VIII.

Îi vedeam în fundul terasei în lumina vărgată marmoreană a serii. Vorbeau aproape fără să vrea, printre mari intervale de tăcere şi fără umbră de surâs, el ca de obicei drept ca lama unui cuţit, celălalt, deşi înalt şi robust, cu spinarea deja adusă, susţinându-se anevoie. Şi distonau sub aripile viu colorate ale unei umbrele de grădină.

„Te salut. E târziu pentru mine. Ai nevoie de ceva? Acum ştii tot, ai văzut tot. Vezi tu. Pe mâine” zise soldatul din uşă. Avea o faţă îngustă de nevăstuică cu imprevizibile fulgerări viclene, mâinile netede. Se declarase mai întâi student şi apoi arhivar, dar pe tonul cuiva care se teme să nu greşească.

Am rămas singur în camera aceea prea mare, burduşită cu portrete. Ultima lumină se concentra asupra unui chip de doamnă închis în ovalul unei rame vechi, floarea palidă prinsă între grumaz şi umăr se detaşa imensă. Grupuri fotografice cu margini argintii zăceau pe masă, măsuţe, etajere, un pian.

În cursul după-amiezii soldatul mă dusese să vizitez casa, un labirint de coridoare, odăiţe, camere dintr-una în alta. De la aproape fiecare fereastră se puteau vedea porţiuni din oraş în fugă precipitată dezordonată către mare ca într-o iesle confuză.

Dormisem pesemne în odaia unei slujnice, plecate în vacanţă chiar în dimineaţa aceea. Sertarele şi dulapul din cameră fuseseră închise cu cheia sau golite, pereţii goi cu umbre umede ramificate. De sub cuvertura patului lipseau cearşafurile.

„Bună idee. Patru bărbaţi în casă sau cel puţin voi trei, dacă eu unul nu contez şi nu sunt luat în calcul şi lui ce-i dă prin cap? O trimite în călătorie pe unica persoană utilă, pe singura femeie. Care nici măcar nu-i ceruse aşa ceva. E îndreptăţit proverbul: cei însemnaţi de Dumnezeu n-au creierul ca al meu. Vezi şi tu. Fii atent. Eu unul m-am şi hotărât. Mănânc la cazarmă. Paturile măturile praful n-au decât s-aştepte şi până la Crăciun. Nu sunt ordonanţă. Şi nici tu. Cine are chef să-si aprindă paie-n cap n-are decât să-si aprindă” comentase numaidecât soldatul.

„Cum îl cheamă pe-al tău?” „Vincenzo V. Dar spune-i doar domnule locotenent. Pensia o primeşte în calitate de căpitan, dar el are scrânteala că vrea să i se spună tot locotenent. Ce mai: creierele de care-ţi vorbeam la-nceput. Dar om bun la suflet, văicăreţ ca bocitoarele, dar bun la suflet. Crede-mă: stau aici de şase luni. Şi-i mulţumesc bunului Dumnezeu, cel puţin mâinile le are întregi pe amândouă. Cum se descurcă al tău cu bărbieritul? Ce zici?”

Îi vedeam pe terasă, tot nemişcaţi unul lângă altul, cu ţigările aprinse. Îşi pipăiseră ironic unul altuia stomacul şi pântecele, dar cu atingeri scurte şi aproape dezgustate, fără un râset. Nu mai vorbeau.

Izbutisem să mă odihnesc câteva ceasuri, oboseala şi toate otrăvurile ei diverse dispăruseră, dar mă simţeam tot prizonier al unei atmosfere indescifrabile ostile, parcă al unui păianjen sau mai bine zis al unui balon de săpun care mi se închisese în jur şi plutea, plutea, legănându-se fără nici o noimă mă ducea cu el, fiecare viziune a lumii tot mai micşorată, mai rece şi mai distantă.

Am ieşit şi eu pe terasă, având grijă să stau în colţul cel mai depărtat de cei doi.

Oraşul se şi luminase, o junglă deasă ondulată de luminiţe lumini pete multicolore care se succedau se confundau sus şi jos până la linia golfului în cercuri ghirlande vârtejuri şi noduri sub cerul cu striaţii violete. Acolo unde vioriul se întuneca, un nor zămislea capul apoi spinarea în fine mina prodigioasă a unui uriaş avansând extrem de lent. Ultimele bucle ale pletelor lui prindeau încă soarele de dincolo de orizont. Şi întreaga junglă trimitea către el mugetul compact al unei fiare nesfârşite tolănite în criză de somn, vibrând prin milioane de pori orificii solzi riduri anfractuozităţi ale pielei abandonate în voia aburilor imobili ai verii.

Mi-am simţit mai strimtă şi mai opresivă închisoarea şi, brusc, dorinţa de a mă cufunda, nu de a umbla, ci de a mă cufunda de-a dreptul în luminile, în suflarea aceea şi de a dispărea acolo.

Se mişcară, atingându-se uşor umăr de umăr, parcurgând în tăcere terasa, bastonul alb şi tubul de bambus în legănare sincronă.

Locotenentul avea o voce năclăită profundă cu neaşteptate lâncezeli dubitative, accentele lui îi retezau sec vorbele.

De trei, patru ori repetară în linie dreaptă cei câţiva metri, calviţia gazdei strălucea ca o carapace. Nu păreau prieteni, nu vădiseră niciodată vreo mişcare sinceră de afecţiune, de acord.

Locotenentului îi ieşi din gură cu glas scăzut: „Curaj am. Dar e atât de mare frica.”

Îi răspunse un râset ca o plesnitură de bici.

M-am întors prudent în salon, preferind să nu le aud convorbirea.

De la geamuri, în întunericul camerei, am văzut iarăşi marea, închisă şi complet neagră în jurul a două mari nave de copaci luminaţi ca nişte triunghiuri perfecte.

M-am decis în sfârşit să mă mişc, să caut cel puţin comutatoarele.

După cină sosiră fetele. Două fetele patroanei restaurantului din apropiere, unde mâncasem şi două prietene de-ale lor. Erau foarte tinere, ochelarista râdea şi se agita mai abitir ca toate. Se învârtiră numaidecât prin casă ca şi cum ar fi cunoscut-o pe dinafară, dibuind pahare, sticle, gheaţă, nişte perne de puf într-un dulap.

Şi dădeau fuga între bucătărie şi salon cu strigăte ascuţite.

„Ines Candida Michelina Sara. O să mă faceţi să-mi pierd minţile” se plângea locotenentul din fundul fotoliului. „Unde alergaţi. De ce vă agitaţi. Veniţi aici, repede, toate. Şedeţi.”

Adăpostit îndărătul whisky-ului său, el tăcea, uitând parcă de orice.

„Şi tu. Zi ceva. Te-au aşteptat atâta, sărăcuţele” îi ceru locotenentul.

„Femei. Acuma sunt femei. Nu mai sunt fetiţele de-acum patru ani. Aproape nu le suport” bodogăni el.

„Fausto” scoase celălalt un oftat prelung „noi ne putem opri, lumea nu.”

Ines ochelarista apăru manevrând un ventilator cu tot cu cablul lui lung.

„Nu vreţi puţin aer? Ne sufocam. Hai, nu-ncepeţi imediat să beţi ca nişte sugative. Dacă nu, noi plecăm. Mai vreţi o cafea? Este prea mult curent?”

Scăzu apoi glasul înaintând către cele două fotolii ca să zică în grabă printre râsete: „Ai observat, Fausto? Sara e tot îndrăgostită de tine. Dar de-a dreptul pierdută, biata fată. Ca atunci când purta codiţe, îţi aminteşti? Azi şi-a cumpărat şi un parfum nou. Franţuzesc. Spune-i ceva, Fausto, distreaz-o.” „Ines, bârfitoare şi cârtitoare ce eşti. Straşnică prietenă. Când tace mâlc. Când vorbeşte în gura mare. Ce fac pe-acolo?” se împotrivi lânced locotenentul.

„Se ruşinează” râse iar Ines înainte de a fugi, lăsând ventilatorul pe jos.

„Eh. Or mai fi încă fete?” scăpă el fără să vrea.

„Căpitane, ce, ai înnebunit?” se scandaliza cu glas scăzut celălalt, alarmat. „Cum vorbeşti. Patru tinere de toată lauda şi foarte respectabile. Candidei îi sunt chiar naş…”

Renunţă cu un gest dezolat din mână.

„Curios. Vorbim ca să vorbim” căsca el plictisit. „Ce vrei să cred? Sunt femei, în cazul ăsta e inutil să mai vorbim. Ar trebui atinse.” „Fausto” îl mustră iar prietenul „nu-ţi aminteşti acum patru ani? Când ne însoţeau la cafenea, în grădini şi noi le răsplăteam cu cornete de îngheţată?” „Tâmpenii” îl reduse el numaidecât la tăcere.

Reintrau împreună, privindu-mă atent, ca pentru a-mi măsura posibila şi încă neconfirmata complicitate. Se aşezară pe divanul din faţa celor doi, dându-si coate, printre grimase şi zâmbete, râsete mărunte brusc înăbuşite în mâinile duse la gură.

„Bine acum” avertiza locotenentul.

Nu avea multe cicatrice pe faţă, doar o tăietură în zigzag în spatele urechii drepte. Ochelarii negri îi făceau şi mai greoi capul mare, nasul cărnos. Bărbia îi tremura la cea mai mică vorbă sau îi cădea ca un soi de guşă.

„Aveţi vreo idee, fetelor? Să nu întârziem însă” întreba el împrejur cu blândeţe.

„Un joc. Da, un joc” strigă imediat Ines.

Îşi scosese ochelarii şi părea că nici uneia nu-i pasă de pernele prea moi şi călduroase, de zecile de priviri cu care le bombardau bărbaţii mustăcioşi de pe pereţi, de femeile şi matroanele risipite între rame, piepturile puternice, buzele marcate, buclele bine lipite pe tâmple.

Am văzut-o pe Sara întinzând degetele ca să-i atingă lui mina dreaptă strânsă în jurul paharului.

„Te doare capul? Ai nevoie de ceva? Vrei gheaţă?” întrebă ea, cu ochii mari larg deschişi pe mutrişoara palidă prea rotundă.

Prietenele de pe divan o persiflau muteşte maimuţărind-o cu buzele pungite a inimă, cu ochii mijiţi.

„Nici vorbă” răspunse el eschivându-se brusc, cu o contracţie mecanică de zâmbet plictisit în colţul gurii.

„Un joc un joc” strigau acum celelalte, dar privind-o cu suspiciune avidă pe camarada lor.

„Fără ţipete. Sfântă Fecioară. Vă rog. Capul meu. Un joc, orice joc vreţi, dar încet. Dacă nu, noapte bună. Astă-seară e o comedie la radio. Potoliţi-vă sau mă duc la mine-n cameră” implora locotenentul, cu mâinile molatice învârtindu-i-se în gol.

„Ce joc vrei, Fausto? Hotărăşte tu” întrebă încet Sara, aplecându-se încordată.

El râse, cu spinarea brusc străbătută de un fior: „Dar numai unul. Drace, de-a baba-oarba.”

Ne dusesem pe terasă pentru îngheţată, în aerul nopţii foarte calde şi umede.

Fistic, frişca, alune se topiseră în frigider, am băut pasta aceea groasă din pahare după ce am stropit-o cu whisky.

„Mai ţii minte cât visai? Mai visezi?” Vocea Sarei era cumpănită, dar decisă. „Odată mi-ai povestit că ai văzut un animal sub pat. În treacăt, mic, de culoare portocalie. Ţi se păruse că era un soi de iepure. Sau poate un tatu.” „Tatu. Ce naiba să fi fost” contestă el, plat. „Nu-mi amintesc nimica.” „În schimb Sara da” modulă cu blândeţe ironică Michelina oprindu-se o clipă cu tava plină de pahare goale. Era minusculă, dinţii îi erau gata să se arate şi genunchii mari. „Sara este asemeni conştiinţei rele. Ţine minte tot, nu se odihneşte niciodată.” „Nu faceţi pe cotoroanţele” suspină din depărtare locotenentul.

Se tolănise într-un jilţ de răchită, abandonând orice intenţie de a organiza seara.

„Ciccio” mâna stângă înmănuşată se ridică.

„Sunt aici.” „Bun, nu pleca” făcu el ostenit.

