XIII.

Şedeam în baie pe marginea căzii, apa aproape se oprise, nu mai curgea decât un firişor şi nici acela rece, lunecând firav printre degete.

Pantalonii cămaşa militară îmi atârnau pe umeri ca zdrenţele unui vagabond. Nu-mi găsisem cravata şi nici centironul. Şi mi se părea că exală un miros stătut, acid, de râncezeală scârboasă.

E bine, fie şi-aşa, nu mai vreau să sper nimic să-ncerc nimic, nu mai fac nici un pas nu mă mai gândesc.

Mi-am clătit gura cu un deget de whisky, am început să mă privesc anevoie în oglinda minusculă de deasupra chiuvetei. Umbra bărbii mă dezavantaja şi mai mult, obrajii erau o membrană soioasă şi cenuşie. Umilit, m-am apucat să mă spăl făcându-mi mâinile căuş sub firul de apă, o clătire săracă de fiecare dată, ochii mă dureau chiar şi la cea mai mică apăsare pe pleoape, răcoarea celor câtorva picături se risipea imediat.

Poate îmi era şi foame sau dimpotrivă un soi de greaţă. Punga cu marţipane rămăsese pe undeva, nu folosea nimănui. Am revăzut ca pe o luminiţă foarte îndepărtată foarte duioasă masa pregătită în prima seară, Candida, Michelina, Ines aducând care mai de care mâncăruri peste mâncăruri, la fiecare fel de mâncare urletul lui nesfârşit, râsetul lui, cererile întrebările lacome ale locotenentului.

Ines, cine ştie ce pălăvrăgeli la ora asta.

Stăteau tot acolo, în tăcere, mâna stângă a Sarei făcând vânt larg potolit ca să alunge zborul chinuitor al unei insecte, el absent ca şi cum ar fi dormit.

Şi greierul cânta, buruienile şi ciulinii părea şi mai uscaţi sub lumina violentă, cerul de un albastru dureros. O dublă dâră albă începu să îl brăzdeze cu rapiditate, fără scame şi zgomote. Un avion cu reacţie, aproape invizibil, la foarte mare altitudine.

Hai: descarcă-te. Deschide-ţi gura jegoasă şi varsă cele o sută sau o sută de mii de megatone pe care le ai în burtă. Fă să explodeze totul şi să se termine o dată, nu mai e nimic de salvat, amin. De ce mâine, când o să-ţi fie bine şi nu acum, imediat?

Dar nici chiar această rătăcire în mine şi de mine, pe care o simţeam în corp şi mă dobora, dar îmi dădea şi consistenţă, nu era o convingere autentică, nu era o dorinţă absolută de anihilare şi de a fi anihilat, ci doar un reflex al raţiunii deficitare, al vieţii inexpugnabile.

Raţiune şi viaţă pe care nu mai izbuteam să le descifrez, strâmbate şi înveninate de tot ce se întâmplase, călătoria şi el şi vijelia lui de vorbe, cele două împuşcături încă prezente în ecou, locotenentul sângerând în fotoliu, iar acum, mai teribilă ca orice, mai ostilă ca orice, imaginea celor doi în faţa mea: albi pastelaţi în umbra prietenoasă a copacului, cufundaţi inaccesibili într-o împăcare ce reprezenta o ofensă, o bătaie de joc, chiar dacă putea fi doar o biată pace de comedie.

Încă o dată mi-am dat seama că nu era vorba de frică şi nici măcar de invidie, ci de un perete glacial grăbit să mă separe pe mine de orice lucru cunoscut sau posibil.

Mă jucam cu cutia de chibrituri şi-i priveam pe cei doi în panorama verdelui, a copacilor, mi s-a părut că sunt un punct alb în retragere, tot mai nesigur şi mai străveziu.

Acum dispar şi o dată cu ei copacul, locul, ora asta, mă gândeam.

Se făcuse unsprezece.

Am închis ferestruica, mi-am împăturit costumul după ce am încercat inutil să descifrez misterul petei de pe mânecă, am scotocit iarăşi prin valiză deşi eram convins că n-aveam să găsesc în ea nici pasta de dinţi nici briciul de ras. Ele m-ar fi consolat, ivindu-se neprevăzute din acel vălmăşag de lucruri.

„Ciccio. Vino. Şi sticla” m-am auzit strigat.

