CAPITOLUL XIII.

Excursia pe care intenţionaseră să o facă la Whitwell se dovedi a fi foarte deosebită de ceea ce se aşteptase Elinor. Se pregătise să se ude până la piele, să fie foarte obosită şi foarte speriată; dar se petrecu ceva şi mai neplăcut, căci până la urmă nu mai plecară de loc.

Cam pe la zece se adunaseră cu toţii la Barton Park, unde urmau să ia micul dejun. Era o dimineaţă destul de frumoasă, deşi plouase toată noaptea, căci norii tocmai se împrăştiau pe cer şi soarele îşi făcea adesea apariţia. Erau toţi veseli şi bine dispuşi, nerăbdători să se distreze şi hotărâţi să se supună celor mai mari greutăţi şi neajunsuri mai degrabă decât să nu se poată bucura de excursia proiectată.

Pe când mâncau se aduseră scrisorile. Printre altele era şi una pentru colonelul Brandon; o luă, se uită la adresă, se schimbă la faţă şi ieşi imediat din odaie.

— Ce s-a întâmplat cu Brandon? Întrebă sir John.

Dar nimeni nu ştia nimic.

— Sper că n-a primit veşti rele, spuse lady Middleton. Trebuie să fie ceva deosebit care să-l fi făcut pe colonelul Brandon să se ridice atât de brusc de la masa mea.

Colonelul se întoarse peste vreo cinci minute.

— Sper că n-ai primit veşti rele, domnule colonel? Întrebă doamna Jennings, pe când intra în cameră.

— Câtuşi de puţin, doamnă. Mulţumesc de întrebare.

— O scrisoare de la Avignon? Sper că sora dumitale nu se simte mai rău.

— Nu, doamnă. E de la Londra; o simplă scrisoare de afaceri.

— Dar cum de scrisul de pe ea te-a tulburat atât de mult, dacă n-a fost decât o scrisoare de afaceri? Haide, haide, nu merge să ne duci cu astfel de vorbe, domnule colonel. Spune-ne mai de grabă adevărul.

— Bagă de seamă cum vorbeşti, draga mea, spuse lady Middleton.

— Te anunţă poate că verişoara dumitale Fanny s-a căsătorit? Continuă doamna Jennings, fără să ţină seama de reproşul fiicei ei.

— Nu, nu-i vorba de asta.

— Ei bine, atunci ştiu de unde este, domnule colonel. Şi sper că doamna respectivă se simte bine.

— La cine vă referiţi, doamnă? Spuse el, roşind uşor.

— Ştii dumneata la cine mă gândesc…

— Îmi pare deosebit de rău, doamnă, spuse el adresându-i-se ladyei Middleton, că am primit această scrisoare tocmai astăzi, căci e vorba de nişte treburi care-mi reclamă imediat prezenţa la Londra.

— La Londra! Exclamă doamna Jennings. Ce treburi poţi avea la Londra în această perioadă a anului?

— Regret foarte mult, continuă el, că sunt silit să părăsesc o societate atât de plăcută; dar şi mai rău îmi pare gândindu-mă că fără mine nu veţi fi primiţi la Whitwell.

Ce mai lovitură pentru toţi cei de faţă!

— Nu-i suficient să-i scrii câteva rânduri menajerei, domnule Brandon? Întrebă nerăbdătoare Marianne.

Colonelul Brandon clătină din cap.

— Dar trebuie să mergem, spuse sir John. Doar n-o să amânăm excursia când pregătirile sunt aproape gata. Poţi să te duci la Londra mâine, Brandon, asta-i…

— Ce n-aş da ca lucrurile să se poată aranja atât de uşor! Dar îmi este imposibil să-mi amân plecarea fie măcar şi cu o zi!

— Cel puţin dacă ne-ai spune şi nouă despre ce treburi e vorba, zise doamna Jennings; ne-am putea da şi noi scama dacă drumul ăsta poate fi amânat sau nu.