Sara mă privi ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară, cu zâmbetul incert abia schiţat, cu mâinile împreunate sub bărbie. Avea unghiile bine tăiate, dar degete noduroase încercând permanent să se ascundă.

„De ce nu-ţi scoţi haina? Pe căldura asta” îi zise ea încet „nu vrei să-ţi fie mai comod?” „Ce comică eşti” îi răspunse el.

„La anul voi fi la universitate” încercă ea.

„Şi sora ta?” „O, Candida se simte foarte bine cu mama la casa restaurantului. Ea e paşnică. O fată care o să se mărite curând. Sărăcuţa de ea.” „Sărăcuţă de ce” râse el.

„Fiindcă nu-i nimic de capul ei, Dumnezeu s-o ajute” răspunse Sara, dar deja iritată de inconfortul acelui dialog inutil. „O să se mărite cu un bucătar-şef sau dacă vrei cu un ditamai paşă, e totuna. Aşa sfârşeşte totul.” „Dar tu nu. Aşa-i?” „Eu nu. Sigur nu” se înviorase ea dintr-o dată, cu pumnii strânşi. „Fausto, nici măcar nu m-ai întrebat ce-o să fac la universitate.” „Pun pariu că-mi spui tu.” „Mojicule” râse ea, dar neliniştită. În fine: medicina. Eşti mulţumit?” „Trebuie să fiu? Dacă trebuie, sunt.” „Sunt curajoasă, da. Aşa zic toţi. Nu semăn cu celelalte. Şi de ce am ales medicina: ar trebui s-o ştii, tu cel mai mult” îşi frământa ea degetele, cu ochii ei mari, lucitori, atenţi.

Fetele se strânseseră în jurul ventilatorului din salon, îşi aplecau pe rând uşor ceafa încredinţând-o adierii răcoroase, şuşotind de zor.

„Paharul gol, Sara” o trimise el la plimbare, pocnind apoi pe neaşteptate din degete şi zicându-mi: „Ciccio, zece minute pe ceas. Apoi mă cari la culcare. Chiar dacă e sfârşitul lumii.” „N-aş putea să şed dincolo? Măcar o clipă. Mă-nţelegeţi, domnule.” „Vai de tine dacă o iei din loc.”

Se întorsese cu trei pahare. Bău şi ea, cu prudenţă, neizbutind apoi să-si oprească o strâmbătură.

„Eşti cel mai elegant bărbat din câţi cunosc. Un lord” scapără ea pe neaşteptate. „Zău, Fausto, nu există nimeni mai elegant şi mai fermecător ca tine.” „La naiba” cedă el cu un zâmbet dezarmat.

Ridică paharul.

„Oh da. Un toast, un toast” se porni Sara.

De lângă ventilator, fetele se aplecau atente spionând, dar fără a cuteza să facă vreo mişcare.

„Pentru ce toastăm” întreba Sara agitată.

„Alege tu. Crede-mă: e mai bine.” „Pentru neant. Nada. Pentru rien ne va plus. Pentru viaţa asta, fata marii târfe binecunoscute” se pierdu descompus beat glasul locotenentului de dincolo.

„Eu însă toastez pentru tine. Pentru tine şi pentru speranţele mele. Vrei?” se aprinse Sara abia atingându-i un genunchi cu vârful degetelor.

„Amin” conchise el golind paharul.

„E timpul să plecăm, domnule” am încercat.

„Fausto, acum trebuie să ţi-o spun. Ascultă-mă. Acum…” reluă fata tremurând niţel. Glasul i se sparse brusc în gâtlej.

„Taci mai bine. S-a-nţeles? Taci. Pentru numele Domnului” întoarse el sec capul.

Ochii ei lucitori se închiseră o clipă ca să se arate iarăşi apoi mai umili, osteniţi.

„Spune-mi măcar de ce-ai venit” încercă ea cu glas scăzut. Nimeni nu mai credea. Nici chiar Vincenzo. Ştiam că-ţi telefona, că vorbeaţi, dar de aici până la venirea ta…” „Bietul locotenent” zâmbi el. „Cândva mai râdea. Acum nu mai ştie nici să râdă. Doar pufăie pe nas.” „De ce ai venit? Doar aşa? Degeaba?” „Bună, Sara. Sora, prietenele tale, o să te foarfece. O să te ia peste picior.” „Ce să foarfece. Cine. Cine să ia peste picior. De-ai şti ce frică le e de mine. Şi bine fac” se înfurie ea roşind. „Hai, te rog, măcar atâta: de ce-ai venit.” „Nu degeaba. Văd că eşti aşa de curioasă. Nu: nu degeaba. Acum însă destul. Gata cu întrebările, domnişoară” puse el punct ridicându-se, căutându-mi braţul.

La telefon Candida o liniştea cu blândeţe pe mamă. Aveau să coboare numaidecât, nu era încă miezul nopţii. O adevărată catastrofă, îngheţata aia.

Morişca saluturilor se roti iarăşi veselă.

La o oră foarte târzie, am auzit din patul meu suspine înăbuşite rostogolindu-se într-un plâns ce dură mult înainte de a se stinge, liniştindu-se cu greu. Apoi un pas care se îndepărta din baie în coridor. Fără nici o îndoială, locotenentul.

IX

„Permisia mea stă să expire, domnule. Va trebui să plec mâine. Cel târziu mâine noapte.” „Avem tot timpul” scutură el din mână plictisit „nu e o problemă. Iar dacă te întorci cu întârziere, dă vina pe mine. Corect?”

Ne găseam în salonul acum gol al restaurantului, toate celelalte mese debarasate, soarele feroce de după-amiază incendia strada dincolo de vitrine.

Se lăsase antrenat într-o posomoreală iremediabilă, rarele tresăriri de energumen îi erau golite de convingere, veselia răutăcioasă pe care i-o ştiam îi dispăruse. O umbră de barbă îi întuneca obrajii.

Zadarnic îl înconjuraseră fetele la masă cu atenţii, mereu cu paharul pregătit, doar pentru el polonicul cu moluşte rămase pe fundul supierei, umbra unui paravan anume orientat. Lui i se adresase mama Sarei şi a Candidei, plecând de la casă, pentru a-i cere o părere, lepădându-si o clipă aerul concentrat de văduvă.

Răbdase totul, mulţumind cu zâmbete căznite. Şi alături de el Sara fusese foarte scumpă la vorbă, pradă şi ea cine ştie căror gânduri.

„Un singur lucru, domnule. Rămâneţi la Neapole sau vă-ntoarceţi la Torino cu mine?” „O, Ciccio, câte întrebări. Nu ştii să te opreşti o dată?” mi se împotrivise cu glas istovit.

Doar ideea petrecerii îi însufleţi oarecum.

Ea îi venise locotenentului şi acum se străduiau cu toţii să o imagineze să o pună pe picioare perfectă, exact evenimentul dorit, de la şuncă la dulciuri, de la peşte în gelatină la fructe de mare şi la şampanie.

„Destupată. În carafă. Aşa se pune în valoare” preciza locotenentul.

„Vincenzino eşti o cizmă ca de obicei” îl judecă el. „Când ai mai pomenit şampania în carafă. Ignorantule.” „Păcat fără gravitate. Nu mai vorbesc” încerca celălalt să se apere, încurcat.

Fetele râdeau.

„Sara: ţi-ai înghiţit limba?” „Sara nu vorbeşte. Nu vedeţi că nu vrea să ştie de nimic? Ea gândeşte, mamă ce mai gândeşte.” „Biata Sara, e dusă pe gânduri.”

Ea ţinea piept râsului şi ironiei prietenelor, cu ochii permanent plecaţi, cu mâinile ascunse sub faţa de masă.

Apoi: „E mai bine acum ca fiecare să-si vadă de ale lui” zise fără urmă de veselie. „S-o lăsăm baltă. Altfel cum să mai dorim să ne revedem la petrecerea de diseară?” „Nu ţi-e bine, păpuşo?” întrebă el. Cuvintele căzură într-o tăcere neaşteptată.

„Foarte bine. De ce? Nu fi îngrijorat” roşi fata luată prin surprindere.

Se ivise un fluture galben care zbura în zigzaguri inegale de-a lungul mesei, bătând frenetic din aripile minuscule, mâinile Inesei Michelinei Candidei s-au şi ridicat şi încurcat în încercarea de a-l prinde.

„Proastelor” bodogăni Sara, dar imediat după aceea dând indiferentă din umeri.

„Un fluture” i-am explicat eu la ureche.

Privirea Sarei mă fulgeră iute o clipă.

Scăpase de degetele Inesei, dar se aşeză chiar în faţa lui, pe faţa de masă cu cele două aripi străvezii strânse şi Sara fără nici o precuţie specială întinse mâna, îl captură fără dificultate între degetul mare şi arătător.

„Aţi văzut?” râse ea.

„Aici dedesubt, aici dedesubt” strigă Candida.

Fu răsturnată o cupă mică de sticlă şi fluturele încarcerat se învârti în juru-i, cu aripile blegi desfăcute, cu antenele explorând tremurătoare.

„Sărăcuţul de el.” „Ce galben frumos. Ia uite ce punctişoare negre. Parcă sunt o blăniţă.” „E adevărat că trăiesc doar câteva zile?”

Rezemându-se în coate fetele priveau, lenevoase înfierbântate, acum fluturele se oprise, cu aripile înfiorate de un tremur uşor.

„Da' ce faceţi, fetelor? Sunteţi la grădiniţă? Doar aşa ştiţi să vă purtaţi? Frumoasă consolare” se tângui din fundul încăperii vocea patroanei.

„Lăsaţi-le, doamnă, să se distreze” îi replică în ecou locotenentul.

„Mie mi-ar plăcea negru” zise Sara.

„Negru? Ăla cu capul de mort pe aripi? Ce distracţie” protestă Ines.

„Ce înmormântare clasa a treia eşti azi.” „Sara, te-a lovit deochiul?” „Şi ce vă pasă vouă că-mi plac negri” le replică ea prompt.

Mâna lui dreaptă avansa pipăind pe masă până ce se apropie de cupă.

„Negru ai spus? Eşti sigură?” o întrebă cu glas scăzut, încercând un surâs.

„Da. De ce?”

Stânga înmănuşată căzu deodată pe cupa făcută ţăndări printre ţipete de spaimă.

„Uite. Acum e negru” făcu el apoi fără a-si retrage mâna de pe cioburi.

„Dar ce se-ntâmplă. Ce-a fost asta” se agita locotenentul „nu hotărâm nimic cu petrecerea?” „Două comisioane pentru tine, Ciccio. Costumul meu alb la vopsitorie, curăţat şi călcat, dar pe loc. Şi şampania. N-am încredere în ceilalţi. Sunt în stare să bage bicarbonat” zise el.

„Bine, domnule.” „Zece sticle. Nu sunt prea multe. Krug.” „Krug. Bine, domnule.” „Nu te grăbi. Azi nu ieşim.” „Sara asta” am tatonat.

„Ce?” i-am auzit glasul la pândă.

„Nimic. La orice m-aş fi aşteptat sosind la Neapole, dar nu la fetele astea. Şi Sara. Nu ştiam.” „Şi ce-aveai tu de ştiut” făcu el sec. Dar imediat, mai obosit: „Vezi-ţi de tine, Ciccio. N-are rost să-ţi baţi capul cu alţii. Vezi-ţi de tine, fii turist.”

De la fereastra camerei lui, în timp ce împachetam costumul, i-am văzut în fotoliile de răchită de pe terasă, el neclintit în pofida căldurii, cu ţigara atârnându-i de buză, locotenentul moleşit de parcă ar fi dormit. Umbrela îi apăra cu un cerc cenuşiu parcimonios împotriva revărsării soarelui, dincolo de parapet oraşul vuia surd până la marea nespus de albastră.

„Ar trebui să mai vorbim? Te mai gândeşti?” „Nu, căpitane, de ce? Nu mă crezi?” răspunse stins locotenentul, cu mâinile agitându-se brusc. „Nu ziceam eu că ar fi şi mai rău să discutăm?” „Mai rău şi încă cum.” „Atunci gata. Totul e clar acum. Te rog” îşi dădu celălalt duhul „ne-am spus şi ne-am răspus totul. Gata.” „Acum zece zile când ţi-am telefonat. Şi chiar înainte, îmi păreai mai ferm.”

