VII.

Era duminică. Nu m-a surprins hotărârea lui de-a amâna plecarea pentru a doua zi. În timp ce tuşea aplecat peste chiuvetă, i-am citit cu glas tare ziarul. Mai întâi titlurile mari, la urmă anunţurile de mică publicitate de la rubrica de frumuseţe şi igienă unde se înşirau adrese şi numere de telefon ale prostituatelor. La anumite adjective greşit folosite, aluzii la lux şi linişte, chemaţi interfon orele zece douăzeci şi trei, din chiuvetă se înălţa un râset horcăit, potolit numaidecât de o nouă tuse.

Reapăru o clipă, ascuns pe jumătate într-un prosop mare ca să-mi spună: „Nici o teamă. Azi nu mă simt în dispoziţie venerică. Nu vei fi obligat la tovărăşii dubioase.”

Era extraordinar de pudic, se refugia în baie chiar ca să-si pună sau să-si scoată cămaşa. Cu abilitate izbutea totdeauna să-si ascundă braţul stâng acoperit. Şi cravata: nodul făcut în trei mişcări.

„Nu vreţi să citesc altceva? Politică?” „Ce-am eu cu politica. Îmi garantează oare sfârşitul lumii? Nu. Atunci stop.”

Din baie dictă programul dimineţii: în primul rând bărbierul, apoi pe jos până la grădina zoologică, în fine căutarea unui restaurant în aer liber.

„Admiţând că nu preferi o liturghie cântată. Nu-ţi place? Mie mi se pare ceva perfect. Chiar fără să-nţelegi nimic.”

Dormisem prea mult, aerul cald şi încremenit mă împiedica să mă eliberez de greutate. Acidul vinului băut la birt până noaptea târziu îmi oxidase stomacul.

Afară, tăişul soarelui m-a lovit cu duritate. Pietrele reverberau prea multă lumină. Nervurile unei case mi-au vibrat dureros în ochi. Dorul de Roma, acea plinătate abundentă savurată cu o seară înainte mi se înveninaseră în trup ca nişte toxine de oboseală.

„La drum. Ce Dumnezeu. Înainte. Stai drept. Parcă eşti o cârpă” mă îmboldi el.

Bulevardul se întindea drept în faţa noastră, calcinat de soare, cu copaci filiformi de-a lungul trotuarelor. Era gol, câteva grupuri de tineri tolăniţi în faţa unei cafenele, cu glasuri răguşite ironice. Casele se succedau aidoma, cu ferestre zăbrelite. Bastonul de bambus răsună de mai multe ori vesel lovindu-se de obloane.

„Şi mă plâng de Roma. Nenorocit ce sunt. Doar invidia. Roma e la dispoziţia noastră. Auzi. Indiferent că-i turcită sau nu. Ce zi. Curaj, zise el luat de un avânt.

Voise să se planteze în faţa cuştii leului. Adieri slabe de vânt stârneau praf pe alei. Dincolo de gardul viu apăreau profiluri de cuşti mai înalte, un pin, ţipete stridente de păsări. Muşină energic.

„Ce face? Doarme?” „Când şi când deschide un ochi” răspunsei eu.

„Nu pute” se supără el „şi la animale îmi place tocmai mirosul de sălbăticiune.”

Îmi dădu un cot, întinse bastonul.

„Să se înfurie. Cristoase, vreau să-l aud” comandă el iritat.

Am împins bastonul cât mai departe, l-am agitat la câţiva centimetri de gratii. Leul îşi căscă leneş gura fără să emită însă nici un sunet. Buza superioară îi recăzu lentă moale peste canini. Aplecă botul, clipind din ochi.

„Nu-i pasă de noi” am zis.

„Lume ticăloşită. Pun pariu că în cuşca asta e îndopat cu pastile. O să-i omoare şi puricii cu prafurile” îşi pierdu el sărita, bătu dintr-un picior „de-asta stă acolo ca un tolomac.”

Nu era nimeni în lungul aleii, strigăte de copii ajungeau din depărtare amestecate cu lătratul focilor. Un balonaş galben se desprinse dincolo de linia copacilor, plutind în soare. Mi-am înălţat, mi-am alungit braţele, am schiţat un gest. Leul, plictisit, îşi întoarse lent de tot privirea.

„La ce oră mănâncă.” „Scrie că la unsprezece jumătate.” „Târziu. Vreau să-l aud acum. Imediat” protestă el.

