Doamno, ce întru mărire, în aurora vieței tale,

De frumsețe-ncântătoare și de grații erai plină,

Defăimând deșert onorul cărui gloatele se-nchină,

Ț-ai ales pentru urmare a virtuței greua cale.

Dănuitul al tău suflet de-nsușimile morale

A sacrat doritei patrii sânte-altare de lumină,

Ca prin fapte strălucinde, preste țara cea latină

Să răsară de nou timpul a triumfurilor sale.

Acea rază nemurindă, pentru glorie creată,

Ce lucit-au preste mine încă-n timpul de giunie,

Aleu, s-a înturnat iară la-obârșia-i necurmată.

Dar în miezul a durerei ce-mi rămâne-n suflet vie,

Cea scânteie care-aprins-ai nu s-a stânge niceodată

Și-a trăi cu tine-unită în a ceriului tărie!