Un lup foarte ipocrit,

Având mare apetit

Pe o turmă grăsulie

Ce păștea în o câmpie,

Socotea că a lui plan

Nemerit s-ar fi făcut

Dacă-n straie de cioban

Vizetă i-ar fi făcut.

Deci pre spate-o glugă-ncinge,

Coapsele-n ițari le strânge,

Spre-a-și ascunde a sa față

Pune-n cap o pălărie;

Ca păstor curat să fie,

Din un ram își face o cață.

Și vicleana ligheoaie

Ie subsoară o cimpoaie.

Chiar ca Trifon îmbrăcat,

Pe-a sa cață rezemat,

Lupu-ncet se-naintează,

Când păstoriul repoza,

De somn cânii se-ngâna,

Dar nici turma era trează.

Ipocritul, bucuros

De prilej așa frumos,

Avu încă ș-o idee,

Ca cu portul cel mințit

Să înșele nemerit

Și un chiot să mai deie.

Dar aceasta-i strică tot;

Deschizând flămândul bot,

Așa foarte au urlat,

Că pădurea-au răsunat.

Se treziră la-acel ton

Turma, cânii și Trifon.

Bietul lup se încurca

Pe ițarii săi și-n glugă,

Încât nu putu să fugă,

Nici macar a s-apăra.

Un fățarnic cât d-ascuns

Nu rămâne nepătruns.

Sune-ursariul numa-n surle,

Cine-i lup ca lup să urle.