Nu-n zădar e scris pe aur

În latinelor rostire:

Crescunt parvae res concordia

(Lucruri mici cresc prin unire);

Făr-unire nu-i vârtute

În familii, nici în stat,

Cum esemple mii trecute

De agiuns au arătat.

Un părinte bătrân foarte,

Propiet acum de moarte,

Vrând uni pe fiii săi,

Zis-au lor: Blem, feții mei,

Cercați dac-a frânge poate

Cel mai tânăr dintre voi

Ceste dărzi unite toate,

Iar în urmă spune-voi

Ceea care tari le face.

Din fii unul le-au luat,

Dar zădarnic au cercat,

Și dând altui mai ghibace

Întrunit acel baston,

Zis-au: Eh, de ești Samson!

Și acestui opinteală

Au dat numelui sminteală.

Mai cercat-au fiul mic,

Ce și el n-au frânt nemic.

Cu toți timpul lor pierdură,

Că unite-n legătură

Nici o dardă nu s-au frânt.

Atunci tatăl lor li zice:

Moale brațe văd aice;

Să v-arăt ce încă sânt

În asemene-ntâmplare!

Dar când astă lăudare

O ieu fiii lui drept șagă,

Bătrânelul tremurând

Întăi dărzile dezleagă

Și le frânge-apoi pe rând,

Zicând: Fie-vă de știre

Că puterea stă-n unire.

Deci și voi, o, fiii mei,

Într-un cuget fiți tustrei,

Unul altui de-agiutori!

Cât trăia bătrânul lor

Li-nnoia adeseori

Acest sfat mântuitori,

Și-n minutul de pe urmă,

Care firul vieței curmă

Cu o inimă ș-o gură

Fiii lui unirea-i giură.

După aceasta au găsit

Multe-averi de moștenit,

Dar plântate-n socotele

Și-interesuri având grele.

Flămândă se-ndeasă-ndată

De vecini și veri o ceată.

Unii fac pretenții-n bani,

Alți în sate și-n țigani,

Însă-a fraților unire

Este scut de mântuire

Ș-apărându-se-mpreună

Teferi stau în grea furtună.

Dar duioas-armonia lor

N-au avut un trainic spori;

Deși sângele-i îmbină,

Egoismul îi dezbină.

La-mpărțelele averii

Unul darmă pe celalalt,

Cu vecinii atunci verii

Înnoiesc a lor asalt

Și aflând pe tustrei frați

Între sine dezbinați,

Strămoșasc-a lor avere

Se împrăștie și piere.

Venindu-li-n urm-aminte

Pilda bunului părinte,

Despre cele dărzi legate,

Dezunite-apoi sfărmate,

Dorea fieșcare fiu

A-i urma, dar pre târziu!