CAPITOLUL IV

— Ce păcat, Elinor, spuse Marianne, că lui Edward nu-i place de loc desenul.

— Nu-i place desenul! Replică Elinor, dar de ce crezi asta? E adevărat că el nu desenează, dar îi place mult să admire realizările altora; şi te asigur că nu-i lipseşte înclinaţia înnăscută, deşi n-a avut prilejul să şi-o valorifice. Cred că dacă ar fi avut ocazia să înveţe, ar fi desenat foarte bine. Are atât de puţină încredere în propria lui judecată în această privinţă, încât nu e niciodată dispus să-şi dea cu părerea despre vreun tablou; dar are un gust sigur şi o simplitate înnăscută în a face aprecieri în acest domeniu care, în general, îl călăuzesc foarte corect.

Marianne nu vru s-o jignească şi nu mai adăugă nimic în legătură cu acest subiect, dar aprobarea pe care spunea Elinor că o deşteaptă desenele altora în Edward era foarte departe de acea încântare entuziastă, care, după părerea Mariannei, era singura ce putea fi considerată drept înclinaţie pentru desen. Totuşi, deşi zâmbea în sinea ei de greşeala pe care o făcea sora sa, o respecta pentru acea oarbă părtinire faţă de Edward, ce o determina să facă o astfel de eroare.

— Sper, Marianne, că-n general nu-l consideri lipsit de gust, continuă Elinor. De fapt, sunt aproape sigură că nu crezi aşa ceva, căci purtarea ta faţă de el este foarte cordială şi dacă ai gândi că n-are gust, sunt sigură că n-ai fi atât de politicoasă cu el.

Marianne nu prea ştia ce să-i răspundă. Nu vroia cu nici un chip să jignească sentimentele surorii ei, şi totuşi îi era imposibil să-i spună ceva ce nu credea. În cele din urmă răspunse:

— Să nu te simţi jignită, Elinor, dacă n-am să-l laud în toate privinţele cum crezi tu că o merită. N-am avut prea multe ocazii să-i apreciez toate calităţile minţii, toate gusturile şi înclinaţiile, aşa cum ai avut tu ocazia s-o faci; dar am cea mai bună părere din lume despre bunătatea şi înţelepciunea lui. Cred că este într-adevăr demn de dragoste şi de respect.

— Sunt sigură, îi răspunse Elinor zâmbind, că nici cei mai buni prieteni ai lui n-ar fi nemulţumiţi să audă că este astfel lăudat. Nu-mi pot închipui cum ai fi putut să te exprimi cu mai multă căldură.

Marianne se bucură să constate că o poate încânta cu atâta uşurinţă pe sora ei.

— Cred că niciunul dintre aceia ce l-au întâlnit destul de des ca să-l poată antrena într-o discuţie fără rezerve nu se poate îndoi de înţelepciunea şi bunătatea lui, continuă Elinor. Extraordinara sa inteligenţă şi principiile lui nu sunt ascunse decât de acea timiditate pe care-o are şi care prea adesea îl face să nu scoată o vorbă. Îl cunoşti doar destul de bine ca să-ţi dai seama de reala lui valoare. Din anumite motive nu-i cunoşti atât de bine ca mine acele înclinaţii mai puţin importante, cum le spui tu. Dar s-a întâmplat ca el şi cu mine să fim mai mult împreună, în timp ce tu erai cu totul absorbită de afecţiunea faţă de mama. L-am văzut mai mult, i-am analizat sentimentele şi i-am ascultat părerile în materie de literatură şi alte domenii; şi, în general, îndrăznesc să spun că e bine informat, că-i place mult să citească, are o imaginaţie vie, o capacitate de observaţie justă şi corectă, gusturi pure şi delicate. Pe măsură ce-l cunoşti, calităţile sale capătă mai multă strălucire, la fel ca şi înfăţişarea şi felul lui de a fi. Purtarea lui e, fără îndoială, impresionantă la prima vedere şi nu se poate deloc spune că-i frumos până ce nu-ţi dai seama de expresia ochilor, de-o bunătate cu totul deosebită şi în general de blândeţea figurii lui. În momentul de faţă îl cunosc atât de bine, încât consider că e chiar frumos sau cel puţin aproape frumos. Tu ce zici, Marianne?

— În curând am să-l găsesc şi eu frumos, Elinor, chiar dacă acum nu mi se pare. Când ai să-mi spui să-l iubesc ca pe un frate, faţa lui o să mi se pară la fel de perfectă cum îmi pare acum a fi sufletul lui.

