CAPITOLUL VII.

Barton Park se afla cam la o jumătate de milă de vilişoară. Doamnele trecuseră pe lângă el în drumul lor de-a lungul văii, dar conacul nu se putea vedea de acasă de la ele din cauză că era ascuns în spatele unui deal. Conacul era mare şi frumos; la fel şi ospitalitatea şi comportarea familiei Middleton. Prima spre lauda lui sir John, a doua spre cea a soţiei sale. Rareori se întâmpla să nu aibă oaspeţi pe care să-i găzduiască în casa lor şi aveau mai mulţi musafiri decât orice altă familie din împrejurimi. Aveau amândoi nevoie de societate ca să fie fericiţi, căci oricât s-ar fi deosebit ca fire şi fel de a se-purta, semănau foarte mult printr-o desăvârşită lipsă de aptitudini şi înclinaţii pentru frumos, ce le limitau ocupaţiile, în afara celor oferite de societate, la o gamă foarte restrânsă. Sir John era sportiv, iar lady Middleton mamă. El mergea la vânătoare călare şi trăgea cu puşca, ea îşi răsfăţa copiii; acestea le erau singurele resurse. Lady Middleton avea avantajul de a face gusturile copiilor în tot timpul anului, pe când îndeletnicirile lui sir John nu se desfăşurau decât în jumătate din acest timp. Cu toate acestea, permanentele obligaţii pe care le avea sir John acasă şi în lume îi menţineau buna dispoziţie, iar soţiei sale îi ofereau prilej de a-şi exercita bunele maniere.

Lady Middleton se mândrea cu eleganţa ospeţelor ei şi cu toate celelalte aranjamente gospodăreşti, acest gen de vanitate oferindu-i cea mai mare plăcere ce i-o puteau prilejui petrecerile ce le dădea. Dar bucuriile ce le avea sir John când dădea vreo petrecere erau mult mai sincere; îi plăcea să adune în jurul lui un număr de tineri mai mare decât încăpea în casă şi cu cât erau mai gălăgioşi, cu atât mai încântat era. Pentru tineretul de prin împrejurimi era o adevărată binecuvântare; căci vara organiza mereu petreceri în aer liber la care se mânca şuncă şi pui fripţi, iar iarna dădea baluri suficient de numeroase pentru orice domnişoară care depăşise vârsta de cincisprezece ani.

Stabilirea unei noi familii în ţinut era întotdeauna prilej de bucurie pentru el; iar în ce priveşte locatarii pe care reuşise să-i aducă în vila Barton era peste măsură de încântat. Domnişoarele Dashwood erau tinere, drăguţe şi lipsite de afectare. Asta era de ajuns să-şi formeze o bună părere despre ele; căci a fi naturală era pentru o fată drăguţă calitatea prin care spiritul ei devenea tot atât de atrăgător ca şi fiinţa ei. Firea lui prietenoasă îl făcea să se simtă fericit când avea posibilitatea de a-i găzdui pe cei a căror situaţie materială putea fi considerată mai precară în comparaţie cu cea din trecut. Ajutându-şi verişoarele, împărtăşea prin urmare bucuria celor cu suflet larg; şi dând găzduire în vilişoara sa unei familii alcătuită numai din femei, împărtăşea bucuria sportivului; căci un sportiv, deşi îi cinsteşte pe cei de sexul lui, este rareori dornic să le încurajeze predispoziţia pentru sport, îngăduindu-le să locuiască în preajma conacului lui.

Doamna Dashwood şi fetele ei fură întâmpinate în uşa casei de sir John, care le ură bun venit la Barton Park cu firească sinceritate; şi în timp ce le conducea în salon le spuse de mai multe ori domnişoarelor Dashwood cât fusese de necăjit cu o zi înainte fiindcă nu reuşise să găsească nici un tânăr simpatic care să le primească. N-aveau să întâlnească, le spuse el, decât un singur domn, în afară de el; un bun prieten de-al lui, care locuia la Barton Park, dar care nu era nici foarte tânăr şi nici foarte vesel. Spera că ele îl vor scuza că nu are prea mulţi invitaţi în ziua aceea şi le asigură că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Trecuse pe la mai multe familii în dimineaţa aceea, în speranţa că va mai putea face rost de nişte oaspeţi, dar erau nopţi cu lună şi toată lumea era de acum invitată în altă parte. Din fericire cu vreun ceas în urmă tocmai sosise la Barton mama ladyei Middleton şi cum era o femeie veselă şi plăcută spera că tinerele domnişoare nu se vor plictisi chiar atât de mult cum şi-ar fi putut închipui. Domnişoarele, cât şi mama lor, fură foarte mulţumite să ştie că sunt numai două persoane străine şi nici n-ar fi vrut să mai fie şi altele.

