarul vostru. Nu între constelaţii.”

Preotul tot mai râdea, mai încet, cu mâinile stângace permanent împreunate.

„Drace. Dar unde te regăsesc? Îmi scriai dintr-un colegiu, acum câteva luni. Te-ai întors paroh sau mă-nşel. Nu erai pus pe studii? Ce s-a întâmplat?”

O femeie bătrână cu o bonetă înflorată veni spre noi făcând să trosnească pietrişul şi puse tava pe masă. O sticlă de apă, trei pahare cu câte un deget de mentă.

„Mulţumesc, doamnă. Pe mâine. Mulţumesc pentru tot.” „Vedeţi, am făcut cum mi-aţi dat dispoziţie dumneavoastră, părinte. O nimica toată. Vreţi să arunc o vorbă la lăptărie? Aş fi gata într-o clipă” zise femeia.

„Mulţumesc, doamnă, văd eu. Nu contează. E bine aşa. Bună seara. Pe mâine” se fâstâci preotul.

„Cine e? Bona? Şi-i zici doamnă?” îl iscodi el imediat.

„Sst. Bine” murmură preotul agitându-se. „E o femeie cumsecade care-mi dă o mână de ajutor. Locuieşte în vecinătate. Bonă nu am. Trebuie să mă descurc singur.” „Un hotel de prim rang. Felicitări.” „Ei, lasă. E bine. Eu am cerut să vin la parohie. Azi, mai mult decât să gândeşti, e nevoie să munceşti.”

Avea o voce scăzută şi umilă, cu salturi şi note acute neaşteptate.

Am băut cu toţii, gustul de mentă era prea dulce şi apa călduţă.

„Nu aud găinile.” „Dar Fausto, ce-ţi veni” râse preotul. „Care găini?” „Parohia vrea să zică şi găini. Cel puţin bonă şi găini, nu?” insistă el. Şi aici nu le-aud. Dar unde te-au alungat? Eşi pedepsit?” „Dar abia ţi-am spus că. Răspunse preotul, renunţând brusc la suspin.

„E frumos aici” am încercat.

„Oh, da” se agita deodată celălalt. „Şi seara am toată Roma la picioare. Un spectacol care nu-ncetează să mă încânte. Ah, scuză-mă, Fausto.” „De ce să te scuz” sună placid răspunsul. „Mă doare-n cot de Roma. Pentru mine e capitala Turciei.” „Eşti mereu la fel” râse preotul cu o mână la gură. „Ce fericit sunt că te am aici. Să te binecuvânteze Domnul, ai rămas acelaşi.” „Tu însă nu. Ai păţit ceva. Pun pariu. Mie ai putea să-mi spui. Altfel nu te-ar fi îngropat nu te-ar fi dat aşa pe uşă afară.” „Îngropat? Dat afară? De ce?” se întrista sărmanul cu voce stinsă. „Mă simt bine aici. Ce mai, mă simt bine. Sunt util. Tot studiezi şi studiezi, dar e numai ambiţie. Problemele rămân, omenirea este tot aici în aşteptare. Atunci e mai bine să ne facem utili aproapelui. Scuză-mă: nu ştiu să mă explic.” „Te explici destul. Dar spui adevărate tâmpenii. Să fii util. Omenirea, Aproapele. Aspiraţii vagi de femeie nemăritată. Dacă o ţii tot aşa o să sfârşeşti la ţară făcând pe parohul. Dar un paroh ca la carte, cu burtă, cu fermă, cu podul plin de salamuri şi aşa mai departe.”

Preotul îşi ascunse faţa în mâini ca pentru a-si alunga oboseala.

„Vrei să ştii ceva, Fausto?” Spuse apoi încet: „Te invidiez. Mereu te-am invidiat. Ai să zici că vorbesc anapoda, dar asta cred: tu eşti norocos, pentru că suferinţa ta e cu tine, în fiecare clipă. Te stimulează. Te eliberează. Zi-mi să-ncetez, nu mă lăsa să vorbesc.” „Ba continuă” respiră el adânc „zi, zi.” „Chiar nu-ţi fac rău? N-aş vrea. Dac-ai şti, m-am gândit atâta în ultimii ani.”

Tremura uşor sub mâinile înălţate ca să-i frământe obrajii, tâmplele.

M-am gândit să mă ridic în picioare, pietrişul însă nu mi-ar fi îngăduit să mă depărtez în linişte cum doream.