Elinor tresări când o auzi ce spune şi-i păru rău că se dăduse de gol vorbind cu atâta căldură despre el… Îşi dădea seama că are o părere foarte bună despre Edward, credea cu tărie că sentimentul e reciproc; dar ar fi trebuit să fie mult mai sigură de aceasta, pentru a-i fi agreabilă convingerea Mariannei cu privire la ataşamentul dintre ei. Ştia că ceea ce Marianne şi mama lor îşi închipuiseră la un moment dat, credeau cu tărie în clipa următoare – că la ele a dori însemna a spera şi a spera însemna a aştepta să se întâmple. Încercă să-i explice surorii ei adevărata stare de lucruri.

— Nu încerc să neg faptul că am o foarte bună părere despre el, că-l stimez foarte mult, că-mi place…

La care, Marianne izbucni indignată:

— Îl stimezi! Îţi place! Ce inimă de gheaţă poţi avea, Elinor! Zău, mai rău decât atât! Ţi-e ruşine să fii altfel. Mai rosteşte o dată cuvintele pe care le-ai rostit, şi părăsesc odaia chiar în clipa asta.

Elinor nu-şi putu stăpâni râsul.

— Iartă-mă, spuse ea, şi fii sigură că n-am vrut să te jignesc, vorbindu-ţi atât de liniştită, despre sentimentele mele. Consideră-le mai puternice decât ţi le-am mărturisit; pe scurt, consideră-le a fi potrivite meritelor lui şi bănuiala, speranţa afecţiunii ce mi-o poartă pot fi o garanţie, fără a fi o nesăbuinţă sau o dovadă de lipsă de înţelepciune. Dar nu trebuie să crezi nimic mai mult decât atât. Nu sunt de loc sigură de simpatia lui pentru mine. Sunt momente când mă îndoiesc foarte mult de intensitatea ei şi până ce nu voi fi pe deplin sigură de sentimentele lui nu trebuie să te mire dorinţa mea de a evita orice încurajare a vreunei atitudini subiective din partea mea, care m-ar face să cred sau să spun mai mult decât este în realitate. În inima mea nu prea mă îndoiesc, sunt aproape sigură de sentimentele lui. Dar pe lângă atracţia pe care o simte pentru mine, sunt şi alte lucruri care trebuie luate în consideraţie. E departe de a fi independent. Nu putem şti cum este în realitate mama lui; din felul în care s-a referit Fanny la comportarea şi la părerile ei nu ne prea putem gândi la ea ca la o persoană prea agreabilă; şi cred că greşesc foarte mult dacă îmi închipui că Edward nu este el însuşi conştient că va avea de întâmpinat multe greutăţi dacă ar fi să dorească să se însoare cu o femeie care n-are nici avere prea mare şi nici un rang înalt.

Marianne fu foarte mirată să afle cât de departe de adevăr mersese imaginaţia mamei sale şi a ei.

— Cum, chiar nu eşti logodită cu el? Spuse ea. Dar o să vă logodiţi cât de curând, sunt sigură. Oricum această amânare va avea două avantaje. N-am să te pierd atât de curând şi Edward va avea prilejul să-şi valorifice acea înclinaţie firească pentru preocuparea ta preferată, lucru indispensabil fericirii tale viitoare. Oh, ce straşnic ar mai fi să fie până într-atâta stimulat de talentul tău încât să înveţe şi el să deseneze!

Elinor îi spusese surorii ei părerea sa sinceră. Nu putea considera că ataşamentul ei pentru Edward are perspective atât de favorabile, cum crezuse Marianne. Uneori Edward manifesta o lipsă de entuziasm care, dacă nu dovedea indiferenţă, sugera în orice caz ceva la fel de puţin promiţător. Îndoiala lui cu privire la sentimentele ei, presupunând că ar fi simţit aşa ceva, putea cel mult să-l facă să se simtă neliniştit. Era puţin probabil ca ea să deştepte în el acea deprimare ce se putea adesea observa la el. O cauză mai firească ar fi putut fi situaţia sa dependentă ce nu-i îngăduia libertatea unei astfel de afecţiuni. Ştia că mama lui nu se poartă cu el în aşa fel încât să-l facă să se simtă bine la el acasă. Şi nici nu-i dăduse vreo asigurare că ar putea să-şi făurească un cămin al lui, fără să ţină cu stricteţe seama de părerile ei cu privire la propăşirea lui. Ştiind toate acestea, lui Elinor îi era imposibil să se simtă la largul ei în această privinţă. Nu depindea decât prea puţin de acel rezultat al preferinţei lui pentru ea, pe care mama şi sora sa îl luau drept absolut sigur. Mai mult chiar, cu cât erau mai mult împreună, cu atât sentimentele lui faţă de ea păreau mai îndoielnice; ba uneori, în unele clipe penibile avea impresia că ele nu înseamnă decât prietenie.

