CAPITOLUL IX.

Doamna Dashwood şi fetele ei erau acum destul de confortabil instalate la Barton. Casa grădina, cu tot ce le înconjura, le deveniseră familiare şi se dedicaseră din nou îndeletnicirilor lor obişnuite ce dăduseră atâta farmec şederii lor la Norland şi care acum le ofereau bucurii şi mai mari decât cele pe care le avuseseră acolo după pierderea tatălui lor. Sir John Middleton, care le vizită în fiecare zi, în primele două săptămâni ale şederii lor la Barton, şi care nu prea era obişnuit să-i vadă pe cei de acasă prea ocupaţi, nu-şi putea ascunde uimirea găsindu-le întotdeauna făcând câte ceva.

În afară de prietenii lor de la Barton Park nu prea erau vizitate de multă lume; căci, în ciuda rugăminţilor lui sir John ca ele să-şi facă mai multe relaţii în împrejurimi şi care le spusese în nenumărate rânduri că le ţine trăsura la dispoziţie ori de câte ori doresc, spiritul independent al doamnei Dashwood învinse dorinţa pe care o avea ca fetele ei să se bucure de societate; şi fu foarte hotărâtă în refuzul ei de a vizita acele familii la care nu puteau ajunge mergând pe jos. Iar acestea erau puţine şi nu la toate se putea ajunge cu uşurinţă. Cam la o milă şi jumătate de casa lor, de-a lungul văii Allenham, înguste şi şerpuitoare, ce se desfăcea din valea Barton, după cum s-a mai spus, fetele descoperiseră, într-una dintre primele lor plimbări, un conac străvechi, impozant care, aducându-le puţin aminte de Norland, le stârni imaginaţia şi le inspiră dorinţa să-l cunoască mai bine. Dar interesându-se mai îndeaproape, aflară că stăpâna casei, o doamnă mai în vârstă, respectată de toată lumea, era prea bolnavă, din nefericire, ca să mai întreţină legături cu cei din jur şi că nu ieşea niciodată din casă.

În întreaga regiune din jurul casei lor se puteau face plimbări minunate. Dealurile înalte ce le ademeneau aproape de la toate ferestrele casei lor, îndemnându-le să iasă şi să se bucure de aerul înălţimilor, le ofereau o alternativă fericită când noroiul din văi nu le permitea să se bucure de frumuseţea lor şi mai încântătoare. Spre unul dintre aceste dealuri şi-au îndreptat Marianne şi Margaret paşii într-o dimineaţă memorabilă, atrase de soarele ce apărea când şi când pe un cer acoperit de nori, nemaifiind în stare să stea în casă, după cele două zile în care ploaia nu mai contenise. Vremea nu era destul de ispititoare să le facă pe celelalte două femei din casă să renunţe la creion şi la carte, cu toate că Marianne declara sus şi tare că vremea se va menţine frumoasă şi că toţi acei nori ameninţători vor fi alungaţi de pe dealurile din împrejurimi, aşa că cele două fete o porniră împreună.

Urcară vesele dealurile, bucurându-se de fiecare petic de cer albastru, pe măsură ce înaintau, şi când rafalele puternice ale unui vânt ce bătea dinspre sud-vest le izbiră în faţă, înviorându-le, le păru rău de temerile ce le împiedicaseră pe mama lor şi pe Elinor să împărtăşească acele senzaţii atât de încântătoare.

— Oare există pe lume fericire mai mare ca asta, Margaret? Întrebă Marianne. O să ne plimbăm pe-aici cel puţin două ore.

Margaret fu de acord şi-şi continuară drumul împotriva vântului, înfruntându-l râzând, cu multă încântare, timp de aproape douăzeci de minute, când dintr-o dată norii se uniră deasupra capetelor lor şi o ploaie puternică începu să le izbească drept în faţă. Uimite şi necăjite fură nevoite, deşi împotriva voinţei lor, să se întoarcă înapoi, căci n-aveau alt adăpost mai apropiat decât propria lor casă. Nu se mângâiară decât cu gândul foarte potrivit pentru momentele neplăcute în care se găseau, de a coborî cu toată iuţeala panta abruptă a dealului ce ducea chiar până în poarta grădinii lor.

O luară la fugă. Marianne fu avantajată la început, dar făcând un pas greşit căzu numaidecât şi Margaret neputând să se oprească s-o ajute, alergă fără să vrea mai departe, până ce ajunse nevătămată la poalele dealului.

