XII.

Era un şir de furnici, mari lucioase, înaintau pe o cărăruie prăfuită foarte îngustă, mergând în zigzag printre ierburi, cu abdomenele ondulând din împingerea picioruşelor. Ordinea se descompunea în rotiri febrile la poalele unui trunchi, în crăpătura făinoasă a unei rădăcini.

„Pleacă. Doar un minut. Fii drăguţ” îmi spusese trepidând. „Mă duc să-l trezesc. Lasă-mă pe mine. Pe urmă te chem. Te strig eu.”

Am înălţat privirea după zgomotul unui avion. Profilul cenuşiu triunghiular îşi făcu apariţia strălucind imaculat pe cer, în direcţia oraşului, făcu un viraj acum liniştit, bâzâitul fusese absorbit cel dintâi.

Era opt. Poate că dacă m-aş fi lungit pe spate aş fi reuşit să dorm niţel. Dorinţa de somn era însă puternică şi totodată distantă. Gânduri inutile îmi copleşeau creierul, împrăştiindu-se cu greu: să-mi pun iarăşi uniforma, de pildă, sau regretul de a fi trimis acasă o singură ilustrată.

Trăsăturile tatei, ale mamei, ale soldatului sard care dormea în dreapta mea la cazarmă nu ascundeau chipuri omeneşti reale, erau doar puncte şi cercuri fixate ca să indice un loc, dar unul neutru, tot mai puţin al meu sau somnolent.

Nici un semn de viaţă dinspre casă. Pesemne nu izbutise să-l trezească, poate se mărginea să şadă în faţa lui fără să-l mişte, fără să-l strige. Vrăjită ca de obicei, se înţelege, nici n-apucă să-l privească şi e pierdută, ca o curcă plouată, ce-o să se-aleagă de hotărârea ei curajoasă?

Nu s-a înfâmplat nimic, n-a murit absolut nimeni, o ştiu, doar că suntem în afara lumii, poate pentru că suntem alungaţi din ea, dar agăţându-ne încă cu unghiile de această ultimă crustă de pământ şi tot fără să ştim cum o să revenim în scurt timp printre ceilalţi şi totul va reîncepe din nou şi vom uita vom uita. Permisia a expirat, a expirat ieri noapte sau azi de dimineaţă? Aş face mai bine să-mi pun iar uniforma

Mi-am aprins o nouă ţigară, aveam gura amară care nu mai recunoştea gusturile, limba inertă granuloasă. O pată căzută cine ştie cum pe mânecă, am ridicat cu două degete o furnică alegând-o dintre cele mai mari, în vreme ce ea dădea nebuneşte din picioare şi din antene şirul îşi vedea de treburi, în praf până la rădăcină şi înapoi.

„Du-te la naiba” am zis dându-i drumul să cadă, dar printre ciulinii cei mai încurcaţi.

Acum mă mişc, mă ridic în picioare şi mă duc acolo, mai bine să văd ce-i cu ei, să nu-i las singuri.

Am privit încă o dată de jur împrejur, muchiile caselor printre roşcovi, marea îndepărtată aplatizată sub aburii încenuşaţi, verdele orbitor al copacilor.

Istovirea care mă apăsa pe spinare era uneori chiar plăcută, îmi semnala moale fiecare muşchi făcându-mi-l mai familiar cu fel şi fel de sfârşeli, înţepături, tremurături.

Apăru în faţa casei, acoperindu-si faţa cu mâinile.

Am alergat în întâmpinarea ei.

„Nu mă vrea” hohotea ea fără să se descopere. „Nu mă vrea. M-a alungat.” „Dar îi e bine?”

Dădu din cap la adăpostul mâinilor, cu un hohot mecanic.

„Aţi stat de vorbă? Îşi aminteşte ceva? Ştie unde suntem?”

Strânse din umeri, se întoarse orbeşte până ce simţi treapta. Se lăsă să cadă pe ea.

Mi-au trebuit câteva secunde ca să mă smulg de-acolo să trec pragul. Îmi simţeam capul golit şi-mi vuia şi simţeam că vidul acela îmi era duşmănos, dar am scociorât inutil ca să am pe buze, în creier, măcar două vorbe pregătite.

Era încă pe covoare, cuvertura dată la o parte, sticla cu cafea între mâna dreaptă şi stomac. Cu o batistă umezită Sara trebuie să-l fi spălat pe faţă, am văzut cârpa aruncată în chiuvetă.