Am dat cu piciorul în parapetul de lemn care ne despărţea de gratii, am încercat şi să mă aplec. Leul îşi potrivi labele din spate cu voluptate calculată, capul nemişcat, privirea în infinit.

„Mare?” „Mare, da. Mascul. Cu coama neagră. Din Kenia. Îl cheamă Sam.” „Mama lui” murmură.

La un colţ al parapetului erau două plăcuţe cu descrieri şi avertismente.

„Îţi trag eu una, Sam” îl ameninţă printre dinţi.

Se înclină puţin în faţă, cu dreapta prinsă de parapet, arătându-i mănuşa lemnoasă.

Leul îşi mută privirea de la ţinta aceea îndepărtată, îl fixă cu un prim pufăit scurt.

Din fundul plămmilor el îşi extrase o răsuflare cătrănită care treptat se intensifică tot mai gâfâită, ochelarii negri scăpărară un fulger în lumină.

Leul veni dintr-un salt lângă gratii, cu coama zburlită, scoase un răget, fire de paie îi atârnau de pântecele spălăcit, ghearele zgâriară sălbatic aerul şi sfârşiră zgrepţănând pe fier.

„Un adevărat prieten. Ai văzut?” se linişti imediat, dând din cap fericit la schelălăiturile care se ridicau acum într-o mormăială surdă din acel du-te – vino neliniştit al fiarei.

„Simţi? Acum e şi mirosul” adulmecă el.

Leul se învârti de două, trei ori în juru-i, pufăind înainte de a se ghemui în colţul cel mai îndepărtat al cuştii, cu dinţii dezveliţi.

„Să mergem” îşi vârî din nou braţul pe sub al meu. „Precis se înfurie mai uşor gorilele. Nu se compară nici un animal cu gorila.” „Tu spaghetti. Apoi caracatiţe umplute. Eu carne. Carnea e ca un burete pentru whisky” hotărî el.

„N-am mâncat niciodată caracatiţe” am obiectat.

„Un motiv în plus. Ţi-e foame?” „Da, domnule.”

Restaurantul era instalat într-un colţ al pieţei, într-un mic spaţiu verde. Un ospătar foarte gras şi asudat se deplasa cu mişcări parcimonioase printre mesele pustii. Căldura stagna în mijlocul pieţei, punctuleţe roşii îmi zvâcneau în faţa ochilor.

„Şi pe urmă? Ce-ai vrea să faci?” „Eu mă simt bine oricum” am răspuns.

„Vrei să dispui tu de timpul tău? Să te duci la un cinema?” „N-aş putea să vă spun, domnule.” „Bravo, Ciccio. Sâcâitor din născare. Nici o idee. Nu iei nici o hotărâre, eh? Haide. E duminică. Fii sprinten sau de data asta te pedepsesc.”

Am tresărit când şi-a pus paharul pe masă violent, făcând-o să vibreze.

L-am văzut contractat, în alarmă şi rigid de la bărbie la frunte. Arătă cu dreapta, dar numai după un lung minut am izbutit şi eu să percep ţăcănitul depărtat.

De cealaltă parte a pieţei goale apăruse un orb bătrân cu bastonul lui alb, cu bustul drept, dar picioarele nesigure. Avea o pălărie de paie şi un şirag de bilete colorate de la gât până la talie. Sub braţ, un scăunel pliant strihs. În pustiul alb şi pietros înainta ca o muscă în interiorul unui pahar răsturnat.

„L-ai văzut?” întrebă el, glacial.

„Da.” „Da, ce. Explică-te. Ce face.”

I l-am descris. Între timp bătrânul ajunsese la un colţ şi pipăia cu prudenţă de jur împrejur. De două, trei ori lovi cu bastonul în pavajul din faţa lui, dar foarte încet, fără zgomot. Rămase nemişcat, pornind apoi să facă o jumătate de rotaţie în jurul său, cu faţa şi ochelarii în soare, biata pălărie care nu-i proteja nici măcar fruntea.

„E-mbrăcat decent?” „Oarecum.” „Şi acum ce face? Se mişcă? Pleacă? Vorbeşte. Drace. Nu te opri.” „Stă locului. Şi-a desfăcut scaunul pliant. Acum s-a aşezat. Îşi aprinde o ţigară.” „La naiba.”

