Diogenes, în Atina,

Unde strălucea lumina,

Un barbat era mintios,

Însă giudecat pe dos.

Că-i filozof unii spun,

Alții că au fost nebun!

Dar de asta nu mă mier

Căci un om cu caracter

Nebunie când nu face,

Care cetei oarbe place,

Deseori în astă lume

De nebun câștigă nume.

Cu sistemul ce avea,

Cu puțin se sătura,

Cu apusul adormea,

În răsărit se scula;

Toți ziceau că e smintit,

Dar el era fericit.

A lui port ș-a sa figură

Nu făcea macar trii bani;

La frig cum și la căldură

El purta de triizeci ani

O mănta de tot cârpită,

Pălărie bortilită,

Locuia în un antal,

Unde vorbea de moral.

Ospătând odată-o ceapă

Și cu palma băund apă,

Văzu piața-mpodobită

Cu o statuă sculpită.

La ea merge,-n genunchi pică

În sus mânele rădică,

Și plecat ca cerșitor

I cerea un agiutor.

Dar un grec, trecând, i zisă:

Filozoafe, pare-ți-să

Că di-i cere noapte, zi,

Ruga ta s-a auzi!

Ori nu vezi c-acea figură

E de piatră săpătură,

Fără cuget și simțire,

Vrun suspin nu o pătrunde!

Diogen atunci răspunde

Însămnat-acest cuvânt:

Oamenii ce alta sânt?

Prin a petrei închinare

Eu aice mă învăț

Pe al omului dispreț

Ca să-l sufăr cu răbdare!