„Eu sunt” am zis încet

Nu mi s-a părut că mă-ncearcă emoţia sau teama sau mila, îl priveam ca pe-o epavă, o făptură ciudată în spaţiul dintre două şiruri de paturi dintr-un spital.

„Ciccio” se mulţumi el să zică.

Şi-si destinse muşchii.

M-am aplecat, am aprins o ţigară, i-am pus-o cât mai aproape de buze. Se întinse cu aviditate.

„Prietene” mai zise el.

Avea vocea răguşită împâslită de somnifer, îşi desprinse ţigara ca să tuşească, să bea o sorbitură de cafea, să tuşească încă o dată într-o lungă eliberare.

Pe fundul sticlei să tot fi rămas două degete dintr-un lichid noroios.

„Ciccio” repetă el.

„Da, domnule. Aici sunt. Vă simţiţi bine?”

Ţigara i se rostogoli lent între buze dintr-un colţ al lor în celălalt, ca să-i atârne în cele din urmă de parcă nu şi-ar mai fi dorit-o.

„Cine e? Mai e cineva?” „Nimeni domnule. Doar noi doi.”

Încercă să zâmbească, recunoscător, cuprins de-o mare slăbiciune.

„Gheaţă. Adu-mi gheaţă. Ca să mestec. Da' repede” făcu el sfârşit.

„Nu e gheaţă. Aici nu e” am răspuns.

„Nu?” se agită el abia, abia. „Şi de ce nu. Ce se-ntâmplă. Aici? Ce-nseamnă aici.”

Am încercat să vorbesc străduindu-mă să fiu foarte concis, scăzând treptat glasul ca şi cum ar fi fost vorba de o poveste foarte depărtată şi oarecare, ca şi când aş fi redat mai sintetic anunţul economic dintr-un ziar, da, aşa.

Se sprijinise cu ceafa de perete, o clipă doar fumul ţigării ieşi mai repede prin nări, când am terminat de povestit nu zise nimic, ţigara arse până la ultimul centimetru, am întins două degete, a acceptat fără nici o rezistenţă să-i îndepărtez mucul.

„Trebuie să ne hotărâm” am zis puţin după aceea.

„Eh? Cine e. Tot tu?” „Da, domnule” am reluat nervos. „Sara şi cu mine. Am aşteptat. Am aşteptat anume să vă treziţi. Ca să vă hotărâţi. E târziu. Aproape nouă.” „Nouă” repetă el.

Brazdele celor două riduri dintre nas şi obraji i se adânciseră ca nişte dâre de creion chimic. Îmi întinse sticla de cafea, i-am pus-o în mână pe cea de whisky. O lipi de obraz rotindu-si-o pe el ca să-i fure din răceală, dar renunţă s-o ducă la gură, o împinse refuzând, dreapta îi tremura.

„Trebuie s-o chem pe Sara. Să-i spun ceva?” am reluat eu.

Scutura din cap, cu fruntea încreţită toată.

„E afară. Plânge. E distrusă. N-ar fi mai bine ca noi acum” am continuat.

Întinse mâna, i-am simţit strânsoarea în jurul braţului meu, dar agitată, nu puternică.

„Pune-o să facă ceva sau trimite-o de-aici. Dacă nu pleacă, să aibă tot timpul ceva de făcut. Să nu gândească. Să nu-mi stea pe cap” şopti el în izbucniri de nelinişte.

„Dar, domnule, noi” „Nu trebuie să rămână aici. Nu vreau” urmă el, înlăturându-si cu disperare pasta vâscoasă din gât. „Eu trebuie să plec. Să plec să dispar să mor. Pricepi? N-am reuşit astă-noapte, să mă bată Dumnezeu. Acum însă da. Tu îmi eşti prieten, îmi eşti prieten de nădejde, nu-i aşa? Ajută-mă.”

Degetele lui continuau să-mi frământe braţul între pumn şi cot, convulsive.

„Domnule, dar eu” „Taci din gură. Fie-ţi milă. Taci. Nici un cuvânt. Nu pot suporta ruşinea. Să-mi mai şi fie ruşine: nu” sfârşi el, tuşea ascuţită gâjâind la pândă în spatele fiecărui cuvânt „nu sunt un leu. Credeam, dar nu. Nu sunt. Vincenzino, bietul de tine, în ce bucluc te-am băgat

Ceva mai târziu am reuşit să-l conving, i-am pus în mână bastonul de bambus, l-am ajutat să facă măcar doi paşi sub cerul liber.