Chelnerul ne observa. Dădu să vină spre noi, ca şi cum ar fi vrut să se apropie ca să spună ceva, renunţă.

„Haide” reluă el foarte nervos, continuând să înjure scoase câteva bancnote îndoite, cumpără-i biletele alea. Pe toate. Dă-i zor. Fă-l să se care.” „Cum să-i spun?” m-am pierdut eu cu firea.

„Ia şi plăteşte. Clar. Şi deschide-ţi dracului gura şi vorbeşte. Dormi în picioare?”

M-am ridicat greoi şi cu surprindere l-am văzut pe chelner ajungându-mă din urmă la jumătatea pieţei. Am traversat deşertul acela cu capul plecat, el mormăind câteva vorbe stupide contra căldurii şi ceasului pustiu de duminică.

I-a spus el orbului tot ce era de spus, în vreme ce eu aşteptam la doi paşi cu banii în mână. Bătrânul avea o faţă albă de parafină, cu buzele gata să se lăţească în zâmbete haotice. Chelnerul îl ajută să-si strângă scaunul pliant, îl despovăra de şiragul de bilete şi, vârându-i banii în buzunar, îl îndrumă de-a lungul zidului, tachinându-l binevoitor pentru bafta lui de-a dreptul scandaloasă. Orbul râdea, buimac. După câţiva metri se opri, cu chipul în soare şi către piaţă, către verdeaţa micului restaurant de vizavi, ca să-si ridice pălăria într-un salut lent şi ceremonios.

Ne-am întors tăcuţi la masă.

„Aţi făcut bine, domnule. O faptă creştinească” zise chelnerul. „Bietul om e de două ori sărac, dacă-mi îngăduiţi. Când se întoarce acasă fără bani, nevastă-sa îl ciomăgeşte, nu glumă.” „Nu mai spune” râdea el mulţumit.

„O bestie de femeie” adăugă chelnerul ştergându-se de sudoare cu şervetul de masă „Îl îngrijeşte, îl îmbracă, dar dacă el nu aduce câştigul zilnic, plouă cu lovituri. Locuiesc aici în spate. Îi ştim bine.” „Şi el. Nu reacţionează niciodată? O încasează şi zice mersi?” „Ba da, reacţionează. Bietul om. Cu sticla” râse cu poftă chelnerul. „E-n stare să înghită şapte, opt litri pe zi. Acum nici nu se duce acasă, să ştiţi. Dacă soseşte prea devreme, ea-l trimite înapoi cu alte bilete. O roade lăcomia: fiindcă nu trăiesc chiar în mizerie. Aşa că el se duce la biserică. Să doarmă într-un loc răcoros. E viclean. Revine aici pe seară.” „Şi acolo bea” se amuza el.

„Când soseşte e gata plin. Nevastă-sa nu-i refuză vinul” urma celălalt. „Cu vinul îl ţine în lanţ. Prin urmare: aţi făcut o faptă sfântă. Pentru cel ce azi ne dă ca hrană lumea.”

Ne cântări cu o privire lungă, dornic evident să ghicească gradul posibil de rudenie dintre noi.

„Pun pariu. Mai devreme sau mai târziu o să fie găsită sugrumată” făcu el.

„Femeia? Credeţi?” se concentra chelnerul.

„Suntem răi. Noi, orbii.”

Celălalt afişă un zâmbet liniştit.

„Nu vorbiţi aşa, domnule. E destul să ştim că-i mâna lui Dumnezeu. Răi şi de ce? Răi sunt ignoranţii. Vreţi o cafea bună la urmă? Specială, aşa cum se cade? Vă servesc eu.” „Bagă undeva biletele alea. Sub şervet măcar” mă bodogăni el apoi fără nici un chef, cu interesul stins acum. „Ce plictiseală! E greţoasă bunătatea asta. Să-ţi vie rău, nu alta.”

După-amiaza a fost nesfârşit de lungă.

Nu voise să ne întoarcem la hotel, ne-am plimbat pe străzile dezolate, traversând ici şi colo în căutarea umbrei zgârcite de pe lângă ziduri. Când şi când perspectiva neaşteptată a unei Rome cunoscute îmi readucea în memorie un şir de trepte apoi o străduţă răcoroasă din intersecţiile fugare şi verdele atât de înalt aerian al unor terase suspendate pe fundalul cerului, dar numaidecât trebuia să merg mai departe, cu braţul lui dur atârnat de al meu, duminica încenuşată fiind gata să mă înghită cu noi bulevarde, străzi, enorme răspântii strivite arse de soare.