„Dă-i drumul. Vorbeşte” râse el liniştit „nimic nu mă mai poate impresiona. Deci vorbeşte.” „Să nu zici aşa” se mâhnea preotul. „Te cunosc. Încerci să te aperi cu trufia asta şi când colo…” „Când colo? Curaj.” „Nu ştiu. Nu mai ştiu nimic” păru a ceda celălalt.

Era foarte palid, îi vedeam umbra orbitelor vibrând în urzeala unor vine minuscule.

Vocea i se declanşa ca şi când ar fi căutat să se convingă singură.

„Mi se pare că te luminează crucea ta. Că ea este, s-ar putea să fie raţiunea ta de a trăi. Adică de salvare. Tu eşti mântuit, da. De-asta te invidiez. Pentru că eşti deja iertat, îi invidiez pe nebuni, pe neajutoraţi, pe bolnavi, pe pruncii nevinovaţi. Doar ei ştiu să înţeleagă şi să vadă. Mai mult decât mine.”

El îşi aprinsese o ţigară şi fuma, lăsând-o să i se legene atârnată de buză.

„Crezi în diavol, vere?” zise apoi cu blândeţe.

Preotul făcu o mişcare slabă din umeri. Mâinile îi părăsiră tâmplele şi începură să-i frece ochii.

„Nu ştii. Da.” urmă el fără a-si desprinde ţigara, cu profilul împietrit. „Ar trebui să crezi însă. Atâta timp cât lumii i-a fost frică de diavol totul a fost altfel. Erau demonii buni şi demonii răi. Tâlhari şi jandarmi, pe scurt, vechea poveste. Spun prostii? O dată ce s-a zis cu cei răi, chiar şi cei buni se fac de râs. Dispare diavolul, dispar dintr-o dată şi minunile. Sau greşesc?” „Bine, Fausto, bine” murmură preotul.

„Ai să zici că gândesc ca un ţăran, dar…” „Tocmai modul ăsta de a gândi e cel mai dificil. Te face să te simţi prost” se eschivă celălalt.

„Dacă tot mă invidiezi atâta, pot să te ajut: am un pistol la hotel” râse el suav.

„Te rog.” „Sigur că faptul de a fi orbi e un noroc” admise el apăsând cu îndărătnicie pe fiecare cuvânt. „Ştii de ce? Pentru că nu-ţi mai imaginezi nimic. Cel puţin mie mi s-a întâmplat aşa. Nu-mi imaginez şi nici nu-mi amintesc. Mare avantaj. Avantaj diabolic, aş zice. Dacă aş putea revedea lumea, acum brusc, aş privi doar printre pustiuri. Nici măcar copaci sau animale. Şi eu însumi sunt o piatră. Şi de-asta aş fi mântuit şi iertat, după tine? Ascultă: poate că bezna mea e fericită. Jur. Mă simt bine în ea. Rar, dar mi se-ntâmplă. E greu de explicat. Oh, ajunge acum. Vezi că şi eu am gândit? Era nevoie de o bombă în plină faţă ca să-l facă pe un căpitan să gândească. Vorbesc prea mult? Dar tu: dacă ai atâta pornire de martiraj, gata, du-te în Africa. Lumea e plină de Africi şi de Cottolengi (Giuseppe Cottolengo (1786-l842), preot, fondator al unor aşezăminte de binefacere (Casa Mică a Divinei Providenţe, la Torino), canonizat în 1934. (N. t.). Iviţi anume ca să vă salveze, ca să vă mângâie sufletele chinuite.”

Cu o mişcare a buzei, îşi expedie în zbor mucul de ţigară.

„Aici e Africa mea. Aici e Cottolengo al meu. E destul să-nţelegi lucrurile. Să priveşti în jur. Dac-ai şti… Să nu mai tot vorbesc. Nu trebuie să mă mai fac aşa de vulnerabil” oftă preotul.

Am încercat cu grijă să mă rotesc pe banchetă ca să nu-l mai am sub ochi măcar o clipă. Sus, cerul absolut pur, bătând într-un albastru aproape fosforescent. Rumoarea oraşului îndepărtat, abia perceptibilă.

„De ce nu vii la Neapole cu noi? Răsuceşti cheile şi dispari două, trei zile” făcu el.