Am renunţat să manevrez hârtia de ambalaj ca să nu remarce foşnetul. Glasul lui nu mi se părea eliberat de tristeţea care-l cuprinsese în ultimele ceasuri.

„Dar m-am hotărât. Ca şi tine. Poate chiar mai mult decât tine, dacă-mi dai voie. Să nu te-ndoieşti, Fausto. Şi-acum s-o lăsăm baltă. Pe căldura asta” făcu locotenentul.

„Te-am auzit. Astă-noapte.” „Nu trebuia. Nu trebuia” strigă celălalt, dar furia nu-i ţinu decât o clipă, vorbele îi tremurară din nou în gâtlej: „E treaba mea. Unii plâng, alţii râd. Ce contează? Care e diferenţa? Chiar vrei să mă dăscăleşti în toate acum?” „Aşa e. Şi-apoi: puţin îmi pasă.” „Ţie ţi-o fi păsând oare de ceva?” se lamenta locotenentul.

„Aşa cum am venit pot să şi plec înapoi. Chiar mâine. Chiar în noaptea asta. Şi fiecare cu soarta lui” zise el cu bruscheţe.

„Ba nu, ba nu. Acum e hotărât totul. Nu te mai îndoi. Dacă te mai îndoieşti acum, mă jigneşti. Sigur” se împotrivi celălalt cu puţinul glas care-i mai rămăsese. „Vezi însă: tu ai deschis iarăşi vorba. Trebuie să recunoşti.” „Ai dreptate. Lovit” râse el acru.

„Şi petrecerea? N-am făcut oare o greşeală? Fetele alea, săracele. Dumnezeu să le aibă mereu în paza lui, Sara care nu mai poate să-si găsească liniştea. Şi e atât de inteligentă.” „E bine cu petrecerea. Foarte bine. Nu poate fi nimic mai bun. Şi să căutăm chiar să ne bucurăm de ea.” „Da. Ce fete minunate, nu-i aşa? Îşi pierd timpul, îşi pun la bătaie toată răbdarea, cu unii ca noi. Ţi-l aminteşti pe tatăl Sarei şi al Candidei? Ce n-ar fi făcut el pentru tine. Ce devotat îţi era. Şi nu cred că te-a văzut mai mult de trei ori. Dar tu cu Sara n-ai putea…” „Nici măcar să nu-i rosteşti numele, la dracu, idiotule” izbucni el umflat de furie ca o viperă.

Venisem în uşa restaurantului ca să aflu unde aş putea găsi o vopsitorie prin apropiere. În partea umbrită a salonului, Sara, la o masă, întoarsă cu spatele, stătea aplecată peste cărţile ei.

„Nu învăţ chiar cu atâta vreme înainte, nu sunt chiar atât de tocilară” râse ea roşind. „Doar un prim contact. Cărţile noi. Medicină. Ce groază.” „Fii liniştită. Universitatea e lucrul cel mai uşor. O să vezi” şi i-am spus despre costum.

„Cum: n-a venit celălalt soldat? Micchiche ăla, arhivarul? Neam de leneşi. Are un adevărat talent să adulmece unde-i încurcătura cea mai mică. Dă-mi mie. Îl trimit pe un băiat de la bucătărie. Şezi.”

Veni înapoi, jenată, cu braţele încrucişate şi mâinile ascunse la subsuori.

„Celelalte fac pregătirile. Eu la bucătărie sunt nulă. O adevărată pacoste. Pur şi simplu nu pot învăţa, nu simt nici o pasiune pentru treburile astea femeieşti. Sunt o cauză pierdută. Ele în schimb, de-ai vedea ce mai muncesc şi ce se mai distrează: şi sunt mai mici, toate au un an mai puţin ca mine” şezu, închise cărţoiul evitând să mă privească. „Poţi să mai stai? Un minut doar. Ţi-e sete? Vrei să bei ceva?”

Am aşteptat să înceapă, dar îşi ţinea ochii lipiţi de cotorul cărţoiului. Şervete de masă împăturite albe ca zăpada se aliniau pe câte două şiruri, un deodorant împrospătase atmosfera.

„Nu s-au dus la culcare” am zis în sfârşit.

„El nu se odihneşte niciodată”, cu o cută între sprâncene.

„Nici locotenentul.” „Oh, bietul Vincenzo” îl lichidă ea cu o grimasă „el nici nu contează. Ai văzut că e un nimic, un nimeni? Bun, un sfânt, da: dar ce contează?” „Nu par nici măcar prieteni.”

Râse, cu un icnet sec, pentru ca apoi să spună cu severitate: „Nimeni nu-i poate fi prieten.” „I-am auzit vorbind, pe terasă. N-am înţeles. Părea că au ajuns la un soi de acord.” „Fausto nu poate fi de acord cu nimic şi cu nimeni.” Se lumină niţel: „Tu îl cunoşti acum. E o fiinţă unică. Un geniu. Eşti convins? Poţi să-l iubeşti sau nu.” „E şi teribil” am încercat.

Râse fericită.

„Păi sigur că e.” Ridică puţin glasul: „Teribil, dracul gol, o pedeapsă a lui Dumnezeu, tot ce vrei. Dar ceilalţi. Cine sunt. Unde sunt. Unde ajung. Ce vor. Nu vezi în jurul tău? Lumea? Un faliment.”

Îşi eliberase o mână şi acum policele i se desprindea repetat din strânsoarea celorlalte degete adunate pumn, unghia plată şi trandafirie.

„Un faliment, nimic altceva” repetă ea lent.

„L-am văzut spunând şi făcând anumite lucruri” mi-a scăpat. Aroganţa lui. Apoi, se-nţelege, cedezi, te justifici, măcar te schimbi şi-i dai chiar dreptate. Eu unul îi sunt prieten cu adevărat şi el o ştie.”

Negă din cap, cu surâsul ei melancolic şi secret refugiat în opoziţie.

„Nici tu, nici alţii. Ţi-am spus-o doar. Nu poate avea prieteni. Nu poate” răspunse ea.

„Şi totuşi” m-am mulţumit să mă opun.

„Vreau să zic: o să-i fii prieten, nu mă-ndoiesc” reluă ea prudent accentuând fiecare cuvânt „dar vezi că şi tu discuţi, ai ceva de zis, emiţi judecăţi? Şi asupra lui nu se pot emite judecăţi, cu el doi şi cu doi nu fac niciodată patru, poate cinci, poate trei, dar patru chiar niciodată. In ce-l priveşte: trebuie să-l alegi şi cu asta basta.” „Tu eşti femeie şi…” „Nu sunt femeie. Măcar de-aş fi. Sau poate nu. Ştiu eu?” replică ea nervoasă. „Ce-nseamnă femeie sau nefemeie? Lumea zice că sunt îndrăgostită de el. Toţi zic asta, până şi mama, biata de ea şi pe ascuns mă iau peste picior. Dar numai pe ascuns. Nu e însă iubirea prostească, leşinată şi făcută praf cum cred ei. Este hotărârea mea. Alegerea mea. Ca un câine care se ţine după un tip pe stradă şi numai după el. Şi aşteaptă. Aşteaptă şi n-are nevoie de explicaţii.”

Nu i-am suportat privirea, care îşi regăsise curajul pe măsură ce mi se spovedea.

M-am simţit dezarmat prosteşte.

„Nu e iubire” zise ea. „Este fidelitate, e credinţă, credinţă şi aşteptare. Plus altele. Zi-i, zi-i cum vrei.” „Dacă o iei aşa, n-are rost să mai vorbim” am răspuns.

„Aa? Şi de ce ar trebui să vorbesc chiar cu tine?” se supără ea violent, cu ochii mari holbaţi. „Adică tu vii aici şi eu te şi aşteptam cuminte pe un scaun ca să vorbesc cu tine? Tu cel mult îmi poţi spune cum a fost călătoria, dacă a tuşit mult, cu cine şi cum şi de ce s-a certat. Treburi de-astea.” „Bine. Trebuie să plec. Şampania.” „Te rog” se aplecă ea brusc fără puteri peste masă „Încă un minut. Doar unul. Nu te supăra pe mine. Spune-mi ceva despre drum.” „Obositor. N-am stat o clipă. Ceva furibund. Mi se pare că am fost peste tot şi nicăieri, nu ştiu cum să spun. Şi-acum îmi mai vâjâie capul.” „Da, da, sigur că da” râdea ea încuviinţând „Îndrăcit, îndrăcit.” „Grădini zoologice, liturghii rântate, taxiuri. Şi ştii ce insulte împroaşcă în jurul lui?” „El nu insultă. Condamnă” mă contrazise sigură pe ea.

„Barul. Băutul. N-am mai văzut pe nimeni să bea atâta.” „Când bea e un zeu. Eşti convins? Odată a spus: înălţaţi mândrele steaguri…” „Etc. Etc. Cunosc. E tipic pentru el când e beat mort” am răspuns.

„Când e beat e minunat.” „Poate pentru că ţi-l aminteşti cu memoria ta de fetiţă, dar…” am tatonat eu.

„Îmi amintesc şi ştiu” făcu ea cu avânt. „Ştiu tot. Pe când lumea asta e făcută din viermi. La şcoală înveţi despre Olimp, dar pe urmă ce-i în jur? Viermi care nu vorbesc nu ştiu nu pricep.”

Acum îşi aplecase fruntea pe carte, îi vedeam doar cărarea subţire foarte albă din păr, câte o buclă mai deschisă la culoare în josul cefei.

„Nici eu nu sunt optimist” am zis. „Viaţa azi este confuzia, dezastrul pe care le ştim. Pentru noi tinerii…” „Eu cred în alte lumi” suspină ea înăbuşit. „Se zice: dacă ar fi existat, aceste alte lumi ar fi încercat să comunice cu a noastră. A, da? Tu ce crezi? Tu, dacă ai fi din altă lume, ai avea dorinţa asta de a comunica? Spune.” „Aş fi nebun” am râs.

„Nu crezi că o să murim toţi?” şopti ea din nou. „Toţi, unii după alţii? Asta mai e viaţă? Viaţa nu mai poate continua aşa. Şi să-i mai zici viaţă. Nimeni nu-nţelege, dar el ştie. Ştie că suntem proşti, vulgari, incapabili, putrezi. El a înţeles.” „Mă laşi să spun ceva?” „Spune” se resemna ea.

Am zăbovit o clipă ca să-mi adun bine vorbele necesare, să le găsesc tonul potrivit.

„Tu raportezi totul la el. Ţi-ai făcut o idee a ta şi nu mai renunţi la ea. Foarte bine. Dar la ce bun? De acord, el este deosebit, cu totul deosebit, nimeni n-o tăgăduieşte şi ce? Doar pentru că e orb? Sunt milioane de orbi.” „Am spus-o la început. Şi Vincenzo e orb. Dar e un nimeni, băşică goală. Nu-si înţelege nici măcar propriul destin. Aşa că nu şi-l merită” îşi cuibări ea obstinată capul la adăpostul cotului.

„Dar care destin? De orb? Nu s-a născut aşa” am zis fără să mă gândesc şi înfierbântându-mă brusc. „Nu e o tragedie grecească, e o nenorocire. El a primit-o într-un anumit fel, cu felul lui de-a fi, de vina e încăpăţânarea ta dacă vrei să ne vezi în alt fel.” „Degeaba. Tu vrei să cercetezi, să explici. N-o să reuşeşti niciodată. Voi toţi, dacă aţi vedea un înger la un colţ de stradă, ce-aţi face, mă rog? Îţi spun eu: i-aţi număra penele. Ca să fiţi siguri, pentru control. Aşa sunteţi voi.”

Râse iar, dar aproape un sughiţ slab.

„Încearcă un joc. Leagă-te la ochi şi rămâi aşa legat o după-amiază întreagă la tine-n cameră sau în grădina publică. Şi mişcă-te, recunoaşte lucrurile, caută…” „Ai făcut tu aşa?” „Eu? Ce mă priveşte pe mine” replică ea repezită.

„Bine. Am înţeles. Destul” m-am dat învins.

„Da. Destul” păru ea să se liniştească.