Doamna Jennings, mama ladyei Middleton, era o femeie mai în vârstă, grasă, veselă şi bine dispusă, care vorbea foarte mult, părea foarte fericită şi era cam vulgară. Ştia o mulţime de glume, îi plăcea să râdă şi nici nu se sfârşise bine masa că le şi spusese o mulţime de vorbe pline de duh despre amanţi şi soţi; nădăjduia că nu-şi lăsaseră inimile în Sussex şi pretinse că le văzuse roşind, chiar dacă nu era aşa. Marianne se simţi iritată la auzul unor astfel de vorbe, gândindu-se la sora ei, şi-şi îndreptă privirile spre Elinor să vadă cum suporta ea acele atacuri, cu o preocupare care-o tulbură pe Elinor mult mai mult decât ar fi putut-o irita tachinăriile banale ale doamnei Jennings.

Colonelul Brandon, prietenul lui sir John, nu părea potrivit prin felul-lui de a fi să fie prieten cu sir John, după cum lady Middleton nu părea potrivită să-i fie soţie sau doamna Jennings să fie mama ladyei Middleton. Era tăcut şi grav. Avea, totuşi, o înfăţişare plăcută, în ciuda faptului că era, după părerea Mariannei şi a Margaretei, un celibatar convins, căci era bine trecut de treizeci şi cinci de ani; dar deşi nu era frumos, părea a fi un om sensibil şi se comporta ca un adevărat domn.

Niciunul dintre cei de faţă nu erau demni să devină prieteni ai doamnei sau domnişoarelor Dashwood; dar lipsa de haz şi căldură a ladyei Middleton erau atât de respingătoare, încât gravitatea colonelului Brandon şi chiar şi veselia zgomotoasă a lui sir John şi a soacrei sale, deveneau interesante prin contrast. Lady Middleton păru a se înveseli doar când, după masă, îşi făcură apariţia cei patru copii gălăgioşi ai ei, care-o traseră încoace şi încolo, îi rupseră hainele şi puseră capăt oricărei alte discuţii, în afară de cele în legătură cu ei înşişi.

Spre seară, întrucât se află că Marianne are înclinaţii muzicale, fu rugată să cânte. Pianul fu descuiat, toată lumea se pregăti să se desfete ascultând-o, şi Marianne, care avea un glas plăcut, interpretă, la rugămintea lor, toate cântecele pe care le adusese lady Middleton când se căsătorise, şi care zăcuseră probabil de atunci în aceeaşi poziţie pe pian; căci lady Middleton sărbătorise evenimentul renunţând la muzică, deşi, după cum spunea mama ei, cântase foarte bine la pian şi ceea ce de altfel, cum spunea singură, îi făcea şi foarte mare plăcere.

Marianne fu foarte aplaudată. La sfârşitul fiecărui cântec sir John îşi manifesta cu glas tare admiraţia, conversând tot cu glas tare cu ceilalţi în timp ce Marianne îşi interpreta repertoriul. Lady Middleton îl punea adesea la punct, minunându-se cum poate fi distrasă atenţia cuiva de la muzică fie şi pentru un moment şi o rugă pe Marianne să-i cânte o anumită melodie, pe care aceasta tocmai o terminase. Doar colonelul Brandon, dintre toţi cei de faţă, o ascultă fără să se extazieze. Nu-i făcu alt compliment decât acela de a fi atent, şi ea simţi respect pentru el cu această ocazie, ceea ce nu putea simţi pentru ceilalţi, care dovediseră o ruşinoasă lipsă de gust. Plăcerea ce i-o deşteptase acestuia muzica, deşi nu se putea compara cu desfătarea plină de extaz pe care o simţea ea însăşi, era demnă de respect în comparaţie cu îngrozitoarea lipsă de sensibilitate a celorlalţi; şi fu destul de înţeleaptă să înţeleagă că s-ar putea prea bine ca un bărbat de treizeci şi cinci de ani să fi pierdut acuitatea simţirii, acea putere minunată de a se lăsa desfătat. Era cu totul dispusă să fie îngăduitoare – ca orice om de omenie – cu vârsta înaintată a colonelului.