Fumau, aşezaţi spate în spate, după felul cum a întins rmna dreaptă după whisky am intuit că e mai odihnit şi stăpân pe sine. Ochii Sarei iluminaţi de o nouă înflăcărare.

„Şezi. De ce dispari. Sau dormeai?” mă interogă el.

Îşi regăsise vocea normală, doar puţin voalată de oboseală şi mai lentă.

„Aici sunt domnule.”

M-am aşezat pe iarbă, soarele în ascensiune diminuase cercul de umbră din jurul copacului.

Întinse o mână ca să mă atingă, pipăind tresa cămăşii militare.

„Ţi-ai şi pus steluţele” comentă el. „Lichidăm, aşadar. Foarte bine.”

Sara îi abătu atenţia. Zâmbetul mai degrabă pueril decât convins încuviinţa ca să mă facă să pricep: criza a fost depăşită, totul e bine acum.

„Importanţi sunteţi voi, nu eu. Eu, doar fum fără foc” zisese el cu tristeţe dar fără ezitare.

„Te înşeli aici. Ce e mai bun din foc e tocmai fumul, parfumul” se străduise să i-o întoarcă Sara.

Frământa iarba cu mâna, rupând un fir după altul, cu fruntea aplecată, cu părul în şuviţe câlţoase. Buzele decolorate.

„Trebuie să te faci filosoafă, nu doctoriţă” replică el calm.

Câteva musculiţe vibrau prin văzduh în traiectorii neregulate fără a părăsi nici o clipă spaţiul prestabilit.

„Nu vreau să vă bag la apă. Ce Dumnezeu, măcar atâta” reluă el cu glas scăzut.

„Dar dacă Vincenzo” tatona fata.

„Nici un Vincenzo” îi tăie vorba el, în aparenta impasibilitate angajându-si ultimele resurse nervoase. „O împuşcătură după ureche nu dă greş. Ca în gură. Doar că în gură totul se face zob şi pentru ceilalţi

Ascultam, îl priveam pe el apoi pe ea, pesemne pentru că mi se păreau atât de îndepărtaţi, iar cuvintele acelea false şi inutile. Nu s-a întâmplat nimic, niciodată: e doar unul din visele în care joacă el, târând totul cu sine.

„Gata” îl ruga Sara.

„Bine gata” consimţi el, capul îi sărea dintr-o parte în alta. „Ce-ar trebui să vă cer? Să mă spânzuraţi? Să mă aruncaţi în mare? De ce să fiţi voi condamnaţi? Laş nenorocit, dar nu chiar până aici. Nu mai există nici o alegere. Du-mă iar acolo. Cazul e închis. Şi nici să nu mai discutăm. Toată vorbăria asta, toată epuizarea asta inutilă.” „Nu” replică Sara.

„Nu şi ce” râse el sec agirându-si maxilarele. „Grozavă soluţie. Ce bine dac-ar fi de-ajuns nu-urile noastre.” „Mi-e sete” suspina acum Sara.

Se ridică în picioare ca să facă doi paşi chinuiţi în jurul copacului, îşi dezmorţi braţele tulburând zborul musculiţelor, care însă îşi reluară numaidecât zbaterea isterică în aceeaşi geometrie a lor.

„O ţigară. Pe urmă plecarea” zise el.

Şi-mi făcu semn să tac înainte de a fi încercat să vorbesc.

„N-ar fi mai bine dacă m-aş duce întâi eu să văd? Ce-o fi? Poate la ora asta Ba nu, nici vorbă. Trebuie să rămânem aici” reîncepea Sara de după copac.

Cu un elan neaşteptat se întoarse către el, îşi rezemă tâmpla de umărul lui, cu ochii strâns închişi.

„Ciccio, ar trebui să-mi explici ce-i cu fetele astea” zâmbi el fără vlagă.

„Nu se poate sfârşi aşa. Nu se poate. O fi totuşi un Dumnezeu” şoptea Sara.

„Auzi cum gândesc, Ciccio?” făcu el, diminuat de cămaşa în dezordine, cu cravata şi gulerul desfăcute, totuşi cu ceva în umeri frunte bărbie care-l mai ajuta să reziste.