— N-ar trebui să-ntârzii decât cu şase ore, spuse Willoughby, dacă ţi-ai amâna plecarea până ce ne vom întoarce.

— Nu-mi pot permite să pierd nici măcar un ceas.

Atunci Elinor îl auzi pe Willoughby şoptindu-i Mariannei:

— Sunt unii oameni cărora nu le plac petrecerile. Brandon e unul dintre ei. Îmi închipui că i-a fost frică să nu răcească şi a inventat acest şiretlic ca să scape de excursie. Pot pune pariu pe cincizeci de lire că scrisoarea a fost scrisă chiar de el.

— Sunt sigură c-aşa-i, îi răspunse Marianne.

— Ştiu eu de multă vreme că nu poţi fi convins să te răzgândeşti, spuse sir John, o dată ce te-ai hotărât să faci un lucru. Sper, totuşi, să mai chibzuieşti puţin. Gândeşte-te numai: le-am adunat aici pe cele două domnişoare Carey, care-au venit tocmai de la Newton, pe cele trei domnişoare Dashwood, care-au venit pe jos de la vilă, iar domnul Willoughby s-a sculat cu două ceasuri înainte de ora lui obişnuită, special ca să meargă la Whitwell.

Colonelul Brandon îşi manifestă din nou părerea de rău că trebuie să-i dezamăgească pe toţi, declarând însă, în acelaşi timp, că nu-şi poate amâna plecarea.

— Ei, şi-atunci când ai să te întorci?

Lady Middleton adăugă:

— Sperăm că vă veţi întoarce la Barton de îndată ce veţi putea scăpa de la Londra şi-o să amânăm excursia noastră la Whitwell până ce vă veţi întoarce.

— Sunteţi foarte amabilă. Dar nu prea cred că am să mă pot întoarce, aşa că n-aş vrea să mă angajez câtuşi de puţin.

— Aa, dar trebuie neapărat să se întoarcă, şi are să se întoarcă, exclamă sir John. Dacă nu se întoarce până la sfârşitul săptămânii, mă duc după el.

— Păi chiar aşa să faci, sir John, spuse doamna Jennings, şi cu ocazia asta poate c-ai să afli şi despre ce-i vorba.

— Nu vreau să-mi vâr nasul în treburile altora. Îmi închipui că e vorba de ceva de care se ruşinează.

Colonelul Brandon fu anunţat că i s-au pregătit caii.

— Doar nu te duci călare până la Londra? Îl întrebă Sir John.

— Nu. Mă duc călare până la Honiton şi de acolo iau diligenţa.

— Mă rog, dacă eşti hotărât, îţi urez drum bun. Dar cred că n-ar fi rău să te răzgândeşti.

— Vă asigur că nu mi-e cu putinţă.

Apoi îşi luă rămas bun de la toţi cei de faţă.

— Nu există nici o şansă să vă întâlnesc la Londra pe dumneata şi pe surorile dumitale, domnişoară Dashwood?

— Mi-e teamă că nu; niciuna.

— Atunci trebuie să-mi iar rămas bun pentru mai multă vreme decât mi-ar place s-o fac.

Mariannei nu-i adresă nici un cuvânt. Se mulţumi doar să se încline politicos în faţa ei.

— Ei haide, domnule colonel, îi zise doamna Jennings, înainte de a pleca, spune-ne şi nouă de ce ne părăseşti…

El îşi luă rămas-bun de la ea şi ieşi din încăpere, însoţit de sir John.

Nici nu plecă bine colonelul că protestele şi părerile de rău reprimate până atunci, din politeţe, izbucniră dintr-o dată; şi cu toţii fură de acord, manifestându-şi în nenumărate rânduri necazul, că e cât se poate de supărător să fii supus unei astfel de dezamăgiri.

— Bănuiesc eu cam ce treburi are, spuse doamna Jennings, exultând.