„Nu te supăra” mi-am impus eu. „Eu unul nu te judec. Şi nici n-am să te iau niciodată peste picior. Ba dimpotrivă. Dar poate că nici tu nu înţelegi. Poate suntem prea tineri ca să-nţelegem.”

Continua să-si scuture capul culcat pe cot, negând.

„Ştiu şi eu că el este diferit” am replicat.

„Nu e destul să spui diferit. Prea puţin” îşi ridică iar faţa, cu privirea ca o lamă ţintită în altă parte. „Şi fluturele de azi dimineaţă? Îţi aminteşti?” „Ah, frumos gest.” „Definitiv. Spun asta ca să te-ajut să-nţelegi cât de cât” mă luă ea în derâdere ca din spatele unui zid al ei. „Doar el e capabil de gesturi definitive. Îi trec prin minte şi le şi face. Cine poate apuca, să apuce.” „Ce mă uluieşte e că toţi îl lasă să facă ce vrea. Îl lăsăm liber în toate, mereu. Niciodată nici un protest.” „El ştie” urmă ea cu ochii mijiţi. „Lumea e distrugere. Şi el îşi are distrugerea în fiinţa lui. Tu îl vezi, aşa, imobil, frumos ca nimeni altul şi când colo, pe dinăuntru, e o ruină. Şi totuşi respectă totul, căci e şi amabil, când devine angelic nimeni nu se poate compara cu el.” „Am putea vorbi aşa ore-ntregi. Tu de o parte, eu de alta, fără să ajungem la nici o concluzie.”

Încuviinţă cu un semn, cu privirea pierdută, o vână la gât îi zvâcnea ritmic sub piele.

„Şi femeile?” sări ea deodată. „Nu eşti obligat să faci acum pe mincinosul cu mine. Zi: a căutat alte femei pe drum? La Roma?” „Nu.”

Răsuflă uşurată, dar fără să se bucure.

Apoi, cu o furie dispreţuitoare: „Vaci cretine” zise ea. „Ar trebui s-alerge cu miile după el, dac-ar avea un dram de minte în cap. Dacă aş fi eu o femeie adevărată, ce-aş mai inventa. Pentru el, aş găsi lucruri incredibile.” „E cu douăzeci de ani mai mare ca tine.”

Râse: „Cu douăzeci şi unu. Da' ce zic eu? Zece mii. Un milion. Şi chiar asta e foarte frumos, e foarte bine.” „Atunci: corect?” „Corect” strigă ea înveselită.

Răsfoi grăbită cartea ca să-mi întindă o mică fotografie protejată de un plic transparent.

Roşi mulţumită: „Uite.”

Îi ajungea puţin mai sus de talie, ciorapii albi până la genunchii ei de fată, umblau cu soarele în faţă, mâna lui dreaptă pe umărul ei plăpând, bastonul de bambus aproape şters în mişcarea lui. Fetiţa râdea, cu dinţii dezveliţi. El, alb orbitor, cu petele întunecate ale ochelarilor, cravata, mănuşa stângă, anula toate celelalte câteva elemente prezente în imagine, o bancă de grădină, un tufiş cenuşiu.

„Sunt ani de-atunci” explica ea blând cu glas scăzut „ne-a făcut-o tata. Dar nu cumva să-i spui. Nu ştie nimic. Nu va trebui să ştie niciodată.”

M-am simţit brusc abătut şi derutat, în umbra aceea încinsă, în pişcătura acrişoară a deodorantului.

Doar sub impulsul unei mânii obscure am lăsat să-mi scape: „L-ai văzut oare vreodată fără ochelari?”

Zâmbetul ce i se întipări pe faţă se arătă ca o sfidare.

„Sigur că da. Şi dacă nu, ce?” răspunse ea foarte iritată. „Vezi că ai pus întrebarea cu răutate: ce voiai? Să mă sperii? N-ai să reuşeşti niciodată.”

Am rămas mut, simţindu-mă respins, fără rost. Încăpăţânarea ei îmi măturase din creier orice gând de consideraţie, lăsându-mă şi mai golit.

Ne ridicaserăm, m-a petrecut până la uşă, dinspre stradă un geamlâc de foc. Strigăte puternice şi zgomote ne-au pironit în prag.

„O sută de metri, prima la dreapta. O vinărie de lux” explica ea. Poţi uza de numele restaurantului, am telefonat deja. Te miri? De ce? Am imaginaţie. În legătură cu el, reuşesc să-mi imaginez orice. Pun pariu că vrea cel puţin opt sticle.” „Zece.” „Vezi? Mai e şi un adevărat domn”. În lumina zilei apărea foarte palidă, încreţitura dintre sprâncene gingaşă şi adâncită ca o gropiţă. „Cine ştie dacă vom mai putea sta un pic de vorbă, noi doi.” „Mâine noapte plec. Sau cel puţin aşa cred. El: nu ştiu. N-a vrut să-mi spună nimic, ca de obicei.” „Mereu a fost aşa.” „Ştiu asta. Măcar atâta am înţeles şi eu.”

Îşi strânsese din nou mâinile la subsuori, făcu faţă străzii şi zgomotelor cu o expresie severă. O clipă mi-a apărut oricum, dar nu tânără.

„Nu te-am întrebat nimic despre Torino. Proastă mai sunt. E chiar aşa de frumos cum se spune? Vreau să vin acolo la universitate. O să-mi trebuiască un an întreg ca s-o conving şi s-o lămuresc pe mama, ştiu bine, dar în sfârşit. Am un cap special, dacă-mi intră-n el ceva şi pornesc, ajung la ţintă. Totdeauna.” „Eşti o fată foarte bună.” „Să nu mă faci bună” se lamenta ea brusc. Un gest cu mâna i se stinse pe loc în aer: „Urăsc fetele bune complimentate de toţi. Eu sunt eu însămi. Totul e-aici. Şi vezi să nu scapi o vorbă despre Torino. Jură.” „Jur.” „De ce n-a ieşit la plimbare, azi?” „N-a vrut.” „Dacă nu se plimbă măcar un pic, devine nervos. Mai e timp până la cină. Când te-ntorci, de ce nu-i propui să se plimbe? La ora asta s-ar putea să se fi răzgândit.” „Dacă deschid eu vorba, el zice imediat nu. Putem paria.” „Aşa e, aşa e” râse ea bucurându-se legănându-si bustul, cu gâtul abia înclinat. „Nu-ul lui. Minunat. O împuşcătură împotriva a tot.” „Să-i propun totuşi, nu?”

Încuviinţă, dinţii care i se închideau îi chinuiau buza superioară.

„Încă ceva” am încercat eu „dar tu, vreme de patru ani… De scris nu i-ai scris şi atunci? Îi telefonai?”

Se retrase brusc îndărătul unui zâmbet sticlos.

„Nimic” răspunse ea cu glas obosit „nimic şi nimic. Şi-acuma gata: şi aşa am vorbit prea mult.” „Dar el…” „El e acasă, trebuie să se plimbe, trebuie să mănânce. Atâta tot. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.” „Foarte bine.” „De ce, poate pentru că ţi-a vorbit? Despre mine?” vocea i se articula într-un gâfâit aproape stins.

„Nu. Crede-mă…” „Nici o vorbă, sigur” făcu ea o grimasă. „Acum trebuie să te duci. Faceţi o plimbare frumoasă, vedeţi Neapolul, e încă un oraş nobil. Şi fii mulţumit.” „Turistul se supune” am încercat să râd.

„Doar o vorbă” încercă ea învingându-si ezitarea. „Trebuie să am încredere în tine. N-am încotro. Ascultă deci: astă-seară caută să nu-i stai tot timpul pe cap. Te rog.”

Am simţit că roşesc.

„El a vrut. Nu m-a lăsat să mă clintesc ieri. Jur că eu…”

Încuviinţă din cap şi ea cu pomeţii îmbujoraţi.

„Ştiu ştiu. Nu-i nevoie să te explici. Rău nu eşti, te-am înţeles. Dar astă-seară, dacă poţi cât de cât, pleacă. Nu zice nimic şi fă-te nevăzut în vârful picioarelor. Poate ai şi tu vreo nevoie, când şi când. Şi-apoi casa e mare. Sau poţi să te duci după Ines. E simpatică, pare clevetitoare, dar e bine pregătită, modernă. Şi se cam uită la tine. Ţi-ai dat seama, nu? Sau nu te interesează nimic nimic? Un minut cel mult. Îmi ajunge doar un minut cât e seara de lungă. De acord? Zici că o să te descurci?” „Promit. Nu-i însă nevoie de Ines. Adică nu mi-o pune mie-n cârcă doar pentru asta. Ştiu să mă descurc.”

Zâmbi privind înainte, îşi strânse apoi braţele ca şi când i-ar fi fost frig.

„Te consideri prieten cu el” mai zise ea, marcată însă de atâtea vorbe irosite „şi atunci să nu crezi că anume în minutul ăla, anume astă-seară o să-l înnebunesc cu cine ştie ce declaraţie. Nici gând.” „Foarte bine. Şi-apoi nu mă priveşte pe mine. Eu sunt afară” am protestat eu încurcat.

„Toţi suntem afară, în raport cu el. Unii mai puţin, alţii mai mult” acceptă ea cu gravitate. „Eu ca şi alţii, poate mai mult decât alţii, cine ştie. Dar nu-i voi face declaraţii care să-l tulbure cumva. Nici să nu-ţi treacă prin gând.” „De acord de acord. Ce mă priveşte pe mine.”

Am mai rămas să ne privim o clipă, stânjeneala sporea între noi.

„Scuză-mă” dădu un mic ţipăt învecinat cu râsul „ce mojică. Nici nu te-am întrebat cum te cheamă. Cum te cheamă de fapt?”

I-am spus numele meu, dar acum aproape contrariat, cu glasul poticnindu-mi-se în gâtlej.

Îmi întinse deodată mâna, mi-o strânse pe-a mea cu o mişcare inimoasă, eliberându-se însă numaidecât.

„Şi-acum mă duc să-nghit protestele şi năbădăile celor trei domnişorele înfăinate de colo” râse ea din nou. „Femeile la bucătărie, nu ştii ce-nseamnă asta. Toate se cred Ioana d'Arc. Sau Ioana sau madame Curie.”

Împinse geamul dându-se înapoi, uşa se închise docilă fără nici un zgomot şi în timp ce se rotea oglindi în absurde perspective suprapuse vârtejul străzii.

X

„ Vincenzo Vincenzino ce te-a apucat, de ce nu vii? Tocmai acum te faci nevăzut. Cum să ne jucăm dacă tu te faci nevăzut” strigaseră fetele.

Dar locotenentul se târâse până la un fotoliu din camera alăturată, descompus de prea multă mâncare şi băutură.

„Lăsaţi-l să piardă” decise el.

Apropie arătătorul de mâinile întinse şi întoarse cu palma-n sus în eventai, începu să atingă uşor o palmă.

„Fără gâdilat” strigă Michelina scuturându-si şi desfăcându-si iar mâna.

„Fato. Taci din gură. Proasto” protestau celelalte surescitate, cu atenţia încordată.

Arătătorul explora prudent uşor.

„Foarte frumos munte al lui Venus, o să-i prefaci în scrum pe bărbaţi” decretă el cu gravitate profesorală.

„Şi mie şi mie” îl şi solicitau celelalte.

„Încă ceva, fii bun, linia inimii” imploră Michelina, concentrată asupra palmei ei, asupra arătătorului care o parcurgea.

Sara mă privi şi ea cu mâna întinsă, cu un zâmbet docil care o făcea să pară mai obosită. M-am retras până la masă spre a mă instala în punctul unde se încrucişa curentul de la cele două ventilatoare. Căldura mă strângea de spate ca o a doua piele, nici urmă de adiere răcoroasă dinspre terasă, până şi ventilatoarele spintecau vârtejuri fierbinţi.

Minuscule resturi de gheaţă mai pluteau într-o supieră, farfurii boluri tacâmuri se adunaseră într-o dezordine colosală până şi pe ultimul centimetru disponibil, două degete de şampanie călâie acum pe fundul sticlelor destupate.

Jocul continua în râsetele prosteşti electrice ale fetelor aşezate în cerc pe divan, el beat lăfăindu-se în postura de judecător şi rezemându-se în coate.

„Linia inimii şi eu.” „Şi M-ul ăsta dublu, îl simţi? Ce înseamnă M-ul dublu?”