„Să nu vorbiţi despre mine ca şi cum aş fi mai multe. Ca şi cum aş fi celelalte. Vă rog” se plângea Sara fără a se mai mişca, tâmpla îi stăruia pe umărul lui ca botul unui câine amărât dornic de mângâieri.

Chipul lui devorat se descompunea sub asalturile acelea suportându-le cu greu.

„Ai făcut chiar prea mult. Mi-ai dat răgaz. N-am să pot niciodată să-ţi mulţumesc destul. Dar acum gata” încercă el s-o liniştească.

„N-am făcut nimic. Chiar nimic” suspină Sara. „Măcar dacă m-ai lăsa să fac. Atunci da.” „Tu vezi ceva deosebit în subsemnatul. Ciccio? Ceva folositor vreau să zic” reluă el.

„Sunteţi cu totul deosebit” m-am străduit eu.

Râse nervos.

„Cretin. Ba chiar cretin de bunăvoie. Şi năuca asta, care nici nu se gândeşte la bărbaţi, se gândeşte la mine.” „Mi-ar fi plăcut o sută dacă n-ai fi apărut tu” se împotrivi Sara cu duritate, dezlipindu-se de el.

Am căutat să spun ceva ca să pun capăt discuţiei.

„Nu vreţi să telefonez la Torino? Sau vărului dumneavoastră de la Roma” am îngăimat.

Afişă un fior de repulsie.

Răspunse ostenit: „Termină.” „Te rog” reîncepu Sara să murmure. Sara pe tonul acela monoton implacabil. „Până acum o clipă Era altfel. Şi tu erai altfel. Dormeai. Mi se părea că sunt atât de fericită. Pentru prima dată în viaţă. Nu sunt fantezii de-ale mele. Pe urmă te trezeşti şi totul se schimbă iar. Cine poate să ţină pasul cu tine? Nu-i posibil să se se termine aşa, nu se poate. Înainte” „N-a existat nici un înainte. Niciodată. Şi scoate-ţi gărgăunii ăştia din cap” refuză el.

Ridurile de pe frunte i se îndesiseră ca o reţea profundă.

„Ce om eşti. Nici măcar nu ceri ajutor, nici măcar nu ceri iertare” ţipă Sara.

Mă şi ridicasem în picioare ca să plec, un ordin brusc îmi fu expediat pe neaşteptate de jos în sus.

„Ia-o de-aici. Du-o în casă. Cel puţin lăsaţi-mă două minute în pace.”

Sara alerga, apoi se întoarse ca să-l privească, îşi căută nesigură un refugiu lângă zid.

Nu mai aveam nici o idee în cap dar simţeam foarte clar boldul satisfacţiei stârnite de cearta lor. Eram acum iarăşi în trei, ca mai înainte separaţi şi diferiţi, gata să răscolim nelinişti şi gânduri.

L-am văzut bând o înghiţitură lungă din sticlă, iar apoi pipăind trunchiul copacului, iarba din jur. Capul lui ca o pendulă electrică.

Am urcat printre copaci, pământul uscat plin de trosnete, ajuns în vârful coastei am văzut alte case risipite, acoperişuri şi terase umile, iarăşi grădini, iar în fund un gheb de asfalt peticit, strălucind în bătaia soarelui. Îl traversă un camion, apoi se iviră maiourile colorate a trei ciclişti în şir. Se angajară din greu în pantă, cu spinările îndoite şi punctate ca nişte gândaci.

Aproape de amiază pe ceas. M-am întors până la umbra săracă de-a lungul zidului, m-am aşezat lângă Sara, la fel de atenţi amândoi la copacul din faţă, la gesturile care manevrau sticla.

„De-ar veni o dată. Să vină toţi. Câini şi porci. Să se termine o dată” am auzit-o.

Acceptă o ţigară, am rămas fumând multă vreme în tăcere, cu bombeurile prăfuite ale pantofilor aliniate în faţă, căldura părea să strecoare în aer oscilaţii vagi, contraste fulgerătoare de lumină.

„Crezi în dragoste?” mă întrebă ea deodată, întorcându-se de cealaltă parte, cu ceva aspru în gâtlej.

Am înţepenit. „Nu ştiu. Dar tu?” „In a mea. Doar în a mea. În a mea da. Restul, toată lumea şi viaţa asta, e nimic. Zi-mi tu ce există cu adevărat. Numeşte-mi un singur lucru, doar unul demn de respect.” „Sara” m-am plâns eu.

