CAPITOLUL X.

Salvatorul Mariannei, aşa cum îl denumise Margaret, pe Willoughby, exprimându-se mai degrabă elegant, decât exact, trecu pe la vilă a doua zi de dimineaţă, să se intereseze personal cum se mai simţea Marianne. Fu primit de doamna Dashwood cu o politeţe desăvârşită; cu o amabilitate izvorâtă din cele ce-i spusese sir John despre el, dar şi din recunoştinţa ce-o simţea faţă de el; şi felul în care se desfăşură vizita avu clarul să-l asigure de înţelepciunea, eleganţa, afecţiunea reciprocă şi de mulţumirea ce dăinuia în familia Dashwood pe care datorită accidentului ajungea acuma s-o cunoască. Cât priveşte farmecele lor personale, în această privinţă nu mai era nevoie de o a doua întrevedere pentru a-şi da seama de ele.

Domnişoara Dashwood cea mare avea trăsături regulate, un ten delicat şi un trup deosebit de bine făcut. Marianne era încă şi mai frumoasă. Silueta ei, deşi de o frumuseţe mai puţin clasică decât a surorii ei, beneficiind de avantajul înălţimii, era mult mai impresionantă; avea o faţă atât de fermecătoare, încât atunci când se spunea despre ea că e frumoasă, folosindu-se limbajul specific laudelor, adevărul era mult mai puţin încălcat decât se întâmplă de obicei. Pielea îi era foarte brună, dar din pricina transparenţei ei tenul îi era deosebit de strălucitor; avea trăsături frumoase; zâmbetul îi era dulce şi atrăgător; ochii ei foarte negri erau vii, inteligenţi, pătrunzători, încât nu puteau să nu te farmece. La început nu-i aruncă nici o privire lui Willoughby, simţindu-se stânjenită de amintirea ajutorului ce-l primise de la el. Dar când nu mai încercă acest sentiment, când îşi reveni din emoţie, când îşi dădu seama că pe lângă buna creştere a unui bărbat politicos el mai are şi sinceritate şi vioiciune şi mai ales când îl auzi declarând că are o adevărată pasiune pentru muzică şi dans, îi aruncă o privire atât de aprobatoare, încât reuşi să-i acapareze conversaţia în mai tot restul timpului cât rămase el în vizită.

Fu suficient să se pomenească de vreo distracţie favorită de-a ei, pentru a o face să vorbească. Nu putea tăcea când se abordau asemenea subiecte şi nu manifestă nici timiditate şi nici rezervă, în legătură cu ele. Îşi dădură curând seama că muzica şi dansul constituiau pentru ei o pasiune comună şi că ea provenea dintr-o asemănare de gândire în general în tot ce se referea la vreuna dintre ele. Această constatare îi dădu Mariannei curajul să cerceteze şi alte păreri ale lui aşa că începu să-i pună tot felul de întrebări despre cărţi: îi vorbi despre autorii ei favoriţi, asupra cărora insistă entuziasmându-se atât de tare, încât orice tânăr de douăzeci şi cinci de ani ar fi trebuit să fie într-adevăr nesimţitor să nu recunoască numaidecât calităţile deosebite ale unor astfel de opere, oricât le-ar fi nesocotit până atunci. Aveau gusturi izbitor de asemănătoare. Venerau amândoi aceleaşi cărţi, aceleaşi pasaje; sau, dacă cumva se întâmpla să apară vreo deosebire de păreri între ei, vreo obiecţie, nu dura decât până când Marianne îşi expunea convingătoarele argumente, făcând uz de strălucirea privirilor ei. El căzu de acord cu tot ce stabili ea, fu molipsit de entuziasmul ei, şi cu mult înainte ca vizita lui să ia sfârşit, discutau cu familiaritatea unor vechi cunoştinţe.