S-a hotărât apoi să şadă într-o cafenea situată lângă o fântână, ropotul apei violent şi monoton. La o masă nu departe de-a noastră nişte băieţi vociferau cu gesturi mari într-o discuţie îndârjită despre fotbal. Nume de jucători şi insulte se disputau greoaie în vid, lichefiindu-se în pauzele unei tăceri apăsătoare. Suprafeţele motocicletelor parcate de-a lungul trotuarelor scăpărau. Din umbrelele mari se filtrau cercuri precare de umbră. Simţeam suprafaţa mesei dogorind sub degete.

Vorbi îndelung despre apă, despre zgomotele apei, dar supunându-se parcă unui viciu, fără nici un entuziasm, nu-i aşa, cu câte o frază brusc anulată de următoarea. Priveam fântâna, volutele ei masive de ghips, valurile ce recădeau dense ridicând spume verzui. Nu degaja răcoare, haina şi cămaşa îmi erau lipite de spinare, pantofii cu un strat de praf, el însă, în mod ciudat, încă nu se plânsese de căldură. De jur împrejur, prăvălii închise, firme spălăcite pe ziduri. Câte cineva spiona prin crăpătura unei jaluzele. Un bărbat pe bicicletă se apropie extrem de încet, coborî, cu gesturi minime şi sleite de puteri legă un lanţ de spiţele roţii înainte de a se face nevăzut într-un portal.

„Deci: ai măcar un prieten? Sau nu. Cel puţin pe cineva. Un subiect. Ai căzut din lună? Nu vorbeşti niciodată despre tine” protestă el pe neaşteptate.

„Dar cum se face de ghiciţi totdeauna?” m-am mirat eu. „Chiar în secunda când îmi ziceam: vorbeşte.”

Aprobă din cap, dar fără nici o satisfacţie.

„Înzestrările mele” reluă el. „De exemplu, cu mine: îmi eşti prieten? Sincer, dacă nu, e inutil.” „Da. Cred că da. De ce?” „De ce, de ce.” Se scutură nervos. „La ce bun toate de ce-urile astea. Apă chioară. Pe scurt: te simţi prieten cu mine? Mă simţi prieten? Sau ai prefera să stai cu ceilalţi. Acolo, în spatele nostru, ca să vorbeşti despre Boniperti Rivera. Zi, zi: ar fi mai mult decât firesc.” „Ce spuneţi” am râs eu intimidat.

„Te simţi diferit de cei de-acolo?” „Oarecum. Nu mai bun. Doar diferit.” „Tocmai. Cu excepţia fotbalului, te simţi bine cu subsemnatul? Da sau nu.” „Da. Pe cuvânt.” „Ei” făcu el cu un rictus „să zicem. Fii atent, prietenia e o treabă serioasă.”

Mi-am înghiţit obişnuitul de ce. Mi-a ieşit un: „De exemplu?” „De exemplu că înainte sau după sau poate chiar niciodată se înţelege aş putea să-ţi cer o mare favoare. Mare dar posibilă. Nimic imposibil” vocea îi era vag melancolică.

„Foarte bine, domnule.” „Foarte bine, domnule” mă îngână el relaxându-si în cele din urmă tensiunea de pe chip. „Evident, nu pretind jurăminte. Îmi e de ajuns cuvântul tău. Corect?” „Corect.” „Trebuie să recunosc că nu eşti chiar mut. Îţi mai scapă câte o silabă” râse el.

M-am fâstâcit: „Şi totuşi am în cap atâtea discursuri. Dar nu-mi ies.” „Biată tinereţe” oftă el, dar cu gândurile duse-n altă parte. Şi brusc: „Să mergem acum. Ai observat? Un grăunte de gheaţă în whisky. Unul singur. Mereu la fel în localurile calice. Să ne întoarcem la barul nostru de aseară.”

Se şi ridicase în picioare, toată slăbiciunea lui scheletică învăluită de soare proiecta în mijlocul străzii un fir de umbră.

„Îţi plăcea şi ţie barul ăla” porni el înşfăcându-mă de braţ. „La urma urmei eşti un domnişor. Zău că eşti. De ce s-o ascunzi? Taică-tău: leit. Şi chiar nu ai nici o prietenă? Povesteşte.”

