Acea aspră pătimire de o inimă-nfocată

Într-atâta este deamnă ca amorul s-o aline,

Încât, doamna me, eu nu știu de unde totdeauna vine

Supra me să săgeteze o privire turburată.

Zea de gheață, de oțele au de piatră diamantată

Inima în sânul vostru ferecată parcă-o ține,

Unde nicŁ râul de lacrimi, nice-aprinsele suspine,

Amar mie, eu simt astăzi că nu pot ca să răzbată.

Deși-n versul meu cel umil strălucinda-vă virtute

Cerc să cânt ș-al vostru merit în toscană armonie,

Care de l-a voastră faimă un eho să împrumute,

Când țintează sumeț ochiul în a ceriului făclie,

Întunericul îl ceartă numai câteva minute,

Dar seninul feței voastre totdeauna-i ascuns mie.