Un domn, cu puşca-n mână, pe lângă care zburdau doi câini de vânătoare, tocmai trecea dealul nu departe de locul în care se afla Marianne, când se produse accidentul. Îşi lăsă jos puşca şi alergă să-i dea o mână de ajutor. Fata se ridică de jos, dar îşi scrântise în cădere piciorul şi abia mai putea sta. Domnul se oferi să o ajute, şi dându-şi seama că din sfială nu vroia să accepte ajutorul cerut de situaţia în care se afla, o ridică în braţe şi fără să mai zăbovească o porni în josul dealului. Apoi, trecând prin grădină, a cărei poartă fusese lăsată deschisă de Margaret, o duse drept în casă, unde tocmai ajunsese şi Margaret şi nu-i dădu drumul din braţe până ce nu o aşeză pe un scaun în salon.

Elinor şi mama ei se ridicară uluite când intrară, şi-n timp ce amândouă îl priveau cu o vădită uimire şi cu o tainică admiraţie ce le-o inspira înfăţişarea lui, îşi ceru scuze că le deranjase, explicându-le ce s-a întâmplat atât de sincer şi cu atâta dezinvoltură încât persoana sa, deosebit de atrăgătoare şi aşa, căpătă încă şi mai mult farmec prin voce şi expresie. Chiar de-ar fi fost bătrân, urât şi vulgar, şi-ar fi putut atrage recunoştinţa şi bunăvoinţa doamnei Dashwood, prin atenţia şi ajutorul pe care le acordase copilei ei. Dar tinereţea, frumuseţea şi buna sa creştere făcură ca fapta lui să-i meargă drept la inimă.

Îi mulţumi de o mie de ori şi cu blândeţea cu care se adresa întotdeauna celor din jurul ei, îl pofti să ia loc. Dar el o refuză, pentru că era murdar şi ud. Atunci doamna Dashwood îl întrebă cui îi rămâne îndatorată. El îi răspunse că se numeşte Willoughby şi că în prezent locuieşte la Allenham, de unde spera că-i va permite să, aibă cinstea de a veni să le facă o vizită a doua zi spre a se interesa cum se mai simte domnişoara Dashwood. Cinstea aceasta îi fu încuviinţată, după care plecă pe o ploaie mare, făcându-le astfel să li se pară încă şi mai interesant.

Frumuseţea lui bărbătească şi eleganţa cu totul deosebită a comportării sale deveniră numaidecât o temă de generală admiraţie; şi râsetele la adresa Mariannei provocate de cavalerismul său deveniră şi mai însufleţite, ţinându-se seama şi de înfăţişarea lui atât de atrăgătoare. Singură Marianne nu-l putuse vedea atât de bine ca celelalte, căci din pricina emoţiei ce-i îmbujorase faţa când o luase în braţe nu mai avusese puterea să se uite la el după ce intraseră în casă. Dar îl văzuse îndeajuns ca să-şi manifeste, împreună cu celelalte, admiraţia faţă de el şi încă cu însufleţirea ce o punea întotdeauna în laudele ei. Făptura şi întreaga lui înfăţişare erau pe măsura a ceea ce îşi imaginase întotdeauna că trebuie să întruchipeze eroul unei povestiri îndrăgite şi faptul că o dusese în casă de parcă acesta ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume trăda o minte ageră ce o făcea să-i placă în mod cu totul deosebit felul lui de a acţiona. Toate amănuntele în legătură cu el erau interesante. Avea un nume care-i plăcea, locuia în satul lor preferat şi foarte curând ajunse la concluzia că dintre toate veşmintele, cel mai bine îi şade unui bărbat haina de vânătoare. Imaginaţia îi lucra cu febrilitate, reflecţiile îi erau plăcute şi durerea provocată de o gleznă scrântită era trecută cu vederea.

De îndată ce următorul răstimp de vreme bună din acea dimineaţă îi permise să iasă din casă, sir John trecu pe la ele; şi după ce i se povesti ce i se întâmplase Mariannei, fu întrebat cu multă curiozitate, dacă cunoaşte la Allenham vreun domn cu numele de Willoughby.

— Willoughby! Exclamă sir John, dar cum, e aici? Înseamnă că-mi daţi veşti bune; am să mă duc călare chiar mâine pe la el şi am să-l poftesc să vie joi să ia masa cu noi.

