Era seară și-ntre nouri soarele s-acufunda,

Când din Efes tot poporul de la giocuri se-nturna;

Cuprins încă de plăcerea a priveleștei frumoase,

Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase;

Deodată, prin tuneric, ceriu-n giur au scăpărat;

Tot poporul stă pe loc

Și-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat

Îl văzu cuprins de foc.

Îndărăpt aleargă iute, spăriet acel popor,

Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie agiutor.

Pintre fum, prin caldă boare,

Prin scânteielor lucoare,

De aproape agiungând,

Iată că au însemnat

Un om repede mergând;

Era acesta Erostrat.

Ca turbat de nebunie,

Ținea-n mână o făclie,

Și prin strigătul cumplit

A sa faptă au vădit.

A poporului, deci, ceată,

De mânie înfocată,

La giudeț pre el îl cheamă

Și-osândire cere dreaptă

Pentru astă crudă faptă;

Erostrat stă fără teamă.

Îl întreabă ce păcat

L-astfel faptă l-au mânat?

Cercetează dacă n-are

Vun cuvânt de apărare.

Ori din groapa-ntunecată

Furia înveninată

Fărmăcat-au a sa minte,

Încât barbar s-au atins

De atâte lucruri sfinte,

Pe Diana au aprins.

Au dărmat a ei icoane,

Prețuite-n milioane,

Templul ei au nimicit,

Ce-i lăcaș de zei dorit

Și-i misteriul de lege,

Faima Greciei întrege!

Dar Erostrat, nepătruns:

Dede atunci acest răspuns:

Am dorit ca al meu nume

Cunoscut să fie-n lume;

Iată-mi fapta și prihana,

De-asta ars-am pe Diana!

Inima-mi de venin plină,

Mintea fără de lumină,

De ambiție orbit,

Neputând să fac nimic,

Lucrul ce-i de alții urzit

Hotărât-am ca să-l stric.

Vreo mustrare nu îmi vine;

Trist Efesul ca să fie,

Nu cer alt decât de mine

Să vorbească și să scrie!

Dar giudețul declărează: O, de răle făcător,

Prin virtute să câștigă numele nemuritor!

Cel ce criminale face, de ambiție îndemnat,

Bună faimă nu câștigă, ce în veci e blestemat;

Vei muri la întuneric, defăimat de-ntreaga lume,

Și epoca viitoare n-a cunoaște al tău nume!