„Nu pot.” „Ba da.” O să petrecem. Şi uite: îţi furnizez şi alibiul moral. La Neapole mă aşteaptă un prieten. Ştii, cel care s-a accidentat o dată cu mine. Şi el redus la starea de cârtiţă bătrână. Vino. Ne mângâi. Ne ţii o predică. Te ocupi de păcatele noastre. Iar noi o să ne preschimbăm în viermişori şi moluşte. Nu-i o idee bună? Hotărăşte-te.” „Nu se poate. Nu pot să plec de-aici.” „Liturghia şi spovedaniile?” „Taci, te rog. Să nu vorbim de lucrurile astea. Spovedaniile: mă omoară cu zile” se feri preotul.

„Ia te uită. Şi eu care le credeam amuzante.” „Gata, Fausto, te rog.”

El fredona printre dinţi un refren, aprinse altă ţigară.

„Bun, bun, am înţeles.” Zise apoi: „Vă credeam acum moderni, toţi, treziţi. Ia te uită ce probleme în schimb. Tu: suferi, ai sufletul mistic, ca în vechime. Încearcă cel puţin să nu gândeşti prea mult. Aici nu e un oratoriu? Copii care vin pentru catehism, pentru joacă? În sfârşit, treburi de-ale voastre, preoţeşti.” „Încă nu. E un cartier nou” se redresa un pic celălalt.

„Ai putea face o şcoală.” „Am încercat. Poate se va redeschide în octombrie” răspunse preotul sec şi opintit. „Şi tu? Ce-o să faci după militărie? Te însori?”

Mă privea, regretând poate confidenţele dinainte. Privirea limpede i se dilată ca să-i învingă timiditatea.

N-am avut timp să răspund.

„Ciccio e celibatar. Sigur. Nici nu visezi altceva în ziua de azi. Atâta libertate. Dar apoi ce să creadă că este, o libertate fără bani” făcu el într-un nor de fum.

„Dacă vei fi liber vei fi singur” cadenţă preotul fără să mă mai privească. „Căsătoreşte-te, băiatule. Cât mai curând. Este încă lucrul cel mai sfânt. Viaţa: ea este într-adevăr divină.” „Şi cine învaţă prea mult înnebuneşte. Aşa ziceau strămoşii noştri” îşi bătu el joc.

„Tatăl tău. Ce om de treabă. Atât de drept” se ilumina preotul cu duioşie.

„Drept cât încape, dar cu câte hopuri. Te rog” se văzu el contracarat. „Îmi amintesc că într-o zi, să fi avut eu vreo zece ani, a venit la farmacie o femeie. Opărită, pisăloagă, bănuitoare cum sunt doar unele ţărănci. I-a spus lui taică-meu: domnule doctor, copilul nu mai mănâncă, nu se joacă, nu râde, nu cere nimic, ce trebuie să fac: n-are febră, da' nu aveţi totuşi vreo doctorie? Şi taică-meu, colo, aspru, cu degetele mari în jiletcă: nu râde nu mănâncă nu cere nu se joacă? O, ce fenomen, aruncă-l repede sub tren.” „Fausto” icnea compătimitor preotul încercând să nu râdă.

„Aşa e. Poveşti. Şi-acum gata. Nu ai vreo tărie? De orice fel. Menta aia: zău că te face depresiv.”

Se ridică, i-am stat de-o parte şi de alta, eu ca totdeauna uluit de capacitatea lui de a se orienta într-o clipă, amintindu-si de pietriş, cu bastonul gata să pipăie unghiul unde era ghiveciul cu muşcata.

Preotul ţinu să ne însoţească până la esplanadă.

Acoperişurile şi pietrele caselor începură să se confunde într-o primă şi gingaşă umbră violetă.

„Chiar acolo în spate, o staţie de taxi” ne sfătuia vocea aceea slabă.

„Nu-ţi mai scrii articolaşele?” îl înfruntă el încă o dată, cu bastonul prinzând să se învârtească în aer. „N-am putut să le citesc niciodată, evident. Dar ştiu că ţineai la ele. Nici revista nu-mi mai vine de la o vreme. Verişoara bigotă nu înţelege de ce. Pentru ea eşti un adevărat geniu.” „Nu. Ajunge, gata” răspunse celălalt cu dificultate. „Nu erau decât vanitate, mizerii.” „Sau te-au cenzurat.” „Dar ce-ţi închipui” implora preotul într-o şoaptă cu privirea rătăcind peste esplanada pustie. Era ambiţie. Infatuare, îmi închipuiam că ştiu ceva. Apoi am înţeles.” „Adică: vreun episcop de-al tău te-a luminat cu gentileţe. Cu anasâna.” „Pentru Dumnezeu. Nu fi rău.” „De ce nu. Îmi reuşeşte aşa de bine. Oh, la dracu'„ se ambala „te vâr în ereditatea mea. Dacă n-o jumulesc mai întâi eu, matematic, îţi rămâne şi ţie vreo fărâmă. Aşa ai putea să te răspopeşti.” „Fausto, fie-ţi milă…” „O dată răspopit, ce descoperim?” urma el implacabil. „Că eşti doar al miliardulea caz de isterie din epuizare. Corect?”