Răsuflarea depărtată a locotenentului se strecura apăsătoare printre pauze, ca un horcăit.

Mai întâi fusese concursul de cântece. Încă la masă, după o tentativă muribundă de toast.

„Dar nu un cântec întreg. Doamne fereşte. Doar o strofă scurtă. Spirituală. Şi cine nu ştie, să tacă definitiv” le impusese el.

Ines se ridicase sveltă în picioare modulând: „Fuga adu fug pepeni moi fuguţa fuga adu huţa pepeni moi fuguţa.” „Nu-i bună. E doar un joc de cuvinte ca să-ţi dezlegi limba, nu un cântec” o descalificaseră invidioase Candida şi Michelina.

„Cine câştigă medalia de ciocolată?” reluase el, bătând cu o furculiţă în farfurii şi pahare.

Sigur de efect, cu capul zumzăind, intonasem:

Curul roş de maimuţică roşii sticlele de vin roşu curul rupt de frică al lui Iosif fost Stalin…

Printre urlete şi râsete îşi făcuse loc vocea împâslită a locotenentului din capul mesei: „Fiţi spirituali, dar să nu cădem în vulgarităţi…” „Hai, Vincenzino, nu te supăra, ce-i asta, petrecere sau nu” îi ripostaseră fetele.

„Don Vincenzo, don blegenţo” se ridicase ofensiv reproşul lui.

Dar nimeni nu se mai hotărâse, ochii strălucitori încercau să reînjghebe crâmpeie de amintiri ce întârziau să se realcătuiască, buzele schiţau încercări iute stinse. Şi în atmosferă o vagă stânjeneală, o nelinişte.

„Şi-atunci” îşi pierduse el răbdarea.

„Sara e la rând. Sara.” „Ce cântă Sara? Ia gândiţi-vă. Nu catadicseşte ea.” „Sara nu vrea. Nu vedeţi că nu vrea?” „Voi aţi spus-o. Nu vreau. Nu mă bateţi la cap” refuzase fata cu o privire înrăită.

Până când începu el, pe neaşteptate, cu un timbru tremurător şi tot mai degajat aproape emoţionat în lentoarea calculată a strofei, noi ascultând uimiţi:

Mai bine-ar fi să nu te mai iubesc din Crez nimica nu-mi mai amintesc.

Şi-Ave Maria chiar de n-o mai ştiu cum să-mi mai mântui sufletul pustiu…

„Oh, Fausto” spusese fără voie Sara.

„Şi e ceva de râs aici? Ăsta-i hazul tău?” reacţionase locotenentul.

„Ai dreptate, zău” capitulase el, ciudat de abătut, cu mina gata pornită în căutarea paharului. Hai. Unul din voi acum. Repede.”

Grozavă sărbătoare. Grozavă, ce să zic. Ca la 2 Noiembrie” se vaită iarăşi locotenentul sprijinindu-se ca să se ridice de la masă, contrariat.

Sara izbutise să răstoarne la timp o sticlă, să abată atenţia surorii şi prietenelor care se puseră imediat pe şters şi strâns.

„Nu-l iubesc. De ce nu-l iubesc astă-seară? Doamne Dumnezeule, nu suport” murmură ea în colţul terasei.

Îşi răsucea degetele de la mâna stângă în celălalt pumn, cu ochii strălucitori încercănaţi. Căută să respire adânc, dar se întrerupse la jumătate, ca şi cum s-ar fi sufocat, sfârşi prin a-si contracta gura într-o grimasă.

„Tu înţelegi? Ai înţeles?” „Cred că da” am răspuns, renunţând de fapt în sinea mea.

„Aş vrea să-l văd mort. Dispărut. Să nu mai existe. Nu mai pot să-ndur. Ce crede el? Că sunt de piatră? O fiinţă de nimic?”

Îşi înnoda, îşi chinuia bietul lănţişor de la gât.

„Dacă vrei, îi spun ceva. Pot să-ncerc” m-am descurcat eu resemnat.

Refuză scuturându-se toată.

„Şi proastele alea trei. Auzi-le. Trei găini. Îşi închipuie că sunt la circ” se plânse ea şi mai obosită.

„E foarte târziu” am spus.

„O să ne-apuce dimineaţa. Te asigur eu că apucăm aici dimineaţa” replică ea cu furie rece şi îndârjită. „Vreau să-i văd cum se-alege praful de ei. Nişte animale. Beţivani, atâta e de capul lor. Beţivani fără suflet. Nici gând să recunoască sacrificiul altora.”

Vorbele erau împroşcate ca nişte proiectile.

„Să nu exagerăm. Ştim ce ştim, Sara. Dacă ar ridica un deget…”

Îi tremură bărbia, umerii i se pleoştiră.

„Dac-ar ridica un deget. Sigur” răspunse ea cu greutate „aş da fuga. Sunt sau nu câine credincios? Sunt datoare să dau fuga. Dar asta nu mai are nici o însemnătate. A reuşit să mă-ngheţe toată astă-seară. Şi să-ţi mai spun ceva: dacă aş fi răutăcioasă, ar trebui să-i mulţumesc. Pentru ajutorul dat.”

M-am rezemat de parapet ca să privesc oraşul în desfăşurarea lui de lumini şi nesfârşita pată de cerneală a mării. O constelaţie se întrezărea foarte sus pierdută printre aburi, puţin mai înainte un zumzet vătuit de avion se stinsese într-o curbă foarte lungă.

„E doar vina mea, numai a mea, capul meu tâmpit e de vină. Ar trebui să mi-l smulg, să mi-l arunc la gunoi” continua să se lamenteze cu un accent ceva mai dur de-acum şi mai ironic în glas „idioată incurabilă ce sunt.” „Noi suntem totdeauna de vină” am urmat-o eu ca să n-o las singură „noi îl inventăm, îl lustruim pe aproapele nostru.” „Ai dreptate” pufni ea, schiţând un zâmbet. „Şi el, sărăcuţul. Ce putea să facă şi el? Sa mă calce-n picioare ca să pricep o dată pentru totdeauna? Aici înăuntru, aici sunt bolnavă.”

Roti un deget pe care şi-l dusese la tâmplă.

Apoi: „Măcar de-ar mai fi trăit tata. El ar fi în stare să înţeleagă. Taică-tu: mai trăieşte? Te gândeşti la el?” „Trăieşte. Dar nu mă gândesc niciodată Ia el. Nu ştiu de ce” abia am ştiut ce să-i răspund.

Îmi simţem gura incendiată de sosuri şi vin, dar creierul îmi reacţiona încă lucid la orice provocare aruncată de vorbe, de obiectele ivite viguros în lumină, de colţul pianului, de genunchii fetelor de pe divan.

„Uită-te la ei acum” exclamă ea. „Nişte neruşinaţi. Nu pentru că fac ce fac, ci pentru că se lasă împinşi de nimicul din ei. Ţevi goale, tigve uscate.”

În lumina violentă a salonului mâna lui dreaptă pipăia înconjura măsura cele trei glezne aliniate, fetele râdeau, ba dând din picioare, ba ţinându-si-le nemişcate. Îşi pierduseră graţia, o jenă neaşteptată le făcea mişcările mai confuze şi mai suspecte.

„O femeie adevărată e stăpână şi răspunzătoare de gleznele ei” rostea el într-o oscilaţie precară.

„Îl auzi? Ai auzit? Dă pe-afară idioţia din el. Să-l omori, nu alta” şopti în întuneric Sara, atentă.

Michelina şi Ines îşi încrucişaseră gambele ca să-l deruteze, cu zvâcniri de pudoare îşi ţineau fustele bine strânse în jurul genunchilor. Policele şi arătătorul lui, cu inel, măsurau, controlau din nou, nesigure.

„Ghiceşte ghiceşte” îl provocau strigătele.

Îngenunchease alunecând parcă din fotoliu şi pipăia precaut, spinarea slabă aplecată marcându-i respiraţia ostenită.

Renunţă în cele din urmă cu un gest plictisit, se trase la loc în fotoliu fără să mai râdă.

„Acum mă duc înăuntru şi-i iau la palme. Pe toţi. Întâi pe ele, apoi pe el. Un dos de palmă ce nu s-a mai văzut” zise Sara.

Se şi întorsese însă, cu coatele pe parapet. Un căscat copilăros îi descompuse faţa.

„Ţi-e somn?” „Nebuneşte” suspină ea „dar nu mă mişc. Chiar de-ar fi să cad pe jos. Aici sunt şi-aici rămân.” „Ai să vezi: peste un minut o să te caute el pe tine.” „Nu i-o doresc” încercă ea să râdă.

„Mă duc să văd ce face locotenentul.” „Doarme. Omul ăla mereu doarme. Înecat în propriu-i stomac” răspunse ea epuizată. „Întoarce-te repede, te rog. Nu mă lăsa şi tu aici de izbelişte.”

Mai târziu am dat de el în baie. Stătea sprijinit de marginea căzii, apa curgea vâjâind din robinet.

„Tu eşti, Ciccio? Nu-i chiar aşa de rău. Şezi. Ascultă ce frumuseţe. Apă apă” gângăvi el dezordonat dindărătul ţigării stinse. Stai aici. Să vorbim ca de la bărbat la bărbat.” „Da, domnule.” „Confuzie. Haos. Nu-ţi simţi şi tu capul plin de popice?” „E târziu domnule.” „Mereu târziu. Niciodată târziu. Târziu cu motiv” râse el tresărind vlăguit.

Îi dispăruse orice încordare, slăbiciunea trupului care-i înota ca o aşchie în haină, cămaşa şifonată, mănuşa rigidă din mâna stingă nu-l mai asculta, legănându-i-se ca şi cum ar fi fost dezarticulată.

Îşi scoase cu greu ceasul, întinzându-mi-l.

„Ţine. Omagiu.” „De ce domnule? Nu pot.” „Nu face pe prostul. Ia-l şi bagă-l în buzunar. Totdeauna. E unica regulă.” „Nu, domnule. Mulţumesc, dar nu” am refuzat mai hotărât.

„Fiindcă e de aur sau doar fiindcă e special, pentru orbi?” râse el din nou rotindu-l în palmă.

„Îmi promiseserăţi un portofel. Ar fi mai nimerit. O să-mi facă plăcere ca amintire de la dumneavoastră. Dar ceasul nu” am zis.

Lăsă buzele în jos, plictisit acum.

O umbră violacee îi adâncea obrajii, deasupra gulerului cutele pielii îi erau asudate şi lipsite de viaţă.

Scoase portofelul.

„Uite-l. E bine aşa?”

Am renunţat să mai discut, am golit fiecare despărţitură de bani şi acte, i le-am pus la loc în buzunarul interior al hainei. Răbdă fără nici o reacţie, cu umerii relaxaţi.

„Fata aceea” am tatonat eu.

„Cine? Ce?” „Sara. E dincolo. Ar merita măcar o vorbă” am pronunţat eu răspicat ca să acopăr zgomotul apei.

„Sigur. Cum să nu. De ce nu” încuviinţă el legănându-si capul. „Şi pe urmă îi telefonăm lui Baronu. Bietul meu Baronu. Singur în Nord. Telefonezi şi tu. Nici o scuză.” „Sigur domnule. Acum însă…” „Mă duc, mijlocitorule. Mă duc. Eu unul nu pot să refuz nimic. Mijlocitor nu stă jignitor ca peşte. Aşa că eu nu zic peşte. Vezi: nu ţi-am spus-o. Corect?” râse el dezvelindu-si dinţii, îi căzu ţigara, i-am luat-o de jos, o acceptă pasiv între degetele pe care i le-am simţit incapabile s-o ţină.

„Să nu le lăsăm niciodată pe fete să aştepte. Fiinţe dumnezeieşti. Am ştiut mereu. Bărbatul ştie asta.” „Nu mă refeream la fete. Doar la Sara” am insistat.

„Sara. Chiar aşa” repetă el cu neplăcere, cu riduri ivindu-i-se între nas şi gură.

„Acum totul e mai liniştit, locotenentul doarme, dacă luaţi loc pe terasă, Sara…” „Nu mă-ngropa sub vorbe. Fie-ţi milă.” „Scuzaţi-mă domnule.” „Mă duc. Tu să taci. Toţi să tacă. Şi aici nu închide. Lasă-mi apa aşa.”

