Al meu cuget mă-nălțasă în a ceriului tărie,

Unde s-află-acea ființă ce în darn chem prin morminte,

Acolo în ceat-aleasă, în lumină ș-armonie,

Mai frumoas-am revăzut-o cu duioase simțiri sfinte.

Mă luă de mâni și-mi zisă: În această sferă fie

Ca să vii, de se ascultă umelita-mi rugăminte;

Eu sum fiea ce-n viață îți eram de bucurie,

Ș-a me zi am încetat-o de-a ei sară mai nainte.

Dispoierea muritoare gios țărâna o culege.

Iar aceea ce voi plângeți, mântuită de furtună,

Aici gustă fericire care omul n-o-nțelege.

Ah, di ce îmi lasă mâna ș-a ei vorbe nu mai sună,

C-auzind a lor dulceață, chiar atunci voiam alege

Să rămân în loc ce vecinic sufletele împreună!