Cât ți-s dator, o, stea mult grațioasă,

Că-n primăvara a vieței mele

Tu m-ai ferit de strâmbe căi și rele

Și m-ai condus pe calea virtuoasă!

Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,

M-ai adăpat l-ascree fântânele,

Și când viața-mi îndulcesc prin ele,

Desprețuiesc chiar soarta fioroasă.

Ca să doresc a vieței nemurire

Mă-ndeamnă raza-ți care-n ceri se vede,

Cum statornică urmează-a ei rotire.

De la țărmul fatal vasul purcede,

Ș-amu, plutind prin marea de pieire,

A ta rază la port mă va încrede.