Se ridică în picioare, învingându-si tremurul muşchilor, îşi îndreptă ceafa şi spatele.

„Sunt un om mort, Ciccio.” „Domnule…” „Un om mort. Ce ştii tu? Sst. Un om mort în delir” îşi mişcă rigid un picior după altul pe coridor, cu dreapta întinsă în faţă „un mort beat. Beţie afurisită. Locotenentul doarme? Suflet împăiat. Într-un sfert de ceas, jumătate de ceas: afară toţi în şuturi. Înţeles?” „Le conduc eu acasă pe fete. Nu vă faceţi griji” l-am asigurat eu.

Râse ascuţit: „Să-mi fac griji? De ce?”

Mâna dreaptă dibuia de-a lungul zidului.

Se aşezase în faţa lui, cu braţele încrucişate, captivată de el şi el vorbea alungit în fotoliul de răchită.

Ines răsfoia o revistă veche, Michelina şi Candida bosumflate se duceau şi veneau cu stive de farfuri, tăvi pline de pahare.

Căldura nopţii părea să se destrame când şi când în frisoane de răcoare umedă.

Cheagul trandafiriu luminos al acelei camere în dezordine mi se dilatase în ochi ca un loc evadat pentru totdeauna din acordurile din vrerile lumii. Se şi grăbea să se ascundă într-un cotlon al memoriei.

Toate astea sunt viaţa? M-am întrebat, dar cu o senzaţie de irealitate, fără o veritabilă curiozitate.

Ines îşi scosese ochelarii ca să surâdă incert, am strâns din umeri cu o timiditate bruscă voită, fără să mă clintesc. Ici şi colo mă împungea oboseala, dar capul îmi era încă treaz, avid.

Sara se resemna nemişcată, cu profilul ca o pată abia abia vizibilă în întunecimea terasei. El continua să vorbească, îşi vârâse mâna stângă în haină, dreapta îi manevra lent ţigara.

Nebunii, sigur. Căci o vedeam pe Sara acoperindu-si când şi când ochii cu mâna, suferind, ca pentru a se apăra, iar apoi respirând ca pentru a prinde puteri, fără a mai avea curaj să-l întrerupă, să-i conteste afirmaţiile.

Nu mai contenea, capul i se detaşa net şi întunecat din albul costumului, răsturnat pe spătarul fotoliului, proferând cine ştie ce insulte vulgare.

Am simţit o mare dorinţă să mă apropii, să surprind măcar o vorbă.

Sara se străduia să nu plângă. Frântă în două, se rătăcise în acel gâlgâit inepuizabil de fraze, de râsete schiţate, care plouau asupra ei, fără putinţă de scăpare. Îi opunea fruntea, arcuindu-si fără vlagă umerii, el încă nu se liniştea, la cele mai neînsemnate mişcări ale capului fulgerând între dinţi şi ochelari.

Ines se ridicase în picioare, veni spre mine lenevoasă, cu ochii miopi înroşiţi.

Ajunsă la pian, se întoarse şi ea, critică, se uita la ei, îi măsura cu privirea acolo, atât de diferiţi.

„Doi comedianţi. În plus învechiţi. Demodaţi” comentă ea apoi cu glas scăzut dar decis. „E clar?” „Te-nşeli” m-am mulţumit să-i răspund.

Mă privi foarte dezamăgită, cu ochelarii ascunşi în mâini.

„Da' ce, îi iei şi tu în serios? Te consideram mai isteţ” mă ironiza ea stins.

„Eu cel puţin îi respect” am zis.

Făcu o mişcare nervoasă, îi mai cântări o dată prin cadrul uşii cu geamuri.

„Ce respect. Mie nu-mi spun absolut nimic” decise ea. „Şi ce exemplu ar putea fi ei?” „Exemplu, nu ştiu. Par însă o excepţie.” „E timpul să-i punem capăt” trase ea sec concluzia. „Sună adunarea, soldat.”

Pe scară şi în curte am reuşit cu uşurinţă să-mi încetinesc paşii lângă Sara. Celelalte mergeau mai grăbite, două trei picioare care schiţau un dans.

„Nu ca să te bat la cap, dar poate vrei să-mi spui” am început. „A fost ca de obicei? Infernal?”

Negă cu capul înclinat, muşcându-si buza, interesată cu încăpăţânare de pietrişul din curte împărţit în fâşii late albe şi negre.

„Dacă vrei, tac. Nimic mai uşor” am mai încercat. „Dar e o greşeală.” „Inutil. N-ai înţelege. Nimeni n-ar înţelege” răspunse ea, dar fără asprime.

Apoi, pe neaşteptate, ridicând nerăbdătoare glasul: „Dar unde alergaţi? Hai să ne bucurăm de firicelul ăsta de aer.”

Fetele, ajunse în portal, se opriră nehotărâte, ea traversă curtea şi se aşeză pe treapta unei scări ce se căţăra întunecoasă şi îngustă prin încâlceala zidurilor. Un miros de ierburi putrezite răzbătea din vecinătăţi.

Se întoarseră agale înapoi, ţinându-se de mână, înăbuşindu-si jalnic un căscat.

„Şedeţi” porunci Sara pusă pe ceartă.

O ascultară, aranjându-si fustele, fără nici un chef, cu capetele bălăbănindu-se.

„Ar fi bună o baie, im plonjon în apă” oftă pierit glăsciorul Candidei. „O goană zdravănă cu maşina şi-apoi o partidă de înot. Aşa aş mai zice.” „De ce nu iei maşina, Sara?” făcu Ines.

„Sfântă Fecioară. Dacă aude mama noastră, la ora asta. Bagă cuţitul în noi toate” râse Candida.

Îşi rezemase tâmpla de umărul prietenei, cele două chipuri alăturate se reliefau ca o pată luminoasă unică.

„Şi Vincenzino ăla. Ce lehamite. Acum chiar că m-a plictisit” izbucni Michelina.

„Mereu la fel. Mănâncă şi pe urmă doarme. Ce să zic, veselă societate. Da' ce suntem noi? Infirmiere? Octogenare la azil?” adăugă Ines.

„Bine bine, să nu-i mai zicem aşa. Dar cui îi pasă de binele ăsta. O fi trebuind să ne facem şi călugăriţe te pomeneşti? Şi pe urmă ce-ar trebui să fie? Rău şi-atât?” se lamenta Michelina „Petrecerea a fost însă frumoasă.” „Datorită lui Fausto. E meritul lui.” „Găsiţi că are şi merite.” „Fausto e un nebun. Nimic altceva.”

Sara privea în sus, unde aureola trandafirie a luminilor încă mai sporea dincolo de terasă.

„Mai bine să renunţi” încercă Ines să zică.

„Ştiu” sună calm răspunsul.

„Ce? Cum? E sfârşitul lumii” râse uluită Ines. „Sara şi marea ei dragoste, pasiunea ei…” „Nu-ţi bate joc. Voi vă bateţi joc de ea şi pe urmă ea se leagă de mine toată ziua. Lăsaţi-o în pace” protestă Candida cu ochii închişi.

„Şi tu nu ştii vreun banc?” mi se adresă Michelina fără să mă privească. „Vorbeşti puţin. De ce? Sau poate că noi vorbim prea mult? Or fi vorbind însă şi fetele tale de la Torino. Ascultă: ştii anecdota cu transplantul? Doi prieteni se reîntâlnesc după mulţi ani.” „Nu” i-o tăie sec Sara „taci din gură.” „Oh, Sara. Termină.” „Ţi-am spus să taci din gură. Toate astea sunt doar grosolănii. Nu se cade” se pomeni ea mustrată.

„Nu se cade” o ridiculizară celelalte.

„Ai zis într-adevăr că renunţi?” reluă Ines cu altă voce, curioasă.

„Am zis. Ai auzit? Atunci chiar am zis” replică Sara cu răceală.

„S-a purtat rău cu tine? Te-a jignit?” „Cum ţi-a spus?” „A fost veninos? Dar băuse şi tu…” „Destul. Ce vă priveşte pe voi? Vedeţi-vă de-ale voastre, dacă aveţi de ce” refuză Sara cu asprime.

Un suflu slab de aer începea să se lase încet de sus, pătratul cerului dintre acoperişuri apărea încă întunecos.

Îşi îndepărtau de ceafă gulerele bluzelor ca să prindă o adiere de răcoare, o mână două se agitară ca să intensifice acel vânticel minim.

„Sara G., n-ar fi sunat bine. Nu-mi pare rău” oftă Michelina.

„Mereu tot încercarea asta cu numele de familie. Grădiniţă de copii. Asta sunteţi, nimic altceva” replică Ines.

„Tu. Care ţi-e numele de familie” întrebă Candida.

Le-am spus, dar nu ştiu de ce cu voce mai scăzută, pe când ele vorbeau fiecare accent marcat ca un plesnet.

Începură să combine numele meu de familie cu numele lor de botez, unul după altul, interogativ sau afirmativ, râzând, modulând fiecare silabă, când repede, când scandat, ca pentru a-i aprecia mai bine combinaţia, răsunetul.

„Singura căreia i se potriveşte este Ines” râse în fine Candida.

„Numele de familie din Nord: curioase, deşi frumoase, dar aspre, nu sunt muzicale” îşi dădu cu părerea Michelina.

„Proastelor. Trei prostovane amărâte, asta sunteţi” se declanşa Sara pe neaşteptate şi le ocărî. „Creiere de lapte. De ce trebuie să-mi staţi mereu pe cap?” „Că oi fi tu sănătoasă la cap, când ţi-l pierzi aşa pentru un nenorocit” replică Ines cu îndrăzneală.

Desenul graţios care le unea pe trepte se destramă într-o agitaţie confâictuală.

„Sau îţi închizi gura aia veninoasă sau…” ameninţă Sara ridicându-se în picioare.

„Sau ce? Ia să te văd. Zi. Vorbeşte. Tare vreau să văd ce” ţipă cealaltă.

Candida şi Michelina mă priviră, aşteptând o intervenţie din partea mea. Dar tocmai Sarei îi alunecară gândurile în altă parte.

„De ce s-a stins lumina aia de sus?” rămase ea fascinată cu ochii la terasă.

Ne-am întors cu toţii, cenuşiul geamurilor îndepărtate era abia vizibil în partea superioară a zidului.

„Ce-i trebuia să stingă lumina? Tocmai el” continua Sara să întrebe privind cu atenţie.

N-am mai avut timp să vorbesc.

Primul foc de pistol, deşi din interior şi de la înălţime între zidurile acelea, se prăvăli până la noi, spărgându-se jos în mai multe cioburi sonore.

XI.

Urcam în fugă pe scări când detună a doua împuşcătură, mai înăbuşită.

Şi-n timp ce scâncetele şi ţipetele fetelor fugind dincolo de portal se pierdeau rătăcite, în timp ce o simţeam pe Sara gâfâind în spatele meu, am avut o clipă conştiinţa precisă că totul, împuşcăturile, fuga mea şi întunericul şi el sus, nimic nu s-ar fi putut petrece altminteri.

Dar o dată ajunşi pe palier mâinile îmi înţepeniseră şi Sara fu nevoită să-mi smulgă furioasă cheile.

Gemea cu gura închisă pipăind uşa.

„Cum să ştiu, ştiam, am ştiut mereu, nenorocita de mine” mi s-a părut apoi că o aud.

Bezna coridorului ne bloca.

„Repede” era strigătul Sarei.

În curte se auziră zgomote de canaturi trântite şi chiar o voce, mi s-a părut, amuţită însă numaidecât.

În camera de lângă salon locotenentul zăcea în fotoliu, cu capul într-o parte, un pârâiaş subţire de sânge i se scurgea dindărătul urechii pe sub guler. Şi el, la doi paşi, în picioare, cu braţele atârnând, cu buzele întredeschise contorsionate ca o zbârcitură.

Negru pistolul pe covor, la câţiva centimetri, între fotoliu şi pantofii lui.

N-am izbutit să intru, umerii şi genunchii mi s-au făcut dintr-o dată de plumb. O vedeam pe Sara cum se lipea de el tremurând, îl apuca de un braţ apoi de celălalt cu forţă crescândă şi disperare, ca să-l tragă să-l smulgă de-acolo.