— Ei bine, Marianne, îi spuse Elinor de îndată ce plecă, pentru o singură dimineaţă cred că ai realizat destul de mult. Ţi-ai făcut o idee despre părerile domnului Willoughby în aproape toate lucrurile mai importante. Ştii ce gândeşte despre Cowper şi Scott; te-ai asigurat că le apreciază după cum se cuvine frumuseţile şi ai primit toate încredinţările necesare că nu-l admiră pe Pope mai mult decât se cade. Dar cum ai să întreţii mai departe această cunoştinţă, dac-ai să expediezi atât de extraordinar de repede toate subiectele de discuţie? Curând ai să epuizezi toate temele preferate. O nouă întâlnire va fi suficientă pentru a-i lămuri simţămintele faţă de frumosul pitoresc şi faţă de cei ce se căsătoresc a doua oară şi pe urmă n-ai să mai ai ce să-l mai întrebi.

— Elinor, exclamă Marianne, e oare frumos din partea ta? E oare drept să-mi vorbeşti astfel? Sunt chiar aşa săracă cu duhul? Dar înţeleg ce vrei să spui. M-am simţit prea în largul meu, am fost prea fericită, prea sinceră. Am greşit împotriva tuturor cerinţelor unei banale decenţe, am fost deschisă şi sinceră, când ar fi trebuit să fiu rezervată, neinteresantă, proastă şi mincinoasă: dac-aş fi vorbit numai despre vreme şi despre starea drumurilor şi dac-aş fi deschis gura numai o dată la zece minute aş fi fost cruţată de acest reproş.

— Draga mea fetiţă, spuse doamna Dashwood, nu trebuie să te simţi jignită de cele ce ţi-a spus Elinor; n-a făcut decât să glumească. Aş certa-o chiar eu, dac-ar fi cumva capabilă de dorinţa de a te priva de bucuria conversaţiei cu noul nostru prieten.

Marianne se îmblânzi numaidecât.

Willoughby, la rândul lui, dădu nenumărate dovezi că e încântat de conversaţia lor, arătându-şi în mod vădit dorinţa de a le cunoaşte şi mai bine. Veni să le vadă în fiecare zi. La început pretexta că vrea să se intereseze de sănătatea Mariannei; dar simţindu-se încurajat de felul în care era primit, fiind înconjurat de tot mai multă simpatie, cu fiecare zi ce trecea, scuza aceasta nu mai fu necesară înainte de a deveni de-a dreptul absurdă deoarece Marianne se însănătoşise de mult şi pe deplin. Câteva zile mai fu silită să stea în casă, dar un asemenea prizonierat nu i se păruse niciodată mai puţin supărător. Willoughby era un tânăr iscusit, plin de imaginaţie, vioi şi sincer, plin de afecţiune în felul lui de a se purta. Era exact omul destinat să cucerească inima Mariannei, căci pe lângă tot ce s-a spus despre el, avea şi un fizic atrăgător, ca să nu mai vorbim de ascuţimea lui spirituală stârnită şi sporită de exemplul pe care i-l dădea ea şi care-l făcea cum nu se poate mai simpatic fetei.

Încetul cu încetul prezenţa lui deveni cea mai mare bucurie pentru ea. Citeau, vorbeau, cântau împreună; Willoughby avea un remarcabil talent muzical şi citea cu toată sensibilitatea şi însufleţirea ce-i lipseau din nefericire lui Edward.

După părerea doamnei Dashwood, ca şi după cea a Mariannei, n-aveai ce să-i reproşezi; şi nici Elinor nu-l dezaproba cu nimic decât pentru înclinaţia pe care o avea, care o încânta pe sora ei şi-n care privinţă-i semăna foarte mult, de a spune tot ce gândeşte cu orice prilej, fără să ţină seama de persoane sau împrejurări. Făcându-şi în grabă o părere despre alţii, sacrificând politeţea obişnuită pentru plăcerea de a-şi concentra toată atenţia asupra unei preocupări în care-şi punea tot sufletul şi desconsiderând cu prea multă uşurinţă formele convenienţelor sociale, dădea dovadă de o lipsă de prudenţă pe care Elinor n-o putea aproba, în ciuda a ceea ce ar fi putut el şi Marianne să spună în sprijinul ei.

