CAPITOLUL V.

Nici nu expediase bine doamna Dashwood scrisoarea că îşi acordă numaidecât plăcerea de a-şi anunţa fiul vitreg şi pe soţia lui că i s-a oferit o casă şi că nu-i va mai incomoda decât până când se va putea muta acolo. Cei doi rămaseră foarte surprinşi. Soţia domnului John Dashwood nu spuse nimic; dar soţul ei îşi exprimă politicos speranţa că nu se vor muta prea departe de Norland. Mama lui vitregă avu marea satisfacţie să le poată răspunde că urmau să se mute în Devonshire. Edward se întoarse repede spre ea, când o auzi ce spune, şi cu o voce mirată şi îngrijorată, care n-o surprinse de loc, repetă:

— Devonshire! E chiar adevărat că vă mutaţi acolo? Atât de departe de-aici? Şi-n ce parte anume a comitatului?

Le explică cum stau lucrurile. Casa se găsea la nord de Exeter, la o depărtare de aproximativ patru mile.

— Nu e decât o vilă mică, continuă ea, dar sper să-i pot primi acolo pe mulţi dintre prietenii mei. I se mai pot uşor adăuga una sau două odăi; şi dacă prietenilor mei n-o să le vină greu să călătorească atât de departe să mă vadă, sunt sigură că mie o să-mi vină uşor să-i găzduiesc.

Încheie invitându-i cu căldură pe doamna şi pe domnul John Dashwood s-o viziteze la Barton; iar pe Edward îl invită încă şi mai călduros. Deşi recenta conversaţie pe care o avusese cu nora ei o făcuse să devină ferm hotărâtă să plece de la Norland cât putea de repede, nu avusese nici un efect în ceea ce priveşte scopul principal al discuţiei dintre ele. Nici prin gând nu-i trecea s-o despartă pe Elinor de Edward; şi vroia să-i arate soţiei domnului John Dashwood, prin invitaţia directă pe care i-o făcuse fratelui ei, cât de puţin o interesează faptul că ea nu aprobă căsătoria lor.

Domnul John Dashwood îşi arătă de mai multe ori părerea de rău faţă de mama lui vitregă, spunându-i că regretă că se mută atât de departe de Norland şi că nu-i dă astfel posibilitatea de a o ajuta să-şi transporte mobila. Fu sincer supărat de această situaţie; căci în felul acesta efortul la care-şi limitase îndeplinirea făgăduielii faţă de tatăl său devenea practic imposibil. Lucrurile ce le aparţineau fură expediate pe apă. De fapt ele constau mai ales din lenjerie,. Tacâmuri, servicii de porţelan şi cărţi, la care se adăuga frumosul pian al Mariannei. Soţia domnului John Dashwood oftă când văzu bagajele părăsind conacul Norland: nu se putea să nu-i pară rău gândindu-se că doamna Dashwood va avea lucruri atât de frumoase, când veniturile ei vor fi atât de mici în comparaţie cu ale lor.

Doamna Dashwood închirie casa pentru un an; era mobilată, aşa că putea intra numaidecât în stăpânirea ei. Nu se iviră dificultăţi nici dintr-o parte, nici din cealaltă, în privinţa învoielii; şi nu aşteptă decât să-şi mai vândă din lucrurile pe care le avea la Norland şi să-şi aleagă personalul de serviciu de care urma să aibă nevoie în viitoarea locuinţă, înainte de a porni înspre vest. Şi cum era foarte grăbită în a-şi aranja treburile ce-o interesau, toate fură gata în cel mai scurt timp. Caii ce-i rămăseseră când murise soţul ei fuseseră vânduţi la puţină vreme după moartea lui şi cum tocmai i se oferi un prilej de a-şi vinde trăsura, fu de acord să scape şi de ea, fiind insistent sfătuită în acest sens de fata ei cea mai mare. De-ar fi ţinut seama numai de dorinţele ei, ar fi păstrat trăsura spre a le oferi fetelor o viaţă mai confortabilă; dar Elinor îşi impuse punctul de vedere înţelept. Şi tot Elinor, chibzuită cum era, hotărî că trei servitori le sunt de ajuns; două slujnice şi un valet, pe care-i aleseră grabnic din servitorimea pe care-o avuseseră la Norland.

Valetul şi una dintre slujnice fură numaidecât trimişi în Devonshire, să pregătească locuinţa pentru sosirea stăpânelor lor; căci cum n-o cunoştea de loc pe lady Middleton, doamna Dashwood preferă să se stabilească de la început în vilişoara ei, decât să fie mai întâi găzduită la Barton Park; şi se bizui până-ntr-atâta pe descrierea pe care i-o făcuse sir John despre casă, încât nu fu de loc curioasă s-o vadă înainte de a se stabili în ea. Când îşi dădu seama cât de satisfăcută este nora ei de perspectiva plecării lor, o bucurie pe care abia dacă încerca să şi-o ascundă printr-o invitaţie făcută cu multă răceală, de a-şi mai amâna plecarea, nu mai simţi nici o părere de rău să părăsească conacul de la Norland, ba chiar dimpotrivă. Acum era momentul când ginerele ei ar fi putut să-şi ţină făgăduiala pe care i-o făcuse tatălui lui. Cum neglijase s-o facă când venise să se stabilească la conac, momentul în care ele urmau să-l părăsească ar fi fost cel mai potrivit pentru ca el să-şi ţină făgăduiala. Dar foarte curând doamna Dashwood începu să-şi piardă orice speranţă în această privinţă şi să se convingă tot mai mult, din sensul general al discuţiei lui, că ajutorul pe care trebuia să i-l dea urma să se mărginească la cele şase luni pe care ele le petrecuseră la Norland. Pomeni de atâtea ori de cheltuielile tot mai mari pe care le făcea pentru gospodăria sa şi de faptul că toată lumea venea să-i ceară bani – lucru la care era expus mai presus de orice aşteptări un om cu stare – încât el părea să fie acela care are nevoie să primească bani şi nicidecum să dea.

La numai câteva săptămâni după ce primiseră prima scrisoare de la sir John Middleton, totul era atât de bine pus la punct în viitoarea lor locuinţă încât doamna Dashwood şi fetele ei îşi începură călătoria.

Vărsară multe lacrimi luându-şi rămas bun de la un loc pe care-l îndrăgiseră atât de mult. „Iubitul nostru Norland, iubitul nostru”, spunea Marianne în timp ce hoinărea singură prin faţa casei în ultima seară dinaintea plecării lor. „Oare n-are să-mi pară rău după tine, când am să încep să mă simt ca acasă în altă parte? Oh, casă preafericită, de-ai şti cât sufăr să te privesc acum de aici, de unde poate că n-am să te mai văd niciodată! Şi voi, copaci pe care vă cunosc atât de bine! Dar voi n-o să vă schimbaţi. N-o să vă cadă nici o frunză pentru că plecăm noi de aici şi ramurile voastre vor fremăta mai departe, chiar dacă noi n-o să mai fim aici să ne uităm la voi! Da, n-o să vă schimbaţi; nu vă daţi seama de bucuria sau regretul pe care le prilejuiţi şi rămâneţi nesimţitori la schimbările celor ce se plimbă pe sub umbra voastră! Şi cine-o să rămână să se bucure de voi!”