Cele neguri ce-s în râpa Aheronului născute,

A lor aripi întinsăse prest-a Daciei câmpie,

Iar fantomi a nopței oarbe, prin un somn de trândăvie,

Țineau mult timp îngânată a românilor virtute.

Muzele-n nemernicie spăimântate umblau și mute,

Neputând a patriei limbă din uitare să învie,

Și păstorul numai, singur, cu-ntristată armonie,

Românesc cântec sunat-au pre cimpoi și alăute.

Însă Pronia îndurată a sfărmat fatale fere,

Ș-a doritului Luceafăr ni răsare-acum scânteia,

Ce pre soarele minește de la depărtate sfere.

Așteptând românii ziua, când văzură raza-ntăia,

Înălțând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,

A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntâi va fi aceea!