Acum Marianne începu să-şi dea seama că disperarea de care fusese cuprinsă pe la şaisprezece ani şi jumătate, de a întâlni vreodată un bărbat care să-i poată satisface ideile de perfecţiune, fusese pripită şi nejustificată. Willoughby întruchipa bărbatul pe care şi-l imaginase ea în acel ceas nefericit şi în alte perioade mai puţin pesimiste, ca fiind capabil de a-i deştepta afecţiunea; şi purtarea lui arăta că dorinţele sale în această privinţă sunt atât de serioase pe cât de profunde îi erau însuşirile spirituale.

Mama ei, în mintea căreia nu încolţise nici un gând cu privire la căsătoria lor – stârnit de perspectiva bogăţiei lui viitoare – ajunse în mai puţin de o săptămână să spere într-un asemenea eveniment şi să se aştepte la el; şi să se felicite, în sinea ei, c-a reuşit să-şi câştige doi gineri ca Edward şi Willoughby.

Simpatia colonelului Brandon pentru Marianne, ce fusese atât de repede descoperită de prietenii lui, începu să fie observată pentru prima dată de Elinor, acum când ceilalţi încetaseră de a o mai remarca. Atenţia şi glumele lor se îndreptară de astă dată spre fericitul său rival; şi ironiile îndreptate împotriva colonelului Brandon, înainte ca el să-şi fi arătat afecţiunea, încetară când sentimentele sale începură într-adevăr să rişte batjocura pe care o provoacă de obicei sensibilitatea – şi pe bună dreptate. Elinor se văzu obligată, deşi în ciuda voinţei ei, să creadă că sentimentele ce i le atribuise colonelului Brandon doamna Jennings pentru propria ei delectare erau într-adevăr deşteptate de sora ei; şi că oricât de mult ar fi contribuit o asemănare în firea celor doi, o deosebire la fel de izbitoare de temperamente nu constituia o piedică în calea sentimentelor colonelului Brandon. Elinor urmărea situaţia cu îngrijorare; căci ce putea spera un bărbat tăcut, de treizeci şi cinci de ani în comparaţie cu unul vioi de douăzeci şi cinci? Şi cum ea nici măcar nu-i putea dori câştig de cauză, ţinea din toată inima să-l vadă indiferent. Îi plăcea de el şi în ciuda seriozităţii şi rezervei lui îl privea cu interes. Deşi grav, era totuşi un om blând; iar rezerva sa părea mai degrabă a proveni dintr-o depresiune sufletească decât dintr-o fire posacă. Sir John făcuse aluzii la dezamăgiri şi suferinţe trecute, care justificau părerea pe care o avea despre el ca fiind un om nefericit aşa că Elinor îl privea cu respect şi compasiune.

Poate că-l compătimea şi-l stima mai mult pentru că era desconsiderat de Willoughby şi de Marianne, care aveau o prejudecată împotriva lui pentru că nu era nici tânăr şi nici plin de entuziasm, şi de aceea păreau hotărâţi să-i subaprecieze meritele.

— Brandon este tocmai genul de om, spuse într-o zi Willoughby, pe când discutau împreună despre el, pe care fiecare îl vorbeşte de bine, şi pe care nimeni nu-l bagă în seamă; pe care toţi sunt încântaţi să-l vadă, dar toată lumea uită să discute cu el.

— Exact asta gândesc şi eu despre el! Exclamă Marianne.

— Nu vă mai făliţi cu părerea asta, le spuse Elinor, căci amândoi îl nedreptăţiţi. E stimat de toţi cei de la Barton Park şi nu se întâmplă niciodată să-l întâlnesc fără să nu stau de vorbă cu el.

