CAPITOLUL XII.

În timp ce Elinor şi Marianne se plimbau împreună a doua zi dimineaţă, Marianne îi aduse la cunoştinţă surorii ei o veste care o sperie pe Elinor prin uimitoarea confirmare a nesăbuinţei şi imprudenţei surorii sale, cu toate că aceste defecte îi erau prea bine cunoscute. Marianne îi mărturisi, cât se poate de încântată, că Willoughby i-a dăruit un cal, crescut chiar de el pe moşia lui din Somersetshire şi care era tocmai potrivit să fie călărit de o femeie. Fără să-i treacă prin minte că mama ei plănuise să nu ţină cai, că dacă ar fi trebuit să-şi schimbe hotărârea din pricina acestui dar, ar fi fost nevoită să cumpere un cal şi pentru servitor şi până la urmă să construiască şi un grajd în care să ţină calul, ea acceptase darul fără să şovăie şi-i povestea toate acestea cu entuziasm surorii ei.

— Are intenţia să-şi trimită numaidecât grăjdarul după cal în Somersetshire, adăugă ea, şi când are să sosească o să călărim în fiecare zi. O să ţi-l dau şi ţie. Ia închipuieşte-ţi, draga mea Elinor, deosebita plăcere a unui galop pe dealurile astea.

Îi veni greu să se trezească dintr-un vis atât de frumos şi să înţeleagă adevărul trist al situaţiei în care se găseau; un timp chiar refuză să-şi închipuie că nu s-ar putea realiza; cheltuiala pentru un servitor în plus ar fi fost un fleac şi era sigură că mamă-sa n-ar fi avut nimic împotrivă; pentru servitor orice cal ar fi fost bun; oricând ar fi putut face rost de unul de la Barton Park; cât priveşte grajdul, orice şopron ar fi fost suficient. Atunci Elinor îndrăzni să-şi manifeste îndoiala că s-ar cuveni să primească un astfel de dar de la un bărbat pe care-l cunoştea atât de puţin sau de prea puţină vreme. Asta era prea de tot.

— Greşeşti, Elinor, spuse ea cu înflăcărare, dacă-ţi închipui că-l cunosc foarte puţin pe Willoughby. E drept că nu-l ştiu de multă vreme; dar îl cunosc mult mai bine decât vreo altă fiinţă de pe lumea asta; în afară de mama şi de tine. Nu timpul sau ocaziile sunt acelea care favorizează intimitatea, ci numai şi numai temperamentul. Pentru unii oameni nici şapte ani n-ajung ca să se cunoască; altora nu le trebuie nici şapte zile. Aş găsi că e mult mai nepotrivit dacă aş accepta un cal de la fratele meu decât de la Willoughby. Pe John îl cunosc foarte puţin, deşi am locuit în aceeaşi casă ani de zile; cât despre Willoughby, mi-am făcut de mult o părere.

Elinor consideră că e mai înţelept să nu mai reia subiectul. Cunoştea firea surorii ei. Discuţia în contradictoriu în legătură cu un subiect atât de delicat n-ar fi făcut decât s-o încăpăţâneze şi mai mult în a-şi susţine părerea. Dar apelând la dragostea pentru mama lor, descriindu-i greutăţile pe care îngăduitoarea lor mamă le-ar avea de întâmpinat dacă ar consimţi şi probabil că aşa s-ar fi întâmplat ca ele să-şi mărească gospodăria, Marianne se potoli numaidecât; şi promise că nu va pomeni de calul pe care vroia să i-l dea Willoughby în dar, ca nu cumva s-o ispitească pe mama lor să săvârşească un act de imprudentă bunătate şi că-i va spune lui Willoughby, de îndată ce-l va vedea, că n-are încotro şi trebuie să-i refuze cadoul.

Se ţinu de cuvânt şi când Willoughby trecu, în aceeaşi zi, să le vadă, Elinor o auzi exprimându-şi cu glas scăzut părerea de rău că este silită să nu-i mai primească darul, îi explică totodată şi motivul ce-o determinase să-şi schimbe gândurile făcând imposibilă orice insistenţă din partea lui. Era limpede că lui Willoughby îi pare rău şi după ce-şi exprimă cu sinceritate regretul, adăugă cu acelaşi glas:

— Dar, Marianne, calul rămâne al tău, chiar dacă nu-l poţi călări acum. Am să-l păstrez până când ai să poţi să mi-l ceri. Când ai să pleci de la Barton, ca să te stabileşti într-un cămin mai durabil te va primi însăşi Regina Mab.

Toate acestea fură auzite de domnişoara Dashwood; şi după vorbele lui, după felul în care le rosti şi i se adresă surorii ei, spunându-i pe numele de botez, îşi dădu seama că între ei se stabilise o intimitate atât de evidentă, o înţelegere atât de perfectă, care nu putea fi decât rezultatul unei depline învoieli între ei. Din clipa aceea nu se mai îndoi că se logodiseră; şi această convingere o surprinse doar prin aceea că două firi atât de sincere ca ale lor o lasă pe ea sau pe alţi prieteni de-ai lor să afle vestea din întâmplare.

A doua zi Margaret îi relată ceva care aruncă şi mai multă lumină asupra întregii situaţii. Cu o seară înainte, Willoughby trecuse pe la ele şi cum Margaret rămăsese singură, cu el şi cu Marianne în salonaş, avusese ocazia să-i observe. A doua zi, dimineaţă, cu un aer grav îi comunică sorei ei mai mari ce observase cât timp fusese în preajma lor…

— Ştii, Elinor, exclamă ea, am să-ţi spun un secret extraordinar în legătură cu Marianne. Sunt sigură c-o să se căsătorească foarte curând cu domnul Willoughby.

