Astă toamnă-Amorul-Zeu,

Cercetând imperiul său,

Trecu a Moldovei țară,

Unde oamenii mult ară,

Dar nu seceră d-agiuns.

Acel sprinten călători,

Ce ne arde-adeseori,

De brumă-atunci pătruns,

Căta casă priincioasă

În vro inimă duioasă,

Îns, aleu, el nicăire

N-a găsit adăpostire.

Căci, precum pe la Vaslui,

Ca-ntăi, astăzi miere nu-i,

Și credința-n astă țară

S-a făcut o marfă rară.

Ca albina și Amorul

Umblă und-o trage dorul.

Văzând grasă-acea țărână,

Arcul, cucura depune.

Tauri doi la giug supune,

Strămurariul ia în mână,

Pare-n port și la cuvânt.

Lucrători chiar de pământ.

Că-n această nouă mască,

Cântând doina românească,

A lui tauri asudau

Și tot brazde răsturnau.

Abie câmpul a arat,

Ce n-a fost sterp din natură,

Din cucură a luat

De semință o măsură,

Într-ales, fără neghină,

Din a căreia tulpină

Răsar inimi credincioase,

Simțitoare și duioase.

După ce a semănat,

La Zeu rugi a înalțat:

Să reverse-a lui favor

Pre tomnaticul ogor,

Ca productul delicat,

De ger, secet-apărat,

Să se facă bun, frumos,

Și miez s-aibă sănătos.

Dacă deci din cel ogor

Ce a semănat Amor

Viitoarea primăvară

Inimi nu vor să răsară

Credincioase

Și duioase,

Virtuios, nobil Amor,

Care e nemuritor,

N-având unde locui,

Din Moldova va fugi!