— Va să zică îl cunoşti, spuse doamna Dashwood.

— Dacă-l cunosc! Bineînţeles. Vine pe aici în fiecare an.

— Şi ce fel de tânăr este?

— Nici nu cunosc vreunul mai bun, vă asigur. Cel mai straşnic băiat din lume. Un ţintaş foarte bun şi cred că nu există călăreţ mai îndrăzneţ în toată Anglia!

— Asta-i tot ce poţi spune despre el? Exclamă indignată Marianne. Dar cum se comportă când îl cunoşti mai bine? Care-i sunt îndeletnicirile, înclinaţiile, aptitudinile?

Sir John rămase cam încurcat.

— Să mă bată Dumnezeu, spuse el, dacă ştiu prea multe despre el în aceste privinţe. Dar e un tânăr plăcut, amabil şi are cea mai drăguţă căţeluşă neagră de vânătoare ce mi-a fost dat să văd. Era cu ea azi dimineaţă?

Dar Marianne nu putu să-l lămurească în ceea ce priveşte culoarea căţeluşei domnului Willoughby, după cum nici el nu-i putu spune prea multe despre însuşirile intelectuale ale tânărului.

— Dar cine este domnul Willoughby? Întrebă Elinor. De unde vine? Are o casă la Allenham?

În această privinţă sir John le putu furniza informaţii mai precise; le spuse că Willoughby nu are proprietăţi în ţinut; că locuieşte acolo numai când vine să o viziteze pe bătrâna doamnă de la Allenham Court, cu care e rudă şi a cărei avere are să o moştenească, după care adăugă:

— Da, da, merită să fie prins în mreje, domnişoară Dashwood, te asigur; mai are în plus şi o moşioară a lui în Somersetshire; şi să fiu în locul dumitale, nu i l-aş ceda surioarei mai mici, chiar dacă ea a fost aceea care a făcut tumba la vale. Domnişoara Marianne nu trebuie să se aştepte să-i acapareze pe toţi bărbaţii. Dacă nu bagă bine de seamă, Brandon are să fie gelos.

— Nu cred, spuse doamna Dashwood zâmbind bine dispusă, că Willoughby va fi incomodat de încercările vreuneia dintre fetele mele de a-l prinde în mreje. N-au fost învăţate să se ocupe cu aşa ceva. Bărbaţii, oricât ar fi de bogaţi, n-au de ce să se teamă din pricina noastră, îmi pare bine, totuşi, să aflu, din cele ce-mi spui, că e un tânăr onorabil, a cărui cunoştinţă merită să fie luată în seamă.

— Cred că nici nu este pe lumea asta un tânăr mai bun decât el, repetă sir John. Îmi amintesc că anul trecut, de Crăciun, la o mică petrecere pe care am dat-o la Barton Park, a dansat de la opt până la patru fără să se aşeze măcar o dată.

— Nu zău, chiar aşa? Întrebă Marianne, cu o strălucire în priviri. Şi a dansat cu eleganţă şi însufleţire?

— Da, şi la opt era în picioare, gata să plece călare la vânătoare.

— Aşa-mi place să fie un bărbat; aşa trebuie să fie un bărbat. Oricare i-ar fi îndeletnicirile, felul de a le aduce la îndeplinire trebuie să fie impetuos şi să nu-l obosească niciodată.

— Da, da. Văd eu cum vor sta lucrurile, zise sir John. Văd eu ce-o să se întâmple. Ai să pui ochii pe el şi nici n-ai să te mai gândeşti la bietul Brandon.

— Sir John, spuse Marianne cu căldură, asta-i o expresie care nu-mi place de loc. Mi-e silă de orice întorsătură de frază banală care vrea să fie spirituală cu orice preţ; şi „a pune ochii pe-un bărbat” sau „a face o cucerire” sunt cele mai groaznice dintre toate. Au implicaţii meschine şi grosolane; şi dacă vreodată au putut fi considerate isteţe şi-au pierdut de mult ingeniozitatea.

Sir John nu prea văzu în ce constă reproşul, dar râse cu poftă de parcă l-ar fi înţeles, apoi răspunse:

— Ei, îmi închipui că într-un fel sau altul ai să faci multe cuceriri. Bietul Brandon! L-ai şi făcut praf! Şi crede-mă pe mine, merită din plin să fie prins în laţ, cu toate tumbele şi gleznele scrântite.