Într-o fântână limpide,

La codru, pe la munte,

Văzându-și cerbul coarnele

Ce-i se-nalță pe frunte,

Lăuda podoaba gemine,

Dar bănuit-au foarte

Cum și picioare-asemene

Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creștetul,

Mândria fruntei mele,

Chiar ca copacii codrului

Se nalță cătră stele

Aleu, cum și picioarele

N-au formă, nici tărie,

Că ele chiar ca fusele

Sunt făr-analogie

Dar când așa se critică,

Răsună-n giur tufarii,

Din care fără tropote

Ies sprintenei ogarii

Cerbul de spaimă tremură

C-un salt la fugă împunge

Și din câmpină repede

Între tufari agiunge

Urâte mădulările

L-ar fi putut s-agiute,

De nu-i era de piedică

Podoabele cornute

Cerbul în dese ramure

Intrând, abia s-aburcă,

Căci lăudate-i coarnele

La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele

Încruntă-n șold, sărmanul

Cerbul odoru-și blastămă

Ce-i crește pe tot anul!

Decât folosul, multe ori

Deșărtăciunea place,

Care apoi de-a pururea

În daune se preface.