Segmentele luminoase începură să se stingă unul după altul până ce sala foarte îngustă rămase în întuneric. Veni un chelner cu o lanternă electrică, aruncă cercuri albe de explorare în jur apoi se stinse şi lanterna.

Era un miros înţepător de dezinfectant în aerul închis, stăteam cu spatele rezemat de un perete rigid de lemn şi catifea. I-am simţit cotul împingându-mă.

„Şi acum?” „Nu ştiu. Încă nimic” am răspuns.

„Te amuzi?” „Zău, nu prea, domnule.”

Cele două puncte de jăratic ale ţigărilor se ridicară şi coborâră.

L-am auzit râzând docil lângă mine, pe el şi pe fata cu rochia foşnitoare. Ea se aşezase la masa noastră, cu ochii experţi, gâtul şi umerii şi pieptul smântânoase. Beam şampanie, priviri suspicioase ne supravegheau din colţuri depărtate. Acum, bezna totală din jur acorda un minim răgaz stânjenelii mele. Un zgomot izolat de aplauze biciui tăcerea barului dindărătul nostru. Văzusem două scene de striptease şi evoluţiile unui scamator, i le descrisesem în şoaptă la ureche. Scamatorul era un bătrân cu faţa ridată, zâmbetul fardat, îşi terminase numărul ducând pe mâini umeri pălărie cel puţin doisprezece porumbei care frisonau uşor. Fetele cu striptease-ul isprăviseră cu mişcări iuţi şi zgârcite. Abia după aceea, dezlipindu-se de bar şi făcând un larg semicerc pentru a ne studia, făptura smântânie venise să se aşeze la masa noastră, râzând intempestiv şi făcându-ne cu ochiul într-o italiană stricată.

Aplauzele reîncepură, seci, disproporţionate. Am surprins în întuneric zuruitul moale al cortinei.

Se declanşa rapidă ţâşnirea unei muzici la pian şi în fundalul acelei pâlnii negre începură să danseze cele trei mici schelete fosforescente. Străluceau luminoase şi contururile jobenelor puse pe cranii, tibii rotule humeruşi dezarticulaţi dansau sincronizaţi fericiţi în ritmul vechiului fox-trot care se amplifica frenetic, se urmăreau uşor abia atingându-se, încrucişându-si paşii, ţestele rigide pentru a-si găsi echilibrul. Dintr-o dată pianul îi trăda trecând într-un tango şi scheletele se zăpăciră haotic disperat ciocnindu-se unul de altul, strivindu-se vertebre de vertebre, jobenele gata să cadă, o ultimă încăierare furioasă le descâlci în spaţiul potrivit, îşi recăpătară ordinea şi noii paşi se formară mai târşâiţi, bazinele docile în ondulaţii lente măsurate, jobenele în cadenţă. Apoi muzica se întrerupse, scena luminată anulă vraja, un tânăr îmbrăcat tot în negru cu faţă de indian îndărătul celor trei marionete lăbărţate răspunse cu un surâs timid rarelor aplauze, schiţă o reverenţă, fugi.

„Din italiană nu ştie decât înjurăturile. Ca de-obicei” râdea el lăsându-se pe spate către perete. „Frumoasă, ei? Viţică din Nord. Vezi aici. Încearcă. Nu muşcă deloc. Curaj. Nu găseşti aşa ceva la Muntele de Pietate.”

Îi cântărea uşor pieptul, delectându-se în suspine simulate, ochii fetei grăbindu-se să mi-i fixeze pe-ai mei înainte de a râde şi a se elibera.

„Şi dacă eu mare foame? Muşchi? Da, Muşchi. Please” zise ea scuturându-se.

Râdea fără să-si arate dinţii, voce copilăroasă prea studiată.

„L-aş fi demontat pe bandit” continua el să se amuze, cu degetele nervoase pe masă.

Chelnerul sosi cu muşchiul şi încă o şampanie, în vreme ce pe scenă o negresă cu trup uleios şerpuia printre torţe aprinse. În vârful fiecărei flăcări se vălătucea înalt fum negru de petrol.

Predasem deja valizele la biroul de bagaje al gării. Urma să plecăm la Neapole cu noaptea-n cap.

„Asta iese abia după patru” zise el.

