CAPITOLUL VIII.

Doamna Jennings era văduvă şi rămăsese cu o mare moştenire de la soţul ei. Avea numai două fete, trăise să le vadă măritate onorabil şi acum nu mai avea prin urmare altceva mai bun de făcut decât să mărite tot restul lumii. Era deosebit de activă în a-şi duce acest scop la îndeplinire, pe cât se pricepea; şi nu pierdea nici o ocazie să pună la cale căsătorii între tinerii pe care-i cunoştea. Era foarte iute în a-şi da seama de legăturile sentimentale şi se bucurase de avantajul de a le face pe multe tinere fete să roşească insinuând că au fermecat, pur şi simplu, pe cutare sau cutare tânăr; şi această putere de discernământ îi dădu posibilitatea să se pronunţe categoric, la scurtă vreme de la sosirea ei la Barton, că Brandon, colonelul, ar fi foarte îndrăgostit de Marianne Dashwood. Bănuise ea că aşa stau lucrurile, din prima seară când fuseseră împreună şi el îi ascultase cu atâta atenţie cântecele; şi când familia Middleton răspunse la această vizită, luând masa la vilă, faptul fu dovedit o dată pentru totdeauna prin aceea că el o ascultă din nou cu tot atâta atenţie. Asta era tot. Şi era perfect convinsă că are dreptate. Ar fi fost o partidă excelentă, pentru că el era bogat, iar ea frumoasă. Doamna Jennings dorea să-l vadă pe colonelul Brandon căsătorit încă de când, prin legătura ei de rudenie cu sir John, ajunsese să-l cunoască, iar, pe de altă parte, dorea întotdeauna să-i facă rost de un soţ bun oricărei fete drăguţe.

Avantajul imediat pe care i-l aduse această descoperire fu într-adevăr imens pentru ea, întrucât îi dădu posibilitatea să facă nenumărate glume pe seama lor. La conac, râdea de colonel, iar la vilă râdea de Marianne. Pentru cel dintâi tachinăriile ei erau probabil cu totul indiferente, în măsura în care îl priveau numai pe el; dar pentru Marianne la început fură de neînţeles; şi când în cele din urmă le prinse sensul, nici nu ştiu bine ce să facă: să râdă de absurditatea lor sau să le dezaprobe impertinenţa; căci, după părerea ei, exprimau o lipsă de delicateţe, dacă ţinea seama de vârsta înaintată a colonelului şi de starea lui nefericită de burlac înrăit.

Doamna Dashwood, care nu se putea gândi la un bărbat cu cinci ani mai tânăr decât ea ca fiind atât de bătrân cum i se părea fiicei sale, îndrăzni să o apere pe doamna Jennings de acuzaţia că ar dori eventual să-şi râdă de vârsta lui.

— Dar mamă, cel puţin nu poţi nega absurditatea acuzaţiei, deşi poate că ţie nu ţi se pare că o face cu intenţionată rea-voinţă. Colonelul Brandon este fără îndoială mai tânăr decât doamna Jennings, dar este destul de bătrân să-mi fie tată; şi dacă vreodată ar fi fost atât de simţitor încât să se îndrăgostească, cred că acum nu mai este de mult în stare de un asemenea sentiment. E din cale-afară de ridicol! Când poate fi cineva în afara pericolului unor astfel de glume, dacă nici vârsta, nici infirmitatea nu-l mai pot apăra?

— Vorbeşti de infirmitate! Spuse Elinor. Vrei să spui că domnul Brandon e infirm? Presupun că ţi se poate părea mai în vârstă decât mama; dar nu cred că poţi pretinde că e schilod, că nu se poate folosi de mâini ori de picioare!

— Nu l-ai auzit plângându-se de reumatism? Şi nu e reumatismul cea mai obişnuită infirmitate a celor ce îmbătrânesc?

— Scumpa mea copilă, îi spuse râzând mama ei, în cazul ăsta trebuie să-ţi fie permanent teamă că şi eu am să decad şi probabil că ţi se pare un miracol că am ajuns fabuloasa vârstă de patruzeci de ani.

— Mămico, mă nedreptăţeşti! Ştiu prea bine că acest colonel Brandon nu este chiar aşa bătrân încât să-şi sperie prietenii că se va prăpădi prea curând. Mai poate trăi încă douăzeci de ani. Dar vârsta de treizeci şi cinci de ani nu mai este potrivită cu căsătoria.

