CAPITOLUL XIV.

Felul neprevăzut în care colonelul Brandon îşi încheiase vizita la Barton Park, cât şi încăpăţânarea cu care ascundea pricina, îi stârniră curiozitatea doamnei Jennings, preocupând-o două sau trei zile la şir; era curioasă din fire, aşa cum şi trebuie să fie toţi aceia care se interesează îndeaproape de venirile şi plecările cunoştinţelor lor. Se tot întreba cu rare întreruperi, ce-l determinase să plece; era sigură că trebuie să fi primit vreo veste proastă şi se gândi la toate genurile de supărări care s-ar fi putut abate asupra lui, fiind stăpânită de ideea fixă că n-are să poată scăpa de toate.

— Sunt sigură că trebuie să i se fi întâmplat ceva foarte trist, spuse ea. Asta i se citea pe faţă! Bietul om! Tare mă tem că trece prin grele încercări. Moşia de la Delaford n-a fost niciodată evaluată la mai mult de două mii pe an, şi fratele lui a lăsat lucrurile foarte încurcate. Cred că trebuie să fi fost chemat pentru rezolvarea unor probleme băneşti; căci ce alta ar putea fi? Mă întreb: asta o fi oare realitatea? Aş da orice să aflu adevărul. Poate că e ceva în legătură cu domnişoara Williams şi, de fapt, cred că asta şi este, pentru că s-a fâstâcit de-a binelea când i-am vorbit despre ea. Poate că e la Londra şi e bolnavă; nimic nu e mai probabil, căci am impresia că e cam bicisnică de felul ei. Pot face prinsoare că e ceva în legătură cu domnişoara Williams.

E puţin probabil să mai aibă şi acum încurcături financiare, căci e un om extrem de prudent şi fără doar şi poate că între timp şi-o fi aranjat treburile moşiei. Ah, mă întreb ce i s-o fi întâmplat! Poate că sora lui de la Avignon se simte mai prost şi o fi trimis după el. Plecarea lui atât de grăbită pare să justifice această presupunere. Oricum, îi doresc din toată inima să scape de necazuri şi pe deasupra să se aleagă şi cu o nevastă cumsecade.

Cam aşa vorbea şi se tot întreba doamna Jennings.

Părerile i se schimbau o dată cu fiecare nouă presupunere şi pe măsură ce-i treceau prin cap, toate păreau la fel de probabile. Iar Elinor, deşi era sincer interesată de soarta colonelului Brandon, nu putea să-şi pună la fel de multe întrebări în legătură cu plecarea lui atât de pripită, cum ar fi vrut doamna Jennings; căci pe lângă faptul că, după părerea ei, nu merita să dai atâta importanţă şi să te preocupi atâta vreme de o astfel de întâmplare, ea era frământată de cu totul altceva. O îngrijora neaşteptata rezervă a Mariannei şi a lui Willoughby în legătură cu ceea ce ştiau prea bine că îi interesează pe toţi în mod deosebit. Întrucât această tăcere a lor continua, fiecare zi care trecea o făcea să pară şi mai ciudată, şi mai nepotrivită cu felul lor de a fi. Elinor nu-şi putea închipui de ce nu recunosc faţă de ea şi de mama lor hotărârea pe care o luaseră şi care era vădită prin felul cum se purtau unul faţă de celălalt.

Putea înţelege foarte bine că nu se pot căsători numaidecât; căci deşi pe Willoughby n-aveai nici un motiv să-l crezi un om bogat, sir John apreciase că moşia îi aducea un venit de aproximativ şase sau şapte sute de lire pe an; dar acestea abia de-i puteau acoperi cheltuielile şi el însuşi se plângea uneori că-i sărac. Dar Elinor nu-şi putea explica taina aceasta de neînţeles păstrată de ei în legătură cu logodna lor şi care nu ascundea, de fapt, absolut nimic; venea într-o contradicţie atât de flagrantă cu părerile lor şi comportarea lor obişnuită, că uneori se gândea că poate nici nu sunt de fapt logodiţi şi această îndoială era destul să o facă să n-o mai întrebe nimic pe Marianne.

Nimic nu putea exprima mai mult ataşamentul lui Willoughby faţă de ele, decât propria lui comportare.

Faţă de Marianne se manifesta cu toată tandreţea pe care-o putea dovedi inima unui îndrăgostit, iar faţă de restul familiei cu atenţia afectuoasă a unui fiu şi a unui frate. Îţi dădea impresia că ţine la casa lor de parcă ar fi fost propriul lui cămin; îşi petrecea acolo mult mai mult timp decât la Allenham şi dacă nu se întâlneau cu toţii la Barton Park, plimbarea pe care o făcea în fiecare dimineaţă se termina de cele mai multe ori la ele acasă şi-şi petrecea tot restul zilei. Lângă Marianne, cu copoiul lui favorit la picioare.

Mai ales într-o seară, cam la o săptămână de la plecarea colonelului Brandon, le dădu impresia că inima îi e mai mult ca oricând gata să-şi arate dragostea pentru toate cele din jur; şi când se întâmplă ca doamna Dashwood să pomenească despre intenţiile ce le are de a-şi mai mări şi de a-şi înfrumuseţa casa la primăvară, se opuse cu înflăcărare la orice schimbare ce i s-ar fi putut aduce acelui colţişor de lume pe care dragostea lui îl considera perfect.