„Şi ce dacă. Tot plecăm.” „Ne conduce la gară. Oh. Ce mai, ne spune şi nouă cineva rămas bun” făcu el prompt.

Nici nu se redusese bine lumina, că fata se lipise de el, şoptindu-i la ureche. Poate însă nici nu erau cuvinte, doar suflări uşoare şi el se tolănea imobil în unda aceea parfumată.

„Aici ne fură banii. Ca la proşti” îi spusesem eu încă de la început.

„Şi ce dacă? E foarte bine aşa. Crede-mă. Sau poate ţi-e ruşine.” „Ce-are a face cu ruşinea. Mi se pare că-i o prostie şi-atât” îmi pierdusem eu sărita, cu un chelner impasibil la un pas de noi.

„Pe scurt: ce-ar trebui să-mi mai refuz, după tine” replică el blând. „E vorba de bani? Ai dreptate. Încă un minut de viaţă ca asta şi sfârşesc direct la spitalul de nebuni. Dar să ne mai gândim. Aşa-ţi convine?”

Îl luasem de braţ evitând amabilităţile chelnerului, co-borâsem în umbra aceea printre sunetele muzicii revigorate pe neaşteptate.

Acum cotul lui mă împungea iar în coaste.

„Ei, Ciccio. Ştii ce idee i-a venit ăsteia? O geantă. Zice că costă doar o mie de franci elveţieni. O economie de zile mari. Atenţie: banii sunt la tine, aşa am avertizat-o. Se pare că geanta se vinde la un magazin chiar de lângă casa ei. Sigur că pierzi trenul. Sau nu? Nu ţi-ai pus problema?”

Fata mă privea, surâsul era gata să i se deseneze pe chip în sacade succesive, cu frumuseţea ei strălucitoare oferită fără rezerve. Chelnerul adusese o farfurioară cu patru jumătăţi de caise însiropate, ea îşi luă una ridicând-o cu lingura şi suav lent o lăsă să-i lunece în jgheabul limbii, cu ochii mai întâi pe jumătate închişi absenţi şi imediat după aceea atenţi la mine, la efortul pe care-l făceam ca să-i înfrunt privirea. Şampania mă zăpăcea supărător între nas şi creier, îmi simţeam pleoapele grele, fata se hotărâse acum să înghită caisele cu mutre languroase.

Mai târziu se retrase la bar. Spectacolul se terminase, două, trei perechi dansau târându-se fără chef pe scena transformată în ring. O lumină scăzută se rotea schiţând şi ştergând umbre trandafirii şi albastre. Am văzut sosind la masă două cafele. Am băut cu chiu şi vai. Aerul devenise toxic. Mi s-a părut că printre contururile şterse ale barului descopăr silueta scamatorului. Mai bătrân, cu ridurile pudrate, cocoţat pe un scaun, juca zaruri de unul singur, cu un sandviş lung în mâna stângă. Până şi negresa cu torţele se ivi din întuneric ca să bea, privi singuratică în jur, îmi dispăru din vedere.

Ca să rezist m-am agăţat din nou de vocea lui, horcăia o poveste. Se descompusese parcă între masă şi perete, cu braţul stâng lăsat să atârne, cu stângul cramponat de ţigară. În acel du-te vino al luminii, chipul lui îşi pierduse orice relief.

„. În peştera asta, Doamne sfinte. Mereu şi mereu tot peşteră. Cine ştie cum fac. Tot muncind. Tot trăind. Oarbe şi muncesc, se reproduc. Înţelegi? Insecte, adică. Îţi vorbesc de-o oră. Ciccio ce faci dormi, îţi vine să vomiţi? Insecte. De unde ştiu. Am telefonat odată la biroul de informaţii de la STIPEL (Sigla „Societăţii Telefonice Interregionale din Piemont şi Lombardia”, cu sediul la Torino. (N.t.).

