Învingând râul cursului oprele,

Nu simte alt dor, ce-a se grăbi la mare,

Nu-i sânt câmpii, nici reduri de-nfrânare,

Macar că-s mândre aceste și acele.

La toți copacii și nouă floricele

În limba sa de-a zice adio, se pare,

Și tânguind cu dulce murmurare,

Sosind la unde tot se pierde-n ele.

Eu care-n două a stelelor lumine

Văd chiar minuni, ce-s mai presus de fire,

Numai trecând privesc la alte zine.

Spre Dafne zboară aprins-a me gândire,

Și ajungând l-a ei lumini senine,

Piere-n a lor noian de fericire.