„Fă ceva. Hai, fă ceva” ţipă ea.

Nu puteam să-i răspund, răsuflarea îmi îngheţase între dinţi. Frică nu, deloc, dar o inerţie invincibilă infinită care-mi apăsa ca un lest vinele şi imaginaţia, mă înstrăina de locul acela, de orice durere posibilă.

Corpul masiv al lui Vincenzo V. Între cele două braţe ale fotoliului părea umflat, un cumulus gelatinos alb şi cenuşiu.

Şi ea îl tot scutura. Îl împinse până la tocul uşii unde rămase rezemat, ţeapăn pieziş ca o marionetă aproape fără suflu.

„Pentru Dumnezeu, de ce nu te clinteşti de-acolo” striga Sara holbându-se la mine.

„Nu. Nu-i adevărat. Nu…” articula haotic gura ei lemnoasă.

Dar Sara izbutise să-i şi pună în mina dreaptă un pahar şi el cu obedienţă mecanică şi-l duse la buze, îl goli, şocul violent al tusei păru în măsură să-l zguduie să-l trezească, însă dintre degetele brusc desfăcute îi scăpă paharul gol.

„Lucrurile lui. Repede” urla Sara ducându-l cu ambele mâini la perete.

Am dat fuga ici şi colo fără să gândesc întorcându-mă cu un braţ de haine uniforma mea flacoane de medicamente în boneta militară întoarsă cu gura în sus, bastonul de bambus, disperat urmărind în creier toate lucrurile pe care le lăsam risipite inabordabile prin cele două camere, în baie.

„Idiotule. Valiza” ordonă Sara cu vocea de gheaţă smulgând un flacon din bonetă.

Am văzut-o de pe coridor în timp ce încărcăm buimac valiza, cum îi deschidea gura, îi vâra cu degete sigure somniferul, îl silea să mai bea.

Strângându-l în braţe încerca să-l târască spre uşă.

„Repede” zori ea sufocată lângă el.

„Şi pe celălalt? Cum se poate. Unde crezi că ne ducem. E cel mai prostesc lucru” mi-a ieşit până la urmă din gâtlej.

„Celălalt trebuie să fi murit deja” strigă ea stoarsă de puteri. „Şi ce ne pasă nouă? Nu vrei? Fă cum crezi.”

Am jurat în gând cu disperare, încă aplecat peste valiză: nu mă mişc de-aici, n-au decât să plece, cum pleacă chem pe cineva sau telefonez, diseară iau trenul.

Am auzit-o gemând pe palier.

Am dus afară valiza. Mă privi compătimitoare, el prăbuşit între perete şi îmbrăţişarea ei.

„Jos la poartă. Doar până la poartă. Fie-ţi milă. Ajută-mă. Pe urmă iau maşina. Şi nu-ţi mai face gânduri, nu mai ai nici o obligaţie” hohotea ea de plâns.

L-am târât pe scări, era uşor şi dezarticulat ca un mănunchi de crengi uscate, o dată dus în curte ea se grăbi să privească în sus şi în jos la balcoane şi canaturi, dar totul arăta zăvorit pustiu.

Am deschis poarta, l-am rezemat de ea.

„Un minut. Mai puţin chiar” o luă ea la fugă ştergându-si turbată sudoarea din orbite.

„Domnule” am încercat „mă auziţi?”

Îl sprijineam de subsuoară cu mâna proptită de lemnul aspru al porţii.

Capul îi atârna bălăbănindu-se fără nici o susţinere, din nări un suflu greu şi înfrânt.

Cele trei fete îmi trecură fulgerător prin minte: cine ştie unde au fugit, cu siguranţă vor fi apucat până acum să trezească pe toată lumea şi să povestească totul mamelor taţilor rudelor. Şi lumea din curtea interioară, canaturile trântite, glasul acela.

Am auzit scrâşnetul maşinii.

„În spate. Aici în spate. Atenţie. Încet” şopti Sara lăsând în jos spătarele ca să facă loc.

Pe banchetă am văzut o sticlă de whisky, o cuvertură.

A rămas încovrigat acolo în fund ca un biet câine prea voluminos, absurd de alb cum era.

Ochelarii îi alunecară, dar mâna Sarei îi opri, grijulie şi blândă îi puse la loc.

„Tu du-te acum. Doamne sfinte, du-te, nu te mai gândi la nimic” zise ea aşezându-se la volan.

„Dar unde? Şi tu? Unde te duci acum?” „Ştiu eu” răspunse ea fără să mă privească, cu motorul pornit, cu degetele noduroase extrem de albe încordate pe volan.

Strada se precipita pustie şi lucitoare în curbe strânse, încă întunecată, dar felinarele păleau deja sub apăsarea unui cer mai limpede.

„Greşeşti total. Inutil să fugi. Aşa e mai rău. Nu-nţelegi?” am încercat să o fac să judece.

Imaginea locotenentului în fotoliu, firişorui acela roşu de după ureche mi s-au învârtit în faţa ochilor.

„Nu vrei să pleci odată” izbucnea ea, controlându-si însă imediat vocea.

„Nu ţi-a cerut nimeni nimic. Pleacă. Pleacă. Sunt treburile mele, treburile noastre.”

Am deschis iar portiera.

„Eu l-am însoţit. Eu sunt răspunzător” am protestat cu violenţă. „Beat ţicnit cum e, i-ai mai dat să-nghită şi un somnifer. S-ar putea să crape aici, acum, îţi dai seama?”

Dădu din cap fără energie, dar ca şi cum ar fi auzit ceva lipsit de orice însemnătate. Bărbia îi tremura, reuşise în schimb să-si reprime lacrimile.

„Orice-ar fi fost” zise apoi „să-l ducem undeva, departe de-aici. Acolo să se poată trezi, să se lămurească. Să pună lucrurile cap la cap în linişte. De îndată ce se va trezi, va hotărî. Lui îi revine să ia o hotărâre. Putem s-o facem, măcar atâta. Pentru el.”

Vocea i se stinsese în gâtlej.

„Dar unde-l duci?” „Nu-ţi face tu griji” se împotrivi ea.

Dar numaidecât, chiar dacă recalcitrantă: „Într-o casă a mamei. Nu departe. E goală, nu locuieşte nimeni acolo. Vino. Până nu se trezeşte.” „De ce? Nu te-nţeleg. De ce vrei să faci asta? Suntem amândoi cei mai mari proşti care.”

Nu mi-au venit alte cuvinte.

„Îngerul meu, bietul meu înger. Trebuia să-mi dau seama, trebuia…” murmura ea cu ochii ţintă la stradă.

Picioarele umerii braţele i se şi mişcaseră independent de acel gol inert arid dinăuntrul lui.

M-am hotărât să mă aşez, să-nchid portiera. Automobilul demară.

Boţit în spatele nostru, tuşea, cu gura deschisă. După tuse răsuflarea i se prefăcu în horcăit.

„Sfântă Fecioară, nu vrei să-i desfaci o dată cravata aia nenorocită? Măcar să poată respira” porunci ea cu răutate.

„Şi somniferul cu care l-ai îndopat. Şi băutura. Îi e foarte rău. Ar trebui…” „Nimic. N-ar trebui absolut nimic” mă refuză ea.

Conducea cu mişcări furibunde, cu faţa crispată şi strânsă ca un pumn. Petele negre din jurul orbitelor îi invadaseră şi jumătate din obraji. Privea în oglinda retrovizoare bizuindu-se doar pe mâini pentru alegerea străzilor. La o intersecţie derapasem periculos pe un nod de şine, evitând nu ştiu cum un refugiu de tramvai.

„În două minute am ajuns” mă avertiză.

„Şi pe urmă? La ce bun ajungem.” „Ajungem ajungem” strigă ea năpădită brusc de lacrimi. „Important e să fim acolo. Să-i dăm un răgaz.” „Eşti nebună. Şi eu…” „Nu vreau să ştiu nimic. Taci din gură şi nu-mi mai spune nimic” striga ea aplecându-se şi smulgându-se de la volan. „Cine are nevoie de tine? Cine ţi-a cerut ceva? Cine eşti tu? De ce nu ţi-ai luat tălpăşiţa, cum voiai?”

O Sara” am urlat şi eu.

Înghiţi, încordându-si muşchii braţelor, ai bustului, ca să prindă putere şi stăpânire de sine.

„Da” făcu ea încet „da. Spune.” „Nimic. Nimic.”

Totul mi se părea departe, inaccesibil, în ochi doar defilarea aceea rapidă de ziduri, străzi, cerul acum lânced şi duşmănos acolo sus.

„Zi-i. Scuză-mă.” „Doar atât: eşti datoare să fii atentă. Suntem datori” am rostit fără convingere, glasul parcă străin de mine „dar ce vrem să facem? Să nu agravăm situaţia. Tu crezi că-l ajuţi. Şi eu de-asta sunt aici. Dar dacă.” „De ce două focuri?” mă întrerupse ea fără să fi ascultat. „Ai înţeles oare de ce au fost două focuri?”

O nelinişte neaşteptată mi-a împrăştiat ceaţa din creier.

„Poate l-au ratat pe primul. Sau l-au tras ca să încerce pistolul” am zis eu.

„De ce zici ei? Care ei? El. Doar el. El a tras a încercat sau poate a ratat celălalt foc. Trăgând în el. Luaseră hotărârea împreună, dar numai el a tras” se năpusti ea pierzându-si răsuflarea.

„Ce-au hotărât? Să se omoare împreună?”

I-a scăpat un plânset.

„Crezi că se puseseră de acord? Puseseră totul la cale?” am mai întrebat eu.

Dădu din cap, cu buzele strânse.

„N-a fost oare la mijloc băutura? Şi toate celelalte, da, dar mai ales băutura de astă-noapte…” „Ba nu” mi se împotrivi ea vlăguită. Se pregătiseră. Acum înţeleg. Şi petrecerea. A fost o înţelegere între ei doi. Iată de ce a venit. Ăsta e motivul. Şi eu, idioata naibii ce sunt, n-am priceput imediat, nenorocita de mine…” „Bine atunci, dar el? De ce el nimic?” „O fi ratat. Sau i-o fi căzut pistolul. Şi noi am ajuns acolo prea devreme” căută ea confuz un răspuns.

„Sau pentru că a fost beat. Degetele nu-i mai stăpâneau nici ţigara. Sau poate frica.” „Frica nu” respinse ea.

„De ce nu? În ultimul moment…” „Frica nu. Nu el” strigă iarăşi ea.

Nu mai aveam putere s-o contrazic. Şi nici nu mi se părea ceva important. Focurile acelea de pistol încă-mi stăruiau în creier, şi-n ochi trupul locotenentului în fotoliu, viu sau mort cum o fi fost. Erau însă imagini şi sunete fără nici o pondere, doar excesive doar inutile: nu se despărţeau de adevărul meu, al nostru, cu privire la suprimarea lui în somn.

„Am ajuns. Chiar acolo în spate” anunţă ea cu răceală, accelerând.

Abia atunci am observat străduţa aceea cu serpentine rapide, printre ziduri şubrezite şi crăpate de un verde întunecat, livezi separate cu garduri de sârmă.

Am virat pe un drumeag de pământ bătătorit şi, ieşind din maşină, am văzut câteva coame de case scunde, aşezate la distanţă printre roşcovi. Panglica nemişcată a mării zăcea foarte departe, încă cenuşie. Se făcuse ziuă, o lumină pudrată alerga spornic înaintea soarelui ca să descifreze să distingă plinurile şi golurile printre arborii din jur, punctele aprinse ale roşiilor din grădini, acoperişurile confuze ale oraşului stins culcat acolo jos.

Casa era părăsită, fără un scaun fără o mobilă, lipseau până şi uşile interioare, doar un sul de covoare vechi bâhâind de praf de-a lungul peretelui din camera cea mai mare. O slabă lumină alburie pătrundea prin obloanele închise. Am adulmecat izuri de var, de lemn invadat de muşchi.

„Colo, pe culoar. Ce mai aştepţi” mă luă ea arătându-mi covoarele.

Vru să-l instaleze lângă uşa băii, aşezându-l pe sulurile acelea, cu spatele la perete, acoperit cu cuvertura de la glezne până la mijloc. Cu un gest sfios şi repede retras îi îndreptă părul la tâmple îl mângâie uşor pe frunte. Deschise robinetul de la cada din baie şi pe cel de la chiuvetă lăsând apa să curgă la debitul maxim. Sticla cu dop i-o puse la câţiva centimetri de mâna dreaptă.