„Alege-s-ar praful de tot” răbufni ea.

„Noi ne pierdem vremea aici vorbind despre viaţă şi iubire, el bea acolo şi între timp locotenentul

Mi-am simţit vocea mincinoasă, chiar dacă pentru o clipă mi-a pâlpâit în faţa ochilor imaginea lui Vincenzo, uşoară umflată aeriană ca o păpuşă de cauciuc colorată.

„Mai isprăveşte cu locotenentul ăsta. Ce e? Fratele tău? Alaltăieri nici măcar nu-l cunoşteai” ripostă ea răguşită. „Şi totul pentru că s-au tras un foc, două. Asta te interesează pe tine.” „Nu-i adevărat. Tu nu ştii ce e mila. Pentru tine nu contează decât el, indiferent ce-ar face.” „Exact. Aşa e.” „Numai să nu se îmbete încă o dată. Bună idee cu sticla” am arătat eu cu degetul spre copac.

„O să se-mbete. Ce altceva să facă” răspunse ea lent. „Sau poate nu, n-are cum să-i ajungă picul ăla de whisky.” „Crezi că ar vrea cu adevărat să moară?” „La început. Acum nu. Nu mai vrea” făcu ea fără voia ei. „Acum e altul. Mereu acelaşi şi mereu altul. Ce de muşte aici. Şi ce sete mi-e. N-o fi venit apa?”

Latră un câine în depărtare dincolo de copaci.

„Poate ziarele. Ce zici?” „Numai la ziare-mi stă gândul, da” mă ridiculiză ea, dar abătută.

„Şi totuşi nu se-ntâmplă în fiecare zi ca un orb” „Să nu spui orb. Să nu spui invalid. Să nu te mai aud zicând aşa ceva” îşi regăsi ea puterea ca să mi-o reteze.

„Tu închizi ochii şi speri să se schimbe lucrurile. Asta faci tu. Ce mai şiretenie.”

Tăgădui scuturând din cap.

„N-o să pricepi niciodată. Chiar o sută de ani dac-ai trăi. Nici dacă ţi-ar găuri creierul” răspune ea calmă. „Nu e vina ta. Nu e vina nimănui.”

Bombeurile pantofilor i se depărtau şi i se apropiau într-un joc întărâtat.

Îşi strivi mucul de ţigară în praf, rotind degetele.

„Şi chiar dacă aţi pricepe, voi toţi, nici nu mi-ar păsa” adăugă ea. „Ce mai consolare înţelegerea asta a voastră, ca bogăţia pe care ţi-o doreşti, pe care-o visezi noaptea.” „Foarte bine. N-o să pricep. O să pricepi tu totul. O să ştiţi doar voi doi totul. Tu şi ălălalt. Dar acuma gata. Mai bine să ne întoarcem. Ce facem aici. Ce mai speri?” am zis eu pierzându-mi răbdarea.

„Sper disper, ce te interesează pe tine?” ripostă ea cu asprime. „Crezi că mă poţi învăţa ceva? De la tine n-am nimic de învăţat, dar chiar nimic.” „Ei bravo” m-am întors eu râzându-i în faţă. „Acum mă hotărăsc şi vă salut. Mai bine aş fi făcut-o de la început. Că voi doi nu mai încăpeţi de isteţi ce sunteţi: descurcaţi-vă.”

Nu mai aveam putere să reacţionez, furia nici nu-mi invada bine faţa, că dispărea în rictusuri neputincioase. Bombeurile pantofilor îşi accelerară ritmul bătăii.

„Mai bine. Corect. Că rămâi sau nu, e vreo diferenţă?” răspunse ea cu un firişor de glas. „Dacă reuşeşti să pleci măcar tu, atunci du-te. N-am să te condamn. Jur.” „Sara, dar de ce.” mi-a scăpat ca într-un geamăt. A plecat ochii, îşi muşca buzele ca să nu plângă.

I-am apucat o mână, i-am simţit într-ale mele degetele reci şi tari.

A răbdat în tăcere.

Mi-am eliberat mâna ca să o mângâi, uşor detot atingându-i cu buricele degetelor obrazul, rădăcina gâtului. Era netedă şi vag călduţă.

Se depărta încet, dezarmându-mă.