— Fără îndoială, faptul că este protejat de dumneata constituie un punct în favoarea lui, replică Willoughby; dar cât priveşte stima ce i-o poartă ceilalţi e un reproş prin ea însăşi. Cine s-ar expune ruşinii de a fi apreciat de femei de felul ladyei Middleton şi al doamnei Jennings, faţă de care toţi ceilalţi nu pot fi decât indiferenţi?

— Dar poate că insultele unora ca voi, dumneata şi Marianne, vor compensa consideraţia pe care i-o arată lady Middleton şi mama ei. Dacă laudele lor sunt un vot de blam, atunci poate că votul vostru de blam poate însemna o laudă, căci ele nu sunt mai lipsite de discernământ, decât sunteţi voi de nedrepţi şi de părtinitori.

— Devii chiar obraznică apărându-ţi protejatul.

— Protejatul meu, cum îl numeşti, e un om înţelept; şi înţelepciunea o să mă atragă întotdeauna. Da, Marianne, chiar şi la un bărbat între treizeci şi patruzeci de ani. A umblat mult prin lume; a fost în străinătate, e un om citit, şi e înclinat spre meditaţie. Am constatat că este în stare să-mi dea multe informaţii în probleme variate; şi mi-a răspuns întotdeauna la tot ce l-am întrebat cu promptitudinea ce ţi-o dă buna creştere şi o inimă aleasă.

— Te-a informat, cu alte cuvinte, îi răspunse Marianne cu dispreţ, că în Indiile de est este foarte cald şi că suferi din pricina ţânţarilor.

— Sunt sigură că mi-ar fi spus-o şi pe asta dacă l-aş fi întrebat aşa ceva, dar întâmplător eram informată în această privinţă.

— Se prea poate, observă Willoughby, ca el să-ţi fi vorbit chiar şi de existenţa nababilor, gazelelor aurii şi palanchinelor.

— Presupun că lucrurile despre care mi-a vorbit depăşesc cu mult candoarea de care daţi dovadă. Dar pentru ce vă displace?

— Dar n-am spus că-mi displace. Dimpotrivă, consider că este un om foarte onorabil, care se bucură de aprecierea tuturor şi nu este băgat în seamă de nimeni; care n-are ce face cu atâţia bani, care nu ştie să folosească timpul de care dispune şi care îşi îmbogăţeşte garderoba cu două haine noi pe an.

— Şi unde mai pui, exclamă Marianne, că n-are nici distincţie, nici gust şi nici vigoare spirituală. Că înţelegerea lui n-are strălucire, sentimentele lui nu sunt înflăcărate, iar glasul lui e lipsit de expresie.

— Prea iei cu toptanul defectele lui, răspunse Elinor, şi te bizui atât de mult pe propria ta imaginaţie, încât laudele ce i le pot aduce sunt, în comparaţie cu asta, reci şi insipide. Nu pot spune despre el decât că e un bărbat înţelept, binecrescut, bine informat, blând şi, după cât cred, cu o inimă de aur.

— Domnişoară Dashwood, exclamă Willoughby, nu fi haină cu mine. Te străduieşti să mă dezarmezi prin argumente logice, şi să mă convingi împotriva voinţei mele. Dar n-are să-ţi meargă. Ai să constaţi că sunt tot atât de încăpăţânat pe cât eşti dumneata de vicleană. Am trei motive iraţionale care mă fac să nu-mi placă colonelul Brandon: m-a ameninţat că va ploua când vroiam să fie vreme frumoasă; s-a legat de podoabele de la trăsurica mea, şi nu l-am putut convinge să-mi cumpere iapa roibă. Dacă totuşi te-ai simţi mulţumită să afli că eu îl consider ireproşabil din toate celelalte puncte de vedere, sunt gata s-o mărturisesc. Şi-n schimb pentru această recunoaştere, care mă cam supără, nu poţi să nu-mi acorzi privilegiul de a-l antipatiza mai mult ca oricând.