— Cum! Exclamă el. Să schimbaţi această scumpă căsuţă! Nu, cu asta n-am să fiu niciodată de acord. Dacă s-ar ţine seama de ceea ce simt eu pentru ea, pereţilor ăstora n-ar trebui să li se adauge măcar o pietricică, iar casa n-ar trebui lărgită nici măcar cu o palmă.

— Nu te speria, îi spuse domnişoara Dashwood, n-o să se întâmple niciodată una ca asta, căci mama n-are să aibă niciodată atâţia bani pentru aşa ceva.

— Mă bucur din inimă să te aud, vorbind astfel exclamă el. Deie Domnul ca mama ta să fie întotdeauna săracă dacă nu găseşte cu cale să-şi folosească mai bine averea.

— Îţi mulţumesc, Willoughby. Poţi fi sigur că n-am să sacrific ataşamentul pe care-l ai faţă de casa noastră, sau pe care l-ar avea oricine la care ţin, pentru tot ce-aş putea vreodată face să-mi văd casa mai mare şi mai frumoasă. Crede-mă, te rog, că orice sumă mi-ar rămâne de prisos, când am să-mi fac socotelile la primăvară, aş lăsa-o mai degrabă nefolosită, decât s-o cheltuiesc în aşa fel încât să te fac să suferi. Dar eşti oare chiar atât de ataşat de casa asta, încât să nu-i găseşti nici un cusur?

— Da, sunt, răspunse el. Mie mi se pare că n-are niciunul. Mai mult chiar, consider că e singurul gen de casă în care poţi fi fericit şi dacă aş fi destul de bogat, aş dărâma numaidecât casa de la Combe şi aş clădi-o din nou ţinând neabătut seama de planul acestei căsuţe.

— O casă care să aibă, presupun, scări înguste şi întunecoase şi-o bucătărie în care soba să scoată fum, spuse Elinor.

— Da, da, exclamă el cu înflăcărare, cu tot, absolut tot ce-i aparţine şi acestei căsuţe; n-aş putea simţi niciunul dintre avantajele sau dezavantajele ce le-ar avea o astfel de casă. Numai sub un astfel de acoperământ aş putea fi poate la fel de fericit la Combe, cum am fost la Barton.

— Sper, îi răspunse Elinor, că vei ajunge să-ţi consideri propria casă tot atât de fără cusururi, cum o găseşti pe cea de aici, chiar dacă ar avea avantajul unor camere mai bune şi a unei scări mai largi.

— Există, fireşte, condiţii, spuse Willoughby, care m-ar face s-o îndrăgesc foarte mult; dar această casă va avea întotdeauna un locşor în inima mea, pe care nici o alta nu-l va ocupa vreodată.

Doamna Dashwood se uită încântată la Marianne, ale cărei priviri erau atât de expresiv aţintite asupra lui Willoughby, arătând cât se poate de limpede ce bine înţelege ceea ce simte el.

— De câte ori n-am vrut, cu vreo douăsprezece luni în urmă, când eram la Allenham, ca vila Barton să fie locuită! N-am trecut niciodată pe lângă ea fără să-i admir poziţia şi fără să regret că nu e nimeni care să stea în ea. Cât de puţin mă gândeam pe atunci că prima veste pe care urma s-o aud de la doamna Smith, când aveam să mai vin pe aici, va fi că vila Barton a fost închiriată; am simţit imediat o mulţumire şi un interes faţă de acest eveniment probabil din pricină că ele n-au fost decât un presentiment al fericirii pe care aveam s-o trăiesc aici. Oare nu asta trebuie să fi fost, Marianne? Spuse el adresându-i-se cu glas scăzut. Apoi vorbind ca şi mai înainte, spuse: Şi casa asta vreţi dumneavoastră s-o stricaţi, doamnă Dashwood? Vreţi s-o lipsiţi de simplitatea ce o are prin tot felul de îmbunătăţiri închipuite, şi acest salonaş îndrăgit, unde ne-am cunoscut prima dată şi unde am petrecut de atunci împreună atâtea ceasuri fericite vreţi oare să-l reduceţi la starea de simplu antreu şi vreţi ca toată lumea să se grăbească să treacă prin odăiţa ce-a păstrat în ea toate avantajele şi întreg confortul ce nu l-ar putea avea vreo altă odaie de pe lumea asta cu cel mai frumos confort?

Doamna Dashwood îl asigură din nou că nu va mai încerca să facă nici o schimbare.

— Sunteţi o femeie de treabă, replică el cu căldură.

Promisiunea dumneavoastră mă mai linişteşte puţin. Dar promiteţi-mi încă ceva ca să pot fi fericit. Spuneţi-mi că nu numai casa dumneavoastră o să rămână aceeaşi, dar că şi dumneavoastră, şi toţi ai dumneavoastră, veţi rămâne neschimbaţi ca şi casa în care locuiţi şi că mă veţi trata întotdeauna cu aceeaşi bunătate care a făcut ca tot ce vă aparţine să-mi devină atât de drag.

I se promise şi acest lucru cu dragă inimă şi întreaga purtare a lui Willoughby din seara aceea le dovedi cât de mult ţine la ele şi cât este de fericit.

— Să te aşteptăm mâine la cină? Îl întrebă doamna Dashwood, la plecare. Nu te poftesc de dimineaţă, pentru că trebuie să ne ducem până la Barton Park, să-i facem o vizită doamnei Middleton.

Le promise să vină a doua zi pe la patru.