Nu țintiți de-acuma ochii cătră steaua înfocată,

Ce întinde preste ceruri coama sa de ră menire.

E deprinsă de mult Roma cu asemenea privire,

Azi minune mult mai mare o femeie ni arată.

Spre-a supune voiei sale calea vânturilor dată,

Nestatorinic ușor aer îl închide-n văl subțire,

Preste nouri zboară luntrea prin asemene urzire,

Cu odorul cel mai dulce a naturei încarcată.

Înmândrit-atunci natura d-o ființă-așa dorită,

I deschide-a ei secrete, ce-i a lumei armonie,

Și cu ea domnia-mparte preste sfera cea stelită.

La pământ, de unde zboară, de-amu nu mai vra să vie,

Că puternicul ei cuget mai înalt o tot învită,

Și în ceri de nu ajunge, este deamnă ca să fie!