— Poate că treizeci şi cinci de ani nu se potrivesc, într-o căsătorie, cu şaptesprezece. Dar dacă s-ar întâmpla cumva ca o femeie de douăzeci şi şapte de ani să nu fie căsătorită, n-aş avea nimic împotrivă ca domnul Brandon să se căsătorească cu ea.

— O femeie de douăzeci şi şapte de ani, spuse Marianne după ce se gândi o clipă, nu mai poate spera vreodată să simtă sau să inspire afecţiune şi dacă s-ar întâmpla să aibă o casă lipsită de confort sau să n-aibă avere, cred că ar putea accepta să facă oficiul de infirmieră de dragul unei vieţi îndestulate şi lipsite de griji, ca nevastă. N-ar fi deci nimic nepotrivit ca el să se căsătorească cu o astfel de femeie. Ar fi o căsătorie de convenienţă şi lumea n-ar avea nimic împotrivă. În ochii mei asta nu e nici măcar căsătorie, e o nimica toată. Mie mi se pare a fi doar un schimb comercial, în care fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt.

— Ştiu că ar fi imposibil, replică Elinor, să te conving cu o femeie de douăzeci şi şapte de ani ar putea simţi pentru un bărbat de treizeci şi cinci ceva foarte apropiat de dragoste, să-l facă să-i fie un tovarăş plăcut de viaţă. Dar trebuie să protestez atunci când îi osândeşti pe colonelul Brandon şi pe soţia lui să stea tot timpul închişi într-o cameră de om bolnav, numai pentru că s-a întâmplat ieri (şi ieri a fost o zi rece şi umedă) să se plângă de o uşoară durere reumatică la umăr.

— Dar vorbea de o vestă de flanelă, spuse Marianne, şi în mintea mea o vestă de flanelă este întotdeauna legată de dureri, crampe, reumatism şi tot felul de alte afecţiuni de care suferă de obicei cei bătrâni şi slăbănogi.

— De-ar fi avut doar un acces de friguri, nu l-ai fi dispreţuit nici pe departe atât de mult. Hai, Marianne, mărturiseşte, că ţi se par interesanţi obrajii îmbujoraţi, ochii duşi în fundul capului şi pulsul mărit la cineva care are febră…

Nu mult după aceasta, când Elinor ieşi din odaie, Marianne spuse:

— Mămico, trebuie să-ţi mărturisesc că pe mine boala mă sperie. Sunt sigură că Edward Ferrars nu se simte bine. Suntem aici de aproape două săptămâni şi totuşi încă n-a venit. O întârziere atât de mare nu poate fi explicată decât de o boală serioasă. Ce altceva l-ar putea reţine la Norland?

— Dar îţi închipuiai cumva că are să vină atât de repede? Eu nu, spuse doamna Dashwood. Dimpotrivă. Dacă m-am simţit atât de îngrijorată în această privinţă asta s-a datorat amintirii că uneori a manifestat prea puţin entuziasm şi o anumită rezervă în a-mi accepta invitaţia, când îl pofteam să vină la Barton. Elinor îl şi aşteaptă?

— N-am vorbit niciodată cu ea despre asta, dar presupun că da.

— Nu cred că ai dreptate, pentru că ieri când m-am sfătuit cu ea despre grătarul necesar pentru căminul din camera de oaspeţi, a remarcat că n-avem urgentă nevoie de el, deoarece e puţin probabil să vină cineva pe la noi chiar aşa de curând.

— Asta-i de-a dreptul curios! Ce poate să însemne oare? Dar de fapt purtarea lor unul faţă de celălalt a fost cu totul neaşteptată! Cu cât calm şi cu câtă răceală şi-au luat rămas bun unul de altul! Cum a mai lâncezit discuţia dintre ei în ultima seară cât au fost împreună! Edward n-a făcut nici o deosebire între ea şi între mine când şi-a luat rămas bun de la noi: şi-a exprimat faţă de amândouă urările de bine ale unui frate iubitor. De două ori i-am lăsat singuri, cu bună intenţie, în cursul ultimei dimineţi a şederii noastre acolo şi de fiecare dată Elinor a ieşit după mine din cameră în mod cu totul inexplicabil. Şi când a părăsit conacul de la Norland şi pe Edward, Elinor n-a plâns cum am plâns eu. Chiar şi acum dovedeşte aceeaşi stăpânire de sine. O vezi cumva tristă sau deprimată? Încearcă să evite societatea sau e neliniştită ori nemulţumită în prezenţa altora?