— Chiar bănuiţi doamnă? Exclamară aproape toţi.

— Da. Trebuie să fie ceva în legătură cu domnişoara Williams, sunt sigură.

— Dar cine-i domnişoara Williams? Întrebă Marianne.

— Cum, nu ştii cine-i domnişoara Williams? Trebuie să fi auzit de ea până acum. E o rudă de-a colonelului, draga mea, o rudă foarte apropiată. N-o să spunem cât de apropiată, de teamă să nu jignim domnişoarele.

Apoi, vorbind pe un ton puţin mai scăzut, îi spuse lui Elinor:

— E fiica lui nelegitimă.

— Adevărat?

— Aa, da; şi seamănă leit cu el. Colonelul, cred eu, o să-i lase toată averea.

Când sir John se întoarse, se alătură şi el regretului general în legătură cu întâmplarea aceea cât se poate de neplăcută, observând totuşi în încheiere că, deoarece sunt cu toţii împreună, trebuie să facă ceva să se simtă bine şi după ce se consultară un timp, fură de acord că nu s-ar fi putut simţi bine decât la Whitwell; şi-ar mai putea cumva alina părerile de rău făcând o plimbare prin împrejurimi. Porunciră aşadar să li se pregătească trăsurile; a lui Willoughby era prima şi Marianne nu păruse nicicând mai fericită decât atunci când se urcă în ea.

Willoughby mână caii foarte repede prin parc şi dispărură curând din ochii celorlalţi; nu se mai ştiu nimic despre ei până când se întoarseră, lucru care se petrecu abia după ce sosiseră toţi ceilalţi. Amândoi păreau încântaţi de plimbarea pe care o făcuseră; dar nu pomeniră decât foarte în trecere că rămăseseră mai mult pe drumul din vale, în timp ce ceilalţi urcaseră sus, pe dealuri.

Stabiliră ca în seara aceea să organizeze o petrecere dansantă şi ca toată lumea să fie foarte veselă. Mai veniră şi alţi membri ai familiei Carey să ia masa cu ai lor şi avură deosebita plăcere de a spori numărul musafirilor la aproape douăzeci, fapt pe care sir John îl sublime cu multă bucurie. Willoughby se aşeză, ca de obicei, între cele două surori Dashwood. În dreapta lui Elinor şedea doamna Jennings şi nici nu se aşezaseră bine că se aplecă şi-i spuse Mariannei, destul de tare să fie auzită şi de Willoughby:

— Ştiu unde v-aţi petrecut dimineaţa. Cu toate şiretlicurile voastre, tot v-am descoperit.

Marianne roşi şi întrebă foarte repede:

— Unde, mă rog?

— Nu ştiaţi, spuse Willoughby, că ne-am plimbat cu trăsurica mea?

— Ştiu eu, ştiu, domnule obrăznicătură, ştiu foarte bine, de aceea m-am şi hotărât să aflu unde-aţi fost. Sper că-ţi place viitoarea dumitale casă, domnişoară Marianne.

Ştiu că-i foarte mare; şi când am să te vizitez, sper să constat că i-ai schimbat mobila pentru că, acum şase ani, când am fost eu pe-acolo, avea mare nevoie de aşa ceva.

Marianne se întoarse foarte ruşinată. Doamna Jennings râse din toată inima; Elinor află că, hotărâtă fiind să ştie unde fuseseră cei doi, mersese până acolo încât îşi pusese camerista să se intereseze la grăjdarul domnului Willoughby; şi că în felul acesta auzise că se duseseră la Allenham şi-şi petrecuseră cea mai mare parte a timpului plimbându-se prin grădină şi vizitând casa.

Elinorei nu-i venea să creadă că e adevărat, căci se părea foarte puţin probabil ca Willoughby să-i fi propus, iar Marianne să fi consimţit, să intre în casă în prezenţa doamnei Smith, pe care sora ei n-o cunoştea câtuşi de puţin.

