Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,

Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.

Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre;

De asemene și alții, din bordeie și din șatre,

Păzitorii câni de stână, cu dulăi ș-ogari urla,

Cât de vuietul sălbatic toți munceii răsunau.

Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine:

Zgomotul și astă larmă, spuneți-mi, de unde vine?

Însă nimene putut-au ca să deie vrun răspuns,

Că lătra cânii, cățeii, din tunericul ascuns,

Făr-a ști, cu toți, de ce

În lătrat se întrecé!

A deșertului om asta este chiar icoana vie:

Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie,

Strigă, flacăra învită,

Făr-a ști de ce-i stârnită!

Focul din scântei precum,

Născând, toate le preface

În cenușă și în fum,

Așa-a oamenilor pace

O minciună au surpat

Și pe frați au dezbinat.

Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut,

Socrat pentr-o calumnie cupa morței au băut,

Aristid s-au disțerat,

Sțipion s-au defăimat,

Staturi mari, ce-au înflorit,

Tot de-acest rău au pierit!