„Pot să cobor după ceva rece. O oranjadă, vrei? Aş face-o bucuros.”

A ridicat din umeri.

„Sigur, nu voi fi marea frumuseţe pe care-o vrea. Cu siguranţă nu” murmura. „Dar sunt tânără. Aş putea plăcea oricui. I-am cerut ceva vreodată? Să mă ia de nevastă. Nu. Nici gând. Să stau lângă el, asta e tot. Căsătorie şi copii şi respectabilitate şi atâtea alte dulcegării, mie uneia la asta nu mi-a stat niciodată capul.” îmi simţeam mâinile de prisos, mi le-am vârât în buzunare şi m-am rezemat de perete.

„Cum se poate ca un om să spună nu, mereu nu” adăugă ea.

„Nu e un om. Nu e asemeni celorlalţi” m-am resemnat să-i răspund.

„Cu un singur cuvânt, m-ar avea. Doar cu unul.”

O spusese fără nici o jenă, cu bărbia lăsată în jos.

„Tu ce crezi? E vina mea că nu ştiu ce să fac? L-ai auzit: năucă, aşa mă socoteşte. Are dreptate? Nu mai înţeleg. Mi se zbate ceva în creier” „Îi e frică” nu mi-a rămas altceva să-i spun. S-o fi gândit poate şi el, dar îi e ruşine şi frică să profite de tine. Iar acum, de-acum încolo, e zero. Zero tăiat în patru, după tot ce s-a întâmplat şi o ştie bine.” „Tu, la fiecare două vorbe: acum. Mereu acum ăsta care-ţi iese din gură” făcu ea încet, cu braţele strânse în jurul genunchilor, cu paliditatea chipului străveziu ca o coajă de ou. „Nimic însă nu se poate schimba pentru mine, pentru el. Chiar de-ar veni diavolul pe pământ. Nimic şi nicicum nu se va schimba. Eu zic nicicum. Tu o ţii cu acum al tău.”

Am căutat să termin cu ea: „Ar trebui să-i luăm sticla. Ia uită-te la el.” „Mă uit, mă uit la ce vrei să mă uit” urmă ea pe acelaşi ton din vârful buzelor. „Şi mai lasă-l în pace. Să bea, să strige. Orice, numai să se simtă în viaţă.” „Nu mai judeci. Nu vrei să judeci.” „E bună la ceva judecata?” zise ea râzând. „Şi ce: trăieşti judecind? Aruncă o privire în jurul tău.” „Ar trebui să arunci tu o privire în jur. Nu eşti dreaptă.”

Încuviinţă, cu tristeţe: „Nu sunt dreaptă. Şi ce dacă: ar trebui să fiu? Şi ce mă interesează pe mine dreptatea ta?” „Sara” „Nu te amesteca în ce nu te priveşte.”

Niciunul din noi nu ridicase glasul, cuvintele şuierau pitindu-se imediat, preocupate de ele însele.

„Sara, nu te mai încăpăţâna aşa. Fii inteligentă şi” „Nu vreau să ştiu. Nici despre dreptate, nici despre inteligenţă, nici de o groază de alte lucruri” murmură ea.

Am izbucnit: „Destul atunci. Mă duc jos. Telefonez. La tine acasă. Nu mă crezi? Stai să vezi. Numai nişte nebuni rămân aici ore-ntregi cu vorbăria asta. Ţi-ai pierdut minţile.”

Îşi destinse umerii, îşi lăsă capul pe spate ca pentru a da drumul vreunui râset.

„Ai descoperit America pe hartă. Bravo ţie” răspunse din adâncul stării ei de vrajă, dar tot cu ironie, tot cu o încuviinţare ce nu depindea de oboseală, nici de conştiinţa pericolului, o încuviinţare mai tainică, mai străveche. „Se-nţelege că mi-am pierdut capul. Aveam unul singur şi ăsta numai pentru el. Tu însă eşti bun, eşti şi bărbat: ce crezi? N-o să poată să mă refuze până la Judecata de apoi. Nu-i aşa? Va trebui să înţeleagă, va trebui să-i fie milă. Îl obligă firea lui, de bărbat. Răspunde-mi. Căci dacă-i aşa, mai am de luptat încă o sută de ani cu chinul ăsta.

Share on Twitter Share on Facebook