CAPITOLUL XI.

Nici nu le trecuse prin cap doamnei Dashwood şi fetelor ei, când veniseră să se stabilească în Devonshire, că vor fi ademenite de atâtea atracţii care să le ocupe tot timpul cât se iviră într-o perioadă atât de scurtă sau că vor avea atâţia musafiri încât nu vor avea prea mult răgaz pentru îndeletniciri serioase. Şi totuşi aşa se întâmplă. După ce Marianne se făcu bine, distracţiile plănuite acasă şi-n vecini de către sir John fură organizate. Începură balurile în cerc restrâns de la Barton Park şi se organizară petreceri pe râu atât de des pe cât le îngăduia ploioasa lună octombrie. Willoughby lua şi el parte la toate aceste distracţii; şi atmosfera de destindere şi intimitate firească a acestor petreceri era pe de-a întregul menită să sporească familiaritatea lui faţă de familia Dashwood, să-i ofere prilejul de a-şi da seama de minunatele calităţi ale Mariannei, să scoată în evidenţă puternica lui admiraţie pentru ea şi să capete, prin purtarea ei faţă de el, cea mai evidentă asigurare a afecţiunii ei.

Ataşamentul dintre ei nu putea s-o mire pe Elinor. Ar fi dorit doar ca el să fie arătat mai puţin făţiş; şi o dată sau de două ori îndrăzni să-i sugereze Mariannei decenţa stăpânirii de sine. Dar Marianne avea oroare de orice tăinuire când nu trebuia să ascundă o ruşine adevărată; să încerce să tăinuiască sentimente ce nu erau ruşinoase prin ele însele, nu i se părea numai un efort fără rost, ci o umilitoare supunere a raţiunii în faţa unor formule banale şi greşite. La fel gândea şi Willoughby; şi comportarea lor era tot timpul o ilustrare a părerilor pe care le aveau.

Când el era de faţă pe Marianne n-o mai interesa nimeni altcineva. El avea dreptate în tot ce făcea. Nu spunea decât lucruri inteligente. Dacă serile la Barton Park se terminau cu un joc de cărţi el se fura pe sine, îi trişa pe toţi ceilalţi numai ca s-o ajute să câştige. Dacă amuzamentul serii era dansul, dansau împreună mai bine de jumătate din timp; şi când erau nevoiţi să se despartă pentru câteva dansuri, aveau grijă să stea împreună şi nu adresau mai nici o vorbă altor persoane. Fireşte că erau luaţi în râs pentru purtarea lor; dar ridicolul nu-i făcea să se ruşineze şi nici nu părea să-i enerveze.

Doamna Dashwood aprobă aceste sentimente ale lor cu o căldură ce n-o făcea câtuşi de puţin să împiedice această etalare excesivă a afecţiunii lor. Ei i se părea doar consecinţa firească a unei puternice atracţii a unor inimi tinere şi înflăcărate.

Aceasta a fost perioada de mare fericire a Mariannei. Îşi dăduse inima lui Willoughby; şi ataşamentul ce-l simţea pentru conacul de la Norland şi pe care-l păstrase în inima ei de când venise din Sussex avea să scadă în intensitate mai repede decât s-ar fi putut ea aştepta, datorită prezenţei lui Willoughby în casa lor.

Doar Elinor nu era chiar atât de fericită. Îi era inima grea şi nici nu se putea bucura din tot sufletul de distracţiile la care lua parte împreună cu ceilalţi. Nu-i ofereau o tovărăşie care să poată înlocui ce lăsase în urmă şi nici nu-i dădeau prilejul să regrete mai puţin conacul de la Norland. Nici lady Middleton şi nici doamna Jennings nu-i puteau oferi conversaţia căreia îi ducea dorul; cu toate că doamna Jennings nu tăcea o clipă şi cum o privise pe Elinor chiar de la început cu simpatie îi umplea acum ore întregi cu nesfârşita ei conversaţie. Îi istorisise lui Elinor de vreo trei ori povestea vieţii ei; şi dacă Elinor ar fi reţinut toate detaliile, ar fi cunoscut la scurtă vreme după ce făcuseră cunoştinţă, toate amănuntele în legătură cu boala ce-l răpusese pe domnul Jennings şi ceea ce-i spusese el soţiei sale cu câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Lady Middleton era mai puţin supărătoare decât mama ei prin faptul că era mai tăcută. Lui Elinor nu-i trebui prea multă vreme s-o observe spre a-şi da seama că rezerva ţinea de firea ei liniştită şi n-avea nimic de-a face cu o stăpânire dictată de bun simţ. Faţă de mama şi de soţul ei se comporta la fel ca şi faţă de ceilalţi, aşa că nici nu le căuta şi nici nu le dorea intimitatea. N-avea nimic de spus astăzi ce nu spusese şi ieri. Era anostă tot timpul, căci până şi starea ei de spirit era întotdeauna aceeaşi; şi deşi nu era împotriva petrecerilor organizate de soţul ei, cu condiţia ca ele să fie organizate în stil mare şi ca cei doi copii mai mari ai ei să ia şi ei parte la ele, nu părea să se distreze mai bine cu ocazia lor, decât s-ar fi distrat dacă ar fi rămas acasă; prezenţa ei adăuga atât de puţin la bucuria celorlalţi, indiferent cât de mult participa la conversaţia lor, încât rareori îşi aduceau aminte că este şi ea de faţă altfel decât prin solicitudinea sa faţă de cei doi băieţi neastâmpăraţi pe care-i avea.