Îl simţeam ca pe un tremur abia perceptibil alături de mine, o păpuşă din foiţă de hârtie, umbletul pentru prima oară ezitant împleticit, bastonul care renunţase să exploreze.

Când coborî treapta, tresări.

Nu soarele nu lumina părură a-l atinge, ci suflarea pestilenţială contactul insidios cu cine ştie ce jivină.

„Nu” izbuti cu greu să rostească.

Dar se lăsa pe spate nemaigăsindu-si echilibrul.

L-am tras cu precauţii până la umbra unui copac, din spatele casei apăru deodată Sara. Îşi muşca nodurile de la mână, cu ochii înfricoşaţi, atentă la cea mai neînsemnată mişcare a noastră, la el, cum lent şi fragil se lăsa pe vine se aşeza în iarbă, dar şi acolo fără nici o curiozitate când atinse scoarţa copacului cu spinarea, terenul aspru din jur.

Prin gesturi, întinzând braţele mişcând degetele, încercam să mă fac înţeles. Sara însă nici măcar nu se uita la mine, încremenită, atrasă numai de el.

Când se hotărî să comunice cu mine, făcu o mişcare lipsită de speranţă, se ghemui apoi pe călcâie, nemaiîndrăznind să se apropie.

Se scurseră minute nesfârşit de lungi, privirea îmi era fascinată de rotirea vertiginoasă a secundarului de la ceas, un greier singuratic sparse tăcerea, înalt în spatele nostru.

Respira cu trudă, răguşeala ca un scrâşnet sticlos în fiecare gură de aer trasă în piept.

„Nici o scuză” se înfiora el.

A trebuit să-l susţin înainte de a-si pierde sprijinul de trunchi, îşi restabili poziţia, dar fără a participa conştient la mişcarea muşchilor.

„Vă simţiţi mai bine, domnule?” am întrebat cu glas scăzut.

„Ah tu eşti. Spune-mi că nu mai exist. Dispari de-aici: fă-mă să simt că nu mai exist” rosti el printre dinţi.

Am văzut-o pe Sara ridicându-se, înaintând grijuliu uşor în vârful picioarelor până la copacul nostru, cu un deget la buze, trecând peste orice ezitare.

Se aşeză lângă el.

M-a lovit drept în inimă ca o împunsătură aproape durerosă blândeţea cu care izbuti să-i lase în jos un umăr, să-i domolească tensiunea persistentă în oase până când îi putu culca în poală capul. Mâna lui dreaptă se ridicase o clipă ca să se împotrivească, dar căzu numaidecât fără vlagă.

„Nu” gemea el „nu.” „Bine” îl şi îndemna să tacă Sara cu un fir de glas tărăgănat. „Bine. Nu te mai gândi. Nu te mai gândi la nimic.”

Îi îndrepta părul cu mici atingeri speriate, îl mângâie uşor pe frunte ca pe un copil bolnav, cuprinzându-i apoi capul în braţe, foarte palidă.

M-am îndepărtat prin iarbă ca să nu mai fiu atât de aproape de ei.

„Nu aşa” continua geamătul. „Nu.” „Taci” şoptea ea, cu privirea pierdută în depărtări „e bine. De ce să suferi. Gata. Gata acum.”

Şi îl legăna uşor.

„Viaţa se duce. Auzi? Se duce” cuvintele smulse din el se amestecau într-o împletire firavă cu îndemnurile la tăcere ale Sarei. „Doare. Dar e drept. Corect Sunt un laş un.” „Bine bine” nu contenea ea duios, supunându-l „nu trebuie să te gândeşti. Nu trebuie.” „Mi-a fost frică.” „Tuturora ne e frică tuturora. E bine. Odihneşte-te, îngeraşul meu” continua Sara, o clipă ochii ei întunecaţi se abătură până la mine, ocolindu-mă ca pe un obstacol supărător.

Acum nu mai eram agitat, doar înfricoşat, fără ieşire. M-am întors la treapta din faţa casei. Soarele se şi înrăia cu toată forţa.

Ei erau o unică pată albă pe care umbra copacului o împestriţa o pensula cu delicateţe. Iar eu dat afară, eliminat, naufragiat sărăcit.

Puţin mai târziu am intrat ca să-mi pun uniforma.

Share on Twitter Share on Facebook