Rămase în sfârşit privindu-l, cu pumnii strânşi împreunaţi fiecare sub braţul opus.

„Bietul meu înger, măcar apa, nu-i aşa?” am auzit-o abia şoptind. „Şi tu, Doamne Dumnezeule, dacă ai vrea…”

Am ieşit şi m-am aşezat pe treapta de-afară, de uşă atârna un cablu electric fără bec, cei câţiva metri de pământ din faţa casei erau invadaţi de buruieni şi ciulini galbeni uscaţi de arşiţă.

Vedeam cum creşte de jur împrejur ameninţarea luminii matinale, zumzete îndepărtate se şi strecurau prin văzduh, un ciripit din copaci depărtaţi, eram însă prea intoxicat de oboseală ca să-mi mai pun şi alte întrebări.

Nu era un zid, ci parcă un gard metalic foarte înalt şi şubred, poate sute şi sute de spaliere de paturi, pe care trebuia să le escaladez cu riscul de a mă face praf, picioarele de beton nu voiau să se pună în mişcare să mă asculte. De jos, legănându-se, un soldat îmi striga ceva, o bandă desenată fără litere îi ieşea din contracţiile zadarnice ale gurii…

M-am trezit.

După ceas mi-am dat seama că nu dormisem nici măcar o jumătate de oră. Am tremurat de frig deşi aerul se şi încălzise. Conştiinţa mi-a revenit tulbure.

Şi ea şedea pe treaptă, cu coatele şi fruntea ghemuite pe genunchi.

Ţigările, da. Dar nici un chibrit. Cu mare grijă m-am dus până pe coridor, i-am dat la o parte cuvertura, scotocindu-l ca să găsesc bricheta.

Respira mai regulat, cu fruntea aburită de o umbră de transpiraţie.

Dând ocol casei am văzut doar o grămadă de gunoi, bucăţi de lemn, o găleată desfundată. Terenul urca brusc mai povârnit printre copacii rari cu trunchiul de culoarea ruginii, până la o construcţie pe jumătate ascunsă de verdeaţă, crengile, cearşafuri mari peticite puse la uscat. Un câine galben de pripas mă privi de departe agitându-si coada bănuitor. Dispăru în fugă şchiopătând dincolo de curba deluşorului.

„De ce crezi tu că am greşit?” m-a întâmpinat ea abia înălţându-si chipul.

Era epuizată, lividă. Şi mie însă gândurile îmi săreau disparate ca nişte ţăndări lipsite de viaţă.

M-am aşezat pe iarbă atent să nu stau însă cu faţa la cearcănele ei.

„Ca să fugim cu adevărat, ar fi trebuit să luăm totul cu noi. Lucrurile, pe locotenent” am răspuns opintindu-mă. „Ştii câte am uitat? Pantofii, pistolul, încă o valiză. Ce rost a avut atunci să fugim aşa?”

Dar fiecare cuvânt abia rostit mă apăsa: o piatră care se prăvălea în întunericul unei fântâni, iată ce eram.

N-a răspuns, ascunzându-se iar între braţe până la păr, umerii i se ridicau firavi când respira.

„Sora ta, celelalte două, acum le vor fi spus totul la cine ştie câţi” am mai spus eu. „Şi să sperăm că au făcut-o, dat fiind că am fost atât de proşti. Să sperăm că locotenentul n-a murit, că l-o fi salvat cineva. Ce să-ţi spun mai mult.” „Pe scurt, regreţi cele întâmplate. Dacă da, ce mai cauţi aici? Te-am rugat eu să vii? Du-te la locotenentul tău, du-te unde vrei” răspunse ea fără urmă de mânie, închisă în adăpostul ei.

„Ce-i cu asta. Ai putea s-o laşi baltă. Unde sunt? Sunt aici? Şi atunci isprăveşte” am replicat cu animozitate.

Căsca, se destindea prin grădină, cu bluziţa albă mototolită.

„Doamne de-aş avea măcar un pieptene” se căzni ea să râdă. „Mania mea de mocofancă să plec de-acasă fără poşetă. Zici că o să vină după noi? Până aici?

„Nu e greu de ghicit.” „Cât durează, somniferul ăla.” „Puţin. Mai nimic. Totdeauna a durat puţin, pare-mi-se. Depinde câte ia” am răspuns.

„Da. E intoxicat. Atunci o să se trezească curând. Şi o să poată hotărî. O să vezi.”

Mergea prin faţa mea, doi paşi către maşină, doi paşi către casă, buruienile îi trosneau sub paşi, o vedeam mişcându-se de colo-colo masându-si braţele amorţite, pipăindu-si faţa, părul de la ceafă.

„Dacă ar fi vrut să moară cum spui tu, o să mai fie în stare să ia vreo hotărâre?” am vrut să întreb.

S-a oprit, preocupată iarăşi să sape fără nici un scop în praf cu bombeul pantofului.

„Mie nu mi-e frică. Dar deloc” zise ea încet. M-aş întoarce şi înapoi, dacă i-ar fi lui de folos. Să-l fi lăsat oare acolo? Să treacă prin fel şi fel de chinuri? Ce puteam face dacă nu asta. Pentru tine, lucrurile stau altfel, ştiu bine.” „Eu unul ar trebui să fiu în tren. Permisia mi-a expirat. Dacă nu se mai întâmplă ceva, sfârşesc doar în închisoare. E bine?”

Râse, preumblându-se iar.

„Şi ce mare lucru, pentru un soldat? Înăuntru sau afară, nu e totuna? Ia spune-mi: ai ceva bani?” „De ce?” „Până nu iese toată lumea pe stradă” gândi ea rapid „ar fi bine să cumpărăm câte ceva. O sticlă de cafea, ţigări, nişte brioşe dacă se găsesc. Vrei? E o prăvălie, imediat la dreapta după drumeag. Au de toate. În cinci minute te duci şi vii.” „De ce eu şi nu tu?”

Bombeul pantofului prăfuit îşi pierdu brusc răbdarea reluându-si săpăturile.

„Nu-l părăsesc” se împotrivi ea calmă „unde este el sunt şi eu. Şi-apoi pe-aici lumea o ţine minte pe mama. Mai bine să nu mă vadă chiar pe mine. Corect? Dacă totuşi nu vrei, nu te duce. Nu vreau să te oblig.” „Acum imediat?” am cedat eu.

„Încearcă. Ce te costă. Aici lumea se trezeşte devreme, e aproape ca la ţară. Gândeşte-te: o cafea bună. Ne-ar prinde bine la toţi.”

M-am ridicat în picioare, muşchii s-au dezmorţit cu împunsături sub piele.

„Şi o lumânare” se grăbi să adauge „e mai bine oricum să avem una.”

Bătrâna nu mai isprăvea de manevrat pistonul maşinii de cafea expres. Braţul cenuşiu şi zbârcit ocupat cu operaţia n-a împiedicat-o să-mi arunce un zâmbet pe jumătate schiţat.

„Puţină răbdare, vă rog. Apa nu e încă fierbinte. Până atunci aruncaţi o privire prin jur. Poate vă mai vine vreo idee. Aici avem de toate. Ca în oraş.”

O perdea închidea prăvălia în fund, cei câţiva metri erau plini de cutii, pe rafturi erau expuse piramide de borcane şi alte recipiente. Un cântar de mână de mari dimensiuni zăcea părăsit pe nişte coşuri de zarzavat.

În spatele unei stive de ambalaje colorate am văzut telefonul, cu cartea atârnând de un lanţ.

Candida, mi-a venit brusc în minte. Ines, nu-mi amintesc numele de familie. Sau casa locotenentului. Ar fi de-ajuns să aud o voce oarecare ca să înţeleg. Fireşte, aş fi pus receptorul în furcă fără nici o vorbă. Sau aş face iar o greşeală?

Cu imaginaţia sleită am urmărit o clipă umbre necunoscute perindându-se prin încăperile acelea.

„Nu e încă aşa cum ar trebui. Dar dacă vreţi s-o gustaţi” mă chema bătrâna împingând pe tejghea o ceşcuţă de cafea.

În timp ce beam, îmi simţeam fiecare fibră aspirată lânced de cele câteva picături de căldură.

Ziarele, m-am mai gândit.

„Ziare? Asta nu. Mai târziu. Pe la amiază şi uneori nici atunci” îşi exprimă femeia regretul cu o grimasă ce-i dezvelea gura fără dinţi. „Ce, s-a întâmplat ceva grav? Alte războaie? Unde-o s-ajungă şi lumea asta. Spune-mi dumneata, că poate ştii.”

Am ieşit cu pachetul, sticla frigea şi eram nevoit să schimb mereu mâna.

Timpul părea foarte lung, un spaţiu fără limite, mai uscat şi mai alb decât cerul acela deja cotropit de soare. Dar în altă parte, în camerele de dincolo, cu farfurii şi pahare în dezordine şi la cazarmă şi în trenul meu către Nord, acelaşi timp alerga prea repede pârjolindu-se, mă jefuia mă acuza.

Drumeagul de pământ bătătorit era abrupt, m-am întrebat cum de izbutise Sara să-l depăşească atât de lesne. Maşina şi casa reapărură după o curbă foarte strânsă.

Ea era încă pe treaptă, când mă văzu cu pachetul şi sticla înălţă o mână ca pentru a mă felicita.

„Tot doarme” făcu ea ridicându-se. „Să fi-ncercat oare să-l trezesc? Ar fi fost mai bine?” „Să mai aşteptăm. Încă o oră. Nu mai e mult.” „O oră” acceptă ea convinsă.

Luă sticla, destupând-o cu lăcomie.

„Nu-i nici un pahar. Ce mai casă şi ce mai oameni de nimic” făcu ea mustrătoare.

Bău apăsându-se pe piept ca să reziste fierbinţelii.

„Bună. O să mai fie caldă şi când se trezeşte. Ce-i cu prăjiturile alea? N-ai găsit brioşi?”

Părea din nou dornică să facă ceva, să-si găsească o ocupaţie. Am privit-o încercând să-i fac evidentă extenuarea mea.

Strânse brusc din umeri, privirea i se pierdu.

„Cine zici că o să vină?” făcu ea cu glas scăzut. Jandarmii sau poliţia? Mai bine jandarmii, nu crezi?”

N-o să vină nimeni, am simţit parcă o bufnitură în sinea mea. N-o să ne caute nimeni, nu s-a întâmplat nimic, Vincenzo n-a murit, totul merge mai departe ca înainte şi noi o să continuăm să ne învârtim fără rost prin aerul ăsta uscat, în sus şi-n jos ca nişte muşte, ca nişte fire de praf.

Ca să rup totuşi tăcerea am zis: „Jandarmii. Şi cine i-ar putea aduce aici?” „Mama. Soră-mea. Doar ele. Cine altcineva şi-ar putea închipui” oftă ea.

Îşi vârâse mâinile în cordon, ca un băiat aflat în încurcătură.

„Oboseala e rău sfătuitor” urmă ea. „Să nu ne batem capul. Stăm şi aşteptăm aici.” „Sigur. Corect” am zis eu.

„Corect” încuviinţă ea cu un zâmbet.

„Cine ştie. Poate mai avem timp. Cine poate spune?” am murmurat fără convingere.

„Ba da. Da” se avântă ea deodată, bucuroasă de ocazia ivită. „O să aranjeze el totul. Stai să se trezească, o să se gândească el. Parcă văd. Aş fi în stare să jur.

„O să aranjeze doar dacă mai trăieşte locotenentul. Altfel, ce-ar mai fi oare de aranjat?” am răspuns.

„Cu siguranţă trăieşte. Imbecilii nu mor niciodată. Nici chiar împuşcaţi” replică ea cu ostilitate.

„Sara…”

Mă fixă cu privirea.

„Bine, bine. Ai dreptate” răspunse ea cu glasul acum indiferent. „Ştiu şi eu că gândesc strâmb şi fac rău şi tot mai rău mereu. Ştiu şi eu. Dacă m-ar vedea mama, biata femeie. M-ar zidi de vie. Nici nu-ţi poţi imagina.”