Dintre toate noile ei cunoştinţe, Elinor nu putu găsi decât în persoana colonelului Brandon omul care în anumită măsură să merite să fie respectat pentru însuşirile sale, care să-i deştepte interes pentru prietenia lui sau să-i ofere plăcerea tovărăşiei sale. Willoughby nici nu intra în discuţie. Avea admiraţie şi respect pentru el, chiar respectul unei surori; dar el era îndrăgostit; n-avea ochi decât pentru Marianne şi un bărbat chiar mult mai puţin atrăgător ar fi putut fi totuşi mai agreabil în general. Din nefericire pentru el, Marianne nu-i dădea atenţie, aşa că Brandon nu se putea gândi numai la ea şi stând de vorbă cu Elinor îşi mai alina mâhnirea ce i-o provoca totala indiferenţă ce o manifesta sora ei faţă de el.

Înţelegerea lui Elinor faţă de colonelul Brandon deveni şi mai mare deoarece ajunse la bănuiala că el mai suferise din pricina unei iubiri neîmpărtăşite. Ajunse să bănuiască acest lucru din câteva cuvinte ce-i scăpară din întâmplare; într-o seară, la Barton Park, şedeau împreună printr-o tacită înţelegere, în timp ce ceilalţi dansau. Colonelul îşi aţintise privirile asupra Mariannei şi după câteva minute de tăcere spuse, cu un zâmbet vag:

— După câte am înţeles, sora dumitale crede că omul nu poate iubi decât o singură dată în viaţă.

— Da, are păreri din cale-afară de romantice, răspunse Elinor.

— Sau cred, mai degrabă, că ea îşi închipuie că a iubi a doua oară în viaţă este ceva cu totul imposibil.

— Da, mă tem că aşa e. Dar nu ştiu cum de poate gândi una ca asta fără să-şi amintească de tata, care şi el s-a însurat a doua oară. Dar peste câţiva ani, experienţa şi bunul simţ cu siguranţă că o vor face să-şi mai schimbe părerile şi atunci vor putea fi mai uşor înţelese şi explicate şi de ceilalţi, nu numai de ea însăşi, cum se întâmplă în momentul de faţă.

— Aşa se va întâmpla, probabil, răspunse el; şi totuşi prejudecăţile celor tineri au atâta farmec, încât parcă-ţi pare rău să vezi că trebuie să se supună unor păreri mult mai generale.

— Nu pot fi de acord cu dumneata asupra acestui punct, spuse Elinor. Sentimente ca cele ale Mariannei aduc cu sine şi necazuri ce nu pot fi compensate nici de farmecul entuziasmului şi nici de desconsiderarea convenienţelor sociale. Comportarea ei vădeşte tendinţa nefericită de a desconsidera cu desăvârşire buna-credinţă şi abia aştept să cunoască lumea mai bine, ştiind că acest lucru va fi numai în avantajul ei.

După o scurtă pauză, colonelul Brandon reluă conversaţia, spunând:

— Crede oare soră dumitale că nu poate iubi decât o dată în viaţă? Sau a iubi pentru a doua oară înseamnă, după părerea ei, o adevărată crimă pentru cineva? Trebuie ca cei ce n-au avut noroc în prima dragoste, fie din pricina nestatorniciei persoanei iubite, fie a unor împrejurări potrivnice, să rămână indiferenţi pentru tot restul vieţii?

— Drept să vă spun, nu-i cunosc principiile în toate amănuntele lor. Ştiu doar că n-am auzit-o niciodată să fie de acord cu vreun caz, să se arate înţelegătoare cu cineva care iubeşte a doua oară.

— Aceste păreri nu pot, fireşte, dura, spuse el; dar o schimbare, o totală schimbare a sentimentelor… dar nu, nu, să nu doriţi aşa ceva; căci atunci când tinerii trebuie să renunţe la sentimentele lor romantice, adesea acestea sunt urmate de păreri prea vulgare şi prea periculoase! Vorbesc din propria mea experienţă. Am cunoscut o dată o femeie de bună condiţie ce semăna foarte mult cu sora dumitale ca inteligenţă şi temperament, care gândea şi judeca la fel ca ea, dar care, din cauza unei schimbări provocate de un lanţ de împrejurări nefericite…

Aici se opri dintr-o dată; ai fi zis că a dezvăluit prea multe lucruri şi înfăţişarea lui îi permise lui Elinor să facă tot felul de presupuneri care altfel nici prin cap nu i-ar fi trecut. Persoana în chestiune n-ar fi stârnit probabil nici o bănuială, dacă n-ar fi convins-o pe domnişoara Dashwood că el n-ar fi vrut să fi pomenit nimic în legătură cu ea. Aşa cum stăteau lucrurile însă, nu-i trebui prea multă imaginaţie lui Elinor pentru a pune în legătură emoţia cu duioasa amintire a afecţiunii lui din trecut. Elinor nu împinse lucrurile mai departe. Marianne, în locul ei, nu s-ar fi mulţumit cu atât. Imaginaţia ei bogată ar fi reconstituit în grabă întreaga poveste şi-ar fi aranjat totul potrivit jalnicelor rânduieli ale unei pasiuni distrugătoare.