Jur. Altfel de unde să inventez eu toate astea? N-am vrut cu nici un chip să-nvăţ să citesc cu degetele. Nici o reeducare am zis instantaneu. Nu-i nimic de reeducat, învăţat, dragi medici profesori ultrapremiaţi daţi în mă-sa. Deci: vocea amabilă simpatică a fetei la telefon. Ce mai râdea. Părea totdeauna mulţumită. Ce răbdare pe ea. Cu siguranţă trebuie să fi fost vai de capu' ei cu atâta răbdare. Iţi vine să crezi? Mi-a citit jumătate de enciclopedie la telefon dându-mi explicaţii despre insectele oarbe care muncesc şi aşa mai departe. În întuneric. Coropişniţa de exemplu. Insectă carnivoră, care mănâncă viermi şi sapă galerii. Trăieşte noaptea. Masculul şi femela lui aduc mari pagube culturilor agricole, pricepi? Şi pe urmă sunt muncitoarele termitelor. Mai puţin simpatice însă, sunt asexuate. Nu doar oarbe, ci şi asexuate, ca dreaptă răsplată a mamei noastre natura. Muncesc, construiesc, curăţă, adună hrană. Cultivă până şi ciuperci comestibile, jur că-i aşa dacă nu crezi verifică. Pe când buna lor regină vede, se îngraşă, mănâncă ciuperci şi scoate patruzeci de mii de ouă pe zi. Fata aia nu mai e la STIPEL. De câte ori am telefonat, după. O fi dat vreun cancer şi peste hoitul ei plin de bunăvoinţă. Sau poate s-o fi săturat. Poate a cerut să fie schimbată în altă funcţie ca să nu mă mai audă. O-nţeleg prea bine. Tu ce zici de asta?”

Nu ştiu cum am reuşit să mă târăsc până la telefon. Scamatorul ne privea continuând să-si rostogolească zarurile în sus şi în jos pe o tavă de fetru verde. Porumbeii lui, m-am gândit eu lenevos.

Un barman bosumflat a făcut numărul, a întins indiferent receptorul.

„Cum noapte? Care noapte. E dimineaţa. Nu crezi că e vremea să te duci la biserică? Să-ţi mărturiseşti păcatele?” striga el răguşit furios fericit la verişoara mătuşă. Şi-si depărta receptorul de ureche ca să lase spaţiu liber oftaturilor, exclamaţiilor plângăreţe ale celeilalte voci îngrozite: „Da' pricepe sunt bine. Foarte bine. N-o să vii la înmormântarea mea. Şi nici vărul preot. L-am văzut azi. Mare calamitate şi ăsta. Cheamă-l pe Baronu. Ştiu că doarme-n patul meu. Îl vreau pe Baronu. Imediat. Ei, Baroane tu eşti? Ce mai faci? Să te-aud. Hai. Un suspin cât de micuţ. Hai frumosule. Hai grăsanule. Sigur că mă cunoşti, eu sunt, hai dolofanule. Nu-i aşa că-mi scoţi acum un ditamai oftatul? Dă-i drumul iubitei. Că de nu îţi tai mustăţile. Ţi-e ruşine de mătuşa? Zi. Să te-aud. Nu? Crăpar-ai şi tu.”

Puse receptorul în furcă, mâna îi tremura. Barmanul umpluse două păhărele cu un lichior închis la culoare.

„Din partea direcţiunii” zise cu severitate.

Nici n-am încercat să refuz. El bău, imediat apoi găsi cu cale să guste şi din paharul meu.

„Ierburi” decretă tuşind.

„Un extract. Foarte digestiv şi tonic, domnule” nu se lăsă celălalt surprins.

Scamatorul întorsese spatele, îi vedeam spinarea încovoiată, linia decolorată a vestonului.

„Ce-ar fi să-l trezim pe vărul preot? E o idee. Poate că are nevoie de noi. Te pomeneşti că-l putem duce la Neapole. Un preot în suită poate fi util.” „Pentru numele lui Dumnezeu, domnule” am răspuns eu dându-mi seama că nu-i servisem nici un contraargument.

„E tare preoţelul. Distractiv” se vaită el cu voce falsă. „Pe când tu Ciccio eşti un nimeni. Nimic. De ce nu eşti băiat de societate?”

Mutra de mucava a barmanului se destinse într-un minim surâs participativ.

„Nu eşti un prieten adevărat” se şi grăbise el să reia „nu vorbeşti nu cânţi nu dai din coadă. De unde-ai răsărit, domnişorico? Că ai cam pus bot de domnişorică. Sau te superi?” „Nu, domnule” am răbdat eu.

Îmi ţineam mâinile pe tejgheaua barului ca să-mi consolidez mai bine echilibrul, simţeam lemnul umezit de palme. Barmanul turnase un al treilea pahar de extract.

Mi-am impus să refuz dând din cap ca să-mi fac şi mai evidentă o minimă autoritate. Celălalt încuviinţă, luă paharul.