Dar oricare-ar fi fost adevăratele limite ale acestui ataşament, când el a fost remarcat de sora lui, acest lucru a fost suficient să o facă să nu se mai simtă în apele ei şi-n acelaşi timp (ceea ce era încă şi mai cumplit) să o facă să fie nepoliticoasă. Profită de prima ocazie ca să-şi înfrunte soacra, vorbindu-i atât de limpede despre frumoasele perspective ale fratelui ei, despre hotărârea doamnei Ferrars care dorea ca amândoi fiii ei să se căsătorească foarte bine şi de primejdia la care se expunea orice tânăr dac-ar încerca să-l prindă-n laţ, încât doamna Dashwood nu putea nici să pretindă că nu-şi dă seama de nimic şi nici să se străduiască să fie calmă. Îi dădu un răspuns prin care-şi arăta dispreţul şi părăsi imediat încăperea luând hotărârea de a nu o mai expune pe scumpa ei Elinor la o altă săptămână de astfel de insinuări, oricât de mult ar fi costat şi oricât de incomodă ar fi fost o mutare atât de neaşteptată.

Pe când se afla în această stare de spirit, poştaşul îi aduse o scrisoare ce cuprindea o propunere cum nu se poate mai oportună. O rudă de-a ei, un domn cu o frumoasă poziţie şi proprietăţi în Devonshire, îi oferea în condiţii foarte avantajoase o căsuţă ce-i aparţinea. Scrisoarea venea chiar de la acel domn şi era scrisă cu multă prietenie şi bunăvoinţă. El înţelesese că ea are nevoie de o locuinţă şi deşi locuinţa pe care i-o oferea nu era decât o vilişoară, o asigură că îi va face toate amenajările ce le va considera ea necesare, dacă îi convenea casa. Insistă mult, după ce-i dădu amănunte în legătură cu vila şi grădina, să vină cu fetele ei la Barton Park, conacul lui, de unde va putea ea însăşi aprecia dacă locuinţa, vila Barton – căci casele se aflau în aceeaşi parohie – ar putea, dacă i s-ar aduce vreo modificare, să devină un cămin confortabil pentru ea. Părea că doreşte cu adevărat să le ofere o locuinţă; şi scrisoarea avea un stil atât de prietenos încât nu putea să nu-i facă plăcere verişoarei lui, mai ales într-un moment când suferea din pricina comportării reci şi nesimţitoare a rudelor ei mai apropiate. Nu-i trebui timp să delibereze sau să se intereseze. Luă hotărârea chiar în timp ce citea scrisoarea. Aşezarea casei de la Barton, într-un comitat atât de îndepărtat de Sussex, cum este Devonshire care, cu câteva ore în urmă, ar fi fost o obiecţiune suficientă să înlăture orice avantaj posibil al acelei reşedinţe, constituia în momentul acela cea mai bună recomandare. Acum nu i se mai părea o nenorocire să părăsească împrejurimile Norlandului, iar noua locuinţă, obiectul unei dorinţe, era o binecuvântare în comparaţie cu starea nefericită de a mai rămâne oaspete în casa nurorii ei; şi faptul că trebuia să se mute pentru totdeauna din acea casă care-i era dragă era mai puţin dureros decât acela de a locui în ea sau de a fi oaspete acolo, atâta timp cât conacul de la Norland va avea o astfel de femeie drept stăpână. Îi scrise de îndată lui sir John Middleton spre a-i mulţumi pentru amabilitatea sa şi spre a-i spune că-i acceptă propunerea; apoi se grăbi să arate amândouă scrisorile fetelor ei, ca să fie sigură că sunt şi ele de acord, înainte de a trimite răspunsul.

Elinor fusese întotdeauna de părere că ar fi mai înţelept pentru ele să se stabilească la o oarecare depărtare de Norland decât să fie în imediata apropiere a cunoştinţelor lor. În această privinţă, prin urmare, n-avea de ce se opune intenţiei mamei ei de a se muta în Devonshire.

Cât despre casa în care urmau să locuiască, ea era – aşa cum o descrisese sir John – atât de simplă, iar chiria atât de modestă, încât nu-i dădeau dreptul să facă nici un fel de obiecţie; aşadar, deşi perspectiva nu-i surâdea de loc şi deşi aveau să plece de la Norland la o depărtare mult prea mare faţă de dorinţele ei, nu făcu nici o încercare să o împiedice pe mama ei să trimită o scrisoare prin care să accepte oferta.