Chiar ca astăzi, în vechime

Mulțămit n-au fost mai nime.

O zi-n Roma de Senat

Tot poporul dezbinat

Zis-au: Lauda ș-orice bine

La boierii țărei vine,

Când în pace și-n război

Purtăm sarcina tot noi!

Împutând deci în mânie

Pe Senat de tiranie,

Iute iesă din cetate

Tot poporul ca să-și cate

Nouă patrie, alt pământ,

Și dodată se așază

Pe un munte ci-i zic Sfânt.

Dar Senatu-i deputează

Pre Menenius înțălept,

Ce-mblânzind nedreaptă ură

Prin a sa cimilitură

Îl aduse îndărăpt.

Romanului deci popor

Zise cesta senator:

Mădulările rebele

Împutau o mii de rele

Rânzei lor și mai ales

Că un trai ș-ar fi ales

Spre mâncare și spre somn;

Deci și ele-au vrut să facă

Fiecare ca un domn.

Fără noi, zise-ntre sine,

Bârdăhanii nemic sânt,

Ș-ar trăi doară de vânt?

Când șărbindu-i foarte bine

Asudam ca niște vite,

Iar stomahu-n loc s-agiute

Osteneala ni înghite,

Ca să prindă la vârtute!

Decât șerb să fii tu trist,

Mult mai bine-i egoist!

Cele zise-au și făcut,

Talpa-n loc au și stătut.

Nici pic brațul se întinde,

Mâna la nemic nu prinde,

Și stomahului zic toate:

Lucre sângur, dacă poate!

Îns-aceast-a lor mânie

Au fost mare nebunie;

Fiecare mădulare

Pe stomahul tot întartă,

Dar pe sine însaș ceartă,

Că-n curând au obosit,

Și când toate au amorțit

Mădulările rebele

Cam târziu au înțăles

Că spre comun interes

Mai mult lucră decât ele

Cela cărui zic bârdan,

Leneș, trândav și tiran!