La amiază, pe căldură,

Se urcau pe drum la munte

Șase harnici cai de frunte

Înhămați la o trăsură.

Spre-a o face mai ușoară,

Toți drumeții se coboară;

Caii însă asudau,

Opinteau și iar mai stau,

Când o muscă foarte iute

Au venit să le agiute.

Bâzâind pe ii îndeamnă

Și prin aer drum l însamnă;

Unde coama nu agiunge

Pe rând caii tot împunge.

Carul dacă naintează,

Crede că-nsași ea l-au tras,

Și-nmândrită-apoi s-așază

Cărăușului pe nas.

Iar de stă la vre o râpă,

Musca-atunci se face foc:

Zboară,-mpunge,-njură, țipă

Că stau roatele pe loc,

Ca bătrânul capitan,

Ce în cruntă bătălie

Cătră un asalt îmbie

Pe aprodu al său oștean.

Mai oftează musca mică

Că povara nu-i rădică

Și că dintre călători

Nu-i dă nime agiutori,

Dar l-a sa bâzâitură

Nici pic caii iau aminte,

Ci pășind tot înainte

Suie-n deal cea grea trăsură.

Atunci musca, stând, li zice:

Să ne răsuflăm aice

Dup-atâta osteneală!

Ș-apoi fără de sfială

Li mai cere legiuită

Pentru lucru mulțămită.

Așa unii multe ori

Se îndeasă la o treabă,

Unde-s pre sârguitori

Și la vorbă și la grabă,

Dar în faptă-s chiar bufoni,

Minciunoși și fanfaroni.