Mă uitam la preot, simţindu-mă oarecum ruşinat. Fruntea aceea contractată în riduri de nerăbdare dureroasă. Nu ne mai fixa, cu ochii pierduţi în depărtare.

Am înţeles că, din toate puterile care-i rămăseseră, nu dorea decât să ne vadă dispărând.

Mi-a întins trei degete flasce şi umede fără să răspundă strângerii mele de mână.

Lâncedă şi tăcută îmbrăţişarea lor.

„A dispărut?” rânji el de îndată după ce despică aerul cu bastonul. Urgent whisky. Doze şoc. Ce-i cu tine, Ciccio? Nici n-ai deschis gura. Frumos ajutor.” „A fost o tristeţe.” „Tristeţe? Este. Dar ce mitocan.”

Am traversat esplanada direct către bar.

„Trebuie să mâncăm bine astă-seară” hotărâse el după plimbarea prin centru, prin pieţe şi grădini.

Ne opriserăm printre copaci ca să ascultăm trepidaţia moale a cailor în galop pe o pistă. O tânără blondă în şa trecuse la câţiva centimetri de mine cravaşându-si fericită animalul acoperit de spumă.

Intram acum pe o arteră cu cafenele şi restaurante. I Ie descriam cu minuţiozitate unul după altul, fără să dau uitării luminile, vestoanele şi ocheadele chelnerilor, chipurile şi busturile gata instalate la mese.

„În fund, la un colţ, ar trebui să fie un bar anume. Cu fotolii largi şi comode. O sută treizeci de mărci de whisky. O adevărată patrie” surâdea el împăcat.

Ne pierdusem în perindarea mulţimii de-a lungul trotuarului, în apele unei dulci trândăvii. Îmbelşugarea cerului, a culorilor, masivitatea întunecoasă şi luxuriantă a unei grădini depărtate mă pătrundeau pe de-a-ntregul, înviorându-mă şi binedispunându-mă.

Am găsit barul, era liniştit şi sever, exact cu fotoliile acelea, dar el vru să stea afară, amuzându-se să discute cu un chelner bătrân despre anumite combinaţii sofisticate. Vorbe indulgente şi ironii fluturară în salturi sprinţare.

„Pe urmă: plecarea de-aici. Gata cu restaurantele idioate astă-seară. Un birtuleţ. Cu chitare. Aşa” îl savura el cântărindu-si paharul.

O umbră de zâmbet pe buze îi dădea aerul unei imagini din alte vremuri.

„Chiar credeţi că sunteţi o piatră? Aşa ziceaţi, mai ’nainte” am ispitit confidenţa.

„Ei, na. Eu nu gândesc niciodată. Aici e tot secretul: să nu te gândeşti la nimic şi să râzi. Totdeauna un râset cât de mare. Să nu fii plicticos cu mine, Ciccio.”

Scutură scrumul ţigării cu un gest amplu şi măreţ.

„Dar doreaţi să vină cu dumneavoastră la Neapole vărul preot?” am mai întrebat eu.

„Doamne fereşte, am spus-o bătând în lemn. Ce-oi fi eu? Instituţie caritabilă?” Scurse lacom paharul: „Ca să fac însă cu adevărat o faptă bună ar trebui să-i trag un foc în dovleac. Absolut sigur. Aşa cum e acum, nenorocitul, ar fi o eliberare. Nu mă crezi?” „Nu, domnule.”

Mă pregăteam să-i suport râsetul sau poate bătaia de joc, mi-a răspuns însă cu un timbru neobişnuit de studiat şi de prudent în glas.

„Ai dreptate. Şi pe urmă poate că e doar o simulare. Nu că ar juca, bietul preot. Nu ştie el să simuleze. Dar durerile lui sunt inventate. Tu nu crezi poate în suflet. O fi, n-o fi: sigur e că nu sufletul provoacă durerea.”