— Aşa spui, replică Elinor, aproape în fiecare zi de când s-au întâlnit prima dată pe dealul Highehurch; şi nici nu se cunoscuseră, cred de o săptămână, că tu şi erai convinsă că Marianne poartă la gât medalionul lui, dar până la urmă s-a dovedit a fi doar miniatura unchiului nostru.

— Zău că de data asta e altceva. Sunt sigură că au să se căsătorească foarte curând, pentru că a luat o buclă din părul ei.

— Bagă de seamă, Margaret. S-ar putea să nu fie decât o şuviţă din părul unchiului lui.

— Nu, zău, Elinor, că era al Mariannei. Sunt aproape sigură că al ei era, pentru că am văzut când i l-a tăiat. Aseară, după ce-am luat ceaiul, când tu şi cu mama aţi ieşit din odaie, şuşoteau şi vorbeau împreună repede de tot şi mi s-a părut că el o roagă ceva şi deodată a luat foarfecele şi i-a tăiat o şuviţă lungă, pentru că avea tot părul dat pe spate; şi pe urmă Willoughby a luat şuviţa, a sărutat-o, a împachetat-o într-o bucată de hârtie albă şi a băgat-o în port-vizit.

Elinor nu putu decât să-i dea crezare când i se relatară, cu atâta siguranţă, astfel de amănunte: şi nici nu putu face altfel căci relatarea era în perfectă concordanţă cu ceea ce auzise şi văzuse ea însăşi.

Margaret nu i se dovedise surorii ei a fi întotdeauna atât de perspicace. Când într-o seară, la Barton Park, doamna Jennings o somase să-i spună care este numele tânărului pe care-l simpatiza Elinor, lucru care de multă vreme îi stârnea curiozitatea, Margaret răspunsese, uitându-se la sora ei:

— Aşa-i că n-am voie să spun, Elinor?

Fireşte că toată lumea izbucni în râs şi Elinor încercă să râdă şi ea. Dar efortul ei fu penibil. Era convinsă că Margaret se gândise la cineva, al cărui nume nu putea suferi, să-l audă tot timpul luat în râs de doamna Jannings fără să-şi piardă cumpătul.

Marianne fu sincer mâhnită pentru sora ei; dar îi făcu mai mult rău decât bine, roşind şi spunându-i supărată Margaretei:

— Adu-ţi aminte că, orice presupuneri ai face, n-ai dreptul să le repeţi cu glas tare.

— Dar n-am făcut nici o presupunere, replică Margaret, tu ai fost aceea care mi-ai mărturisit-o.

La care cei de faţă se-nveseliră şi mai mult şi insistară ca Margaret să le mai spună câte ceva.

— Hai, te rugăm, domnişoară Margaret, spune-ne tot ce ştii în privinţa asta. Cum îl cheamă pe tânărul domn?

— N-am voie să vă spun, doamnă. Dar ştiu bine cum îl cheamă şi ştiu şi unde se află.

— Ei, dar putem ghici unde se află; la el acasă, la Norland, fără doar şi poate. Cred că e diaconul din parohia de acolo.

— Nu, nu e diacon. N-are nici o profesie.

— Margaret, îi spuse Marianne cu multă căldură, ştii doar că toate astea nu-s decât invenţii de-ale tale şi că nu există o astfel de persoană.

— Atunci trebuie să fi murit de curând, Marianne, căci sunt sigură c-a existat un astfel de bărbat şi numele lui începea cu litera F.

Elinor îi rămase recunoscătoare ladyei Middleton pentru că observă chiar în clipa aceea că „plouă foarte tare”, deşi îşi închipui că întreruperea se datora mai puţin consideraţiei de care se bucura din partea ladyei Middleton, cât faptului că ei nu-i plăceau de loc ironiile lipsite de eleganţă, ce constituiau un prilej de desfătare pentru soţul şi pentru mama ei. Sugestia ei fu imediat urmată de colonelul Brandon, care se gândea întotdeauna la ceea ce simt ceilalţi; şi amândoi vorbiră pe larg despre ploaie. Willoughby deschise pianul şi o rugă pe Marianne să le cânte ceva; şi aşa subiectul fu schimbat datorită strădaniilor câtorva dintre cei de faţă. Dar Elinor nu-şi reveni chiar atât de uşor din spaima pe care o trăsese.

În seara aceea hotărâră ca a doua zi să viziteze nişte locuri foarte frumoase, cam la douăsprezece mile depărtare de Barton, ce-i aparţineau unui cumnat de~al colonelului Brandon, fără protecţia căruia nu puteau fi vizitate deoarece proprietarul, care era în străinătate, lăsase ordine stricte în această privinţă. Se spunea că domeniile erau de o rară frumuseţe, şi sir John, care le lăudă cu deosebită căldură, putea să le aprecieze destul de bine, căci în ultimii zece ani organizase cel puţin de câte două ori pe vară grupuri care să le viziteze. Domeniile acelea aveau un lac de o deosebită frumuseţe, pe care urmau să se plimbe cu barca, distrându-se astfel o bună parte a dimineţii; urmau să ia cu ei hrană rece şi să meargă până acolo în trăsuri deschise şi totul trebuia să fie organizat ca o călătorie de plăcere.

Unora dintre cei de faţă – puţini la număr, e adevărat – ideea li se păru cam îndrăzneaţă, ţinând seama de anotimpul în care se găseau şi de faptul că în ultimele două săptămâni plouase în fiecare zi; Elinor o convinse pe doamna Dashwood, care era răcită, să rămână acasă.