O lumină de un verde insolent triumfa pe deasupra caselor când am ieşit. În trei taxiuri doi dormeau prăbuşiţi între scaun şi volan, altul citea ziarul.

„O scârbă. N-ar fi costat-o nimic să ne conducă” îl tot auzeam printre horcăieli. Ce naiba, nu e fată de amiral. Toate nenorocitele astea se cred fete de amirali. N-am aflat niciodată de ce. N-ai zis nici o vorbuliţă ca s-o opreşti, Ciccio. Eşti prea matolit. N-ai mai văzut-o?

„Nu.”'

Şi când colo ea mergea la vreo douăzeci de metri de noi, cu cărnurile fragede dezvelite neumilite de lumina zilei. Se sui într-o maşină, trecu pe lângă noi, cu braţul ridicat ca să-si ascundă ochii şi fruntea.

„Provincial incurabil şi ţeapăn ce sunt” tuşea el. „Dacă o ţin tot aşa, peste un minut o să vorbesc de unul singur. Ca la nebuni. La ce bun călătoriile. Ar trebui să mă las însoţit doar de animale. Ciccio, de ce nu m-arunci naibii sub un tramvai?”

Se ţinea greu pe picioare, cu umărul împins într-al meu, genunchii îi cedau. Din când în când se încorda ca să-si potolească un fior.

„Neapole şi moartea” începu să zică fără a conteni în taxi şi repetă la nesfârşit silabisind şi tuşind în timp ce treceam ca fulgerul pe străzi şi prin pieţe pustii către gară.

Mă aruncasem în nu ştiu ce socoteală absurdă a zilelor deja scurse, a celor ce urmau. Gazul din şampanie îmi izbucnea din stomac în râgâieli supărătoare. Am renunţat la pronosticul încurcat despre timp ca să-mi ţin respiraţia, să-mi opresc sughiţul.

O mare fântână se desfăşură pe lângă noi, cu apa de culoarea oţelului, el îşi scoase capul pe geam ca să se scufunde în aerul, în zgomotul acela răcoros.

Apoi: „Până şi Baronu. Până şi el mi se opune. Ce-l costa să zică un vai. Mi-o spune mereu la telefon. Se înfurie se supără, dar pe urmă mormăie ceva. Mai al dracului ca de obicei. Zici că sunt eu de vină, Ciccio? Sunt chiar aşa de pornit contra viermilor? Şi când te gândeşti că eu unul mă văd mă socot un biet canar cu ochii scoşi ca să cânte mai frumos.”

Râse ascuţit, sfârşind într-un gâlgâit trudnic.

„Ce era ultimul pahar? Bălegar? Nu-ţi simţi şi tu maţele putrede?”

Ceva îmi întuneca ochii, îmi contracta gâtlejul, încercam să mă scutur ca să nu mă dezarticulez. Mi-am pironit ochii asupra clanţei portierei, căutând să nu mi-i abat, să nu mai mi-i închid.

Taximetristul frână brusc descărcându-ne în faţa gării fără nici un salut.

„Păcat că plecăm de-aici. Păcat că nu rămânem. Pe Neron” striga el legănându-se, cu bastonul ridicat. Numai răbdarea unui hamal ne descurcă prin hol la biroul de bagaje. Ceşti şi farfurioare rostogolindu-se în chiuveta barului, bufniturile răguşite ale vocilor în difuzoare mi-au trepanat craniul.

„La Istanbul. La Calcutta ar trebui să mergem Oriunde nu la Neapole. Doar trei ore de somn. Sunt din ce în ce mai idiot. Trăsni-m-ar Dumnezeu” protesta el în tren, cu buzele livide, după ce înghiţise pe nerăsuflate somniferul.

Prăbuşit într-un colţ, am încercat să mă ascund cât mai mult cu putinţă sub o pulpană a perdelei. Lumina era acum prea puternică, o simţeam apăsându-mă şi scociorându-mi printre pleoape ca o lamă incandescentă. Anunţuri strigăte zgomote sfâşiau brutale atmosfera.

„Propriile noastre resturi pământeşti. Asta suntem. Neapole şi moartea” mai emise el, cu o vână umflată şi înnegrită în mijlocul frunţii. „Nu e nimeni în compartiment?” „Nimeni domnule” am zis.

Trenul începea să se pună în mişcare.