De îndată ce ieşiră din sufragerie, Elinor o întrebă dacă tot ce auzise era adevărat; şi nu mică îi fu uimirea când află că toate amănuntele relatate de doamna Jennings erau cu totul adevărate. Marianne se supără pe ea văzând că nu prea crede ce-i spune.

— Şi de ce-ţi închipui, Elinor, că n-am fost acolo sau că n-am văzut casa? Nu asta ai vrut să faci şi tu de atâtea ori?

— Ba da, Marianne, dar eu nu m-aş fi dus dacă doamna Smith ar fi fost acolo şi fără sa fiu însoţită şi de altcineva decât de domnul Willoughby.

— Bine, clar domnul Willoughby este singura persoană care poate avea dreptul să-mi arate casa; ne-am plimbat doar într-o trăsurică deschisă; cum aş mai fi putut avea vreun alt însoţitor? Şi în viaţa mea n-am petrecut o dimineaţă mai plăcută.

— Tare mi-e teamă, replică Elinor, că plăcerea ce ţi-o oferă o anume îndeletnicire nu dovedeşte întotdeauna buna cuviinţă.

— Dimpotrivă, nimic nu poate fi o mai bună dovadă în această privinţă, Elinor; căci dac-ar fi existat cea mai mică urmă de lipsă de bună-cuviinţă în ceea ce am făcut, mi-aş fi dat chiar atunci seama de acest lucru, căci ştim întotdeauna când facem ceva greşit, şi o asemenea convingere mi-ar fi tăiat orice bucurie.

— Dar, draga mea Marianne, întrucât ai şi fost expusă la nişte observaţii impertinente, n-ai început să te îndoieşti de înţelepciunea purtării tale?

— Dacă observaţiile impertinente ale doamnei Jennings sunt o dovadă de lipsă de bună-cuviinţă, apoi atunci înseamnă că păcătuim cu toţii în fiecare clipă a vieţii noastre. Am ajuns acum să nu-i mai apreciez critica, după cum nu i-aş mai aprecia nici laudele. Nu-mi dau seama să fi făcut ceva rău plimbându-mă prin grădina doamnei Smith sau vizitându-i casa. Într-o bună zi vor fi ale domnului Willoughby şi…

— Chiar dacă într-o zi vor fi ale tale, Marianne, şi încă şi atunci atitudinea ta tot n-ar avea nici o justificare.

Marianne roşi la auzul acestei aluzii; dar era cât se poate de limpede că îi făcea plăcere; şi după un răstimp de zece minute de gândire serioasă, veni iarăşi la sora ei şi-i zise bine dispusă:

— Poate, Elinor, că n-am făcut bine că m-am dus la Allenham; dar domnul Willoughby a vrut cu tot dinadinsul să-mi arate locurile şi casa şi pot să te asigur că e încântătoare. La etaj are un salonaş cum nu se poate mai drăguţ, nici prea mare şi nici prea mic ca să poată fi folosit tot timpul şi dac-ar avea mobilier modern ar fi foarte cochet. Camera e aşezată pe colţ şi are ferestre pe două laturi. Într-o parte, dincolo de gazonul din spatele casei pe care se joacă popice, vezi o pădure frumoasă, pe-o coastă de deal, iar din cealaltă, biserica şi satul, iar dincolo de ele se deschide o privelişte către dealurile acelea frumoase, semeţe, pe care le-am admirat de atâtea ori. Camera era foarte dezavantajată când am văzut-o, căci mobilierul din ea e grozav de ponosit, dar dacă ar fi remobilată – chestie de câteva sute de lire, după cum spunea Willoughby – ar deveni una dintre cele mai plăcute din Anglia.

Dacă n-ar fi fost întrerupte de alţii, Elinor ar fi putut-o asculta descriind cu aceeaşi încântare fiecare cameră din casă.