CAPITOLUL XV.

A doua zi doamna Dashwood îi făcu o vizită doamnei Middleton şi fu însoţită de două dintre fetele ei; Marianne se scuză că nu poate merge cu ele, dând drept pretext un fleac – cum că ar fi fost ocupată – iar mama ei, care trase concluzia că Willoughby îi promisese Mariannei cu o seară înainte să treacă pe la ea în timp ce restul familiei avea să fie plecată, fu cât se poate de mulţumită ca ea să rămână acasă.

Când se întoarseră de la Barton Park văzură trăsurica lui Willoughby şi pe servitorul acestuia aşteptând în faţa casei şi doamna Dashwood fu convinsă că presupunerea ei fusese corectă. Până acum toate se petreceau după cum proorocise; dar intrând în casă observă un lucru la care nu s-ar fi putut aştepta pentru nimic în lume.

Nici nu intraseră bine în coridor că Marianne ieşi în grabă din salonaş, într-o stare de tulburare vădită, cu batista la ochi, şi, fără să le observe, urcă scările în fugă. Uimite şi alarmate, intrară direct în camera pe care tocmai o părăsise ea, unde-l găsiră numai pe Willoughby. Se sprijinea de poliţa căminului, cu spatele la ele. Se întoarse când intrată şi expresia lui arăta limpede că împărtăşea din plin emoţia de care era copleşită Marianne.

— I s-a întâmplat ceva? Exclamă doamna Dashwood pe când intra. E cumva bolnavă?

— Sper că nu, replică el, încercând să pară vesel; şi cu un zâmbet silit adăugă numaidecât: Mai degrabă eu sunt acela care ar trebui să mă simt rău, căci în momentul de faţă sufăr de pe urma unei profunde dezamăgiri!

— Dezamăgiri!

— Da, căci nu mă pot ţine de cuvânt în legătură cu masa de diseară. Azi-dimineaţă, doamna Smith şi-a exercitat privilegiul averii asupra unui biet văr ce depinde de ea, trimiţându-mă după treburi la Londra. Tocmai mi s-au încredinţat mesajele; mi-am luat rămas bun de la Allenham şi spre a mă mai înveseli puţin am trecut pe la dumneavoastră să vă spun la revedere.

— Pleci la Londra! Şi chiar în dimineaţa asta?

— Dintr-o clipă într-alta…

— E foarte regretabil. Dar bineînţeles că trebuie să-i faci pe plac doamnei Smith; pe de altă parte sper că treburile cu care te duci la Londra n-au să te reţină prea mult departe de noi.

Willoughby se înroşi, în timp ce răspunse:

— Sunteţi foarte drăguţă, dar nu prea cred că am să mă întorc prea curând în Devonshire. O vizitez pe doamna Smith doar o dată pe an.

— Şi doamna Smith e singura dumitale prietenă?

E oare Allenham singura casă din apropiere unde ai să fii binevenit? Vai, Willoughby, dar ar putea să-ţi fie ruşine! Aştepţi oare o invitaţie specială ca să tragi la noi?

Roşi mai tare şi privind în pământ, spuse doar:

— Sunteţi prea bună…

Doamna Dashwood o privi mirată pe Elinor. Elinor se simţea la fel de uluită. Câteva clipe tăcură cu toţii.

Doamna Dashwood vorbi cea dintâi:

— Nu vreau decât să mai adaug, dragă Willoughby, că ai să fii întotdeauna binevenit la vila Barton; căci n-am să insist să te întorci imediat, pentru că numai dumneata eşti în măsură să apreciezi cât de mult ar putea fi aşa ceva pe placul doamnei Smith. Şi în această privinţă nu sunt dispusă nici să-ţi pun la îndoială judecata şi nici să te bănuiesc că n-ai fi dispus să vii.

— Obligaţiile mele în momentul de faţă, răspunse Willoughby încurcat, sunt de aşa natură încât nu îndrăznesc să mă amăgesc cu gândul că…

Se opri. Doamna Dashwood fu prea uimită ca să poată scoate o vorbă, aşa că urmă o altă pauză. Fu întreruptă de Willoughby, care spuse, cu un zâmbet vag:

— E o nebunie să mai zăbovesc pe aici. Nu vreau să mă mai chinui, rămânând printre prieteni, de a căror prezenţă îmi este imposibil să mă bucur în momentul de faţă.

Apoi îşi luă în grabă rămas-bun de la ele şi părăsi încăperea. Îl văzură urcându-se în trăsură şi într-o clipă fu departe.

Doamna Dashwood era prea emoţionată să mai poată vorbi şi ieşi numaidecât din salonaş pentru a se lăsa în singurătate, pradă neliniştii şi îngrijorării pe care i le pricinuiseră această plecare neaşteptată.

Cât despre Elinor, îngrijorarea ei era cel puţin egală cu aceea a maică-si. Se gândeau cu nelinişte şi neîncredere la ceea ce tocmai se întâmplase. Felul în care se purtase Willoughby când îşi luase rămas bun de la ele, jena pe care o manifestase, pretinsa lui veselie şi mai ales rezerva lui de a accepta invitaţia mamei ei, felul în care dăduse bir cu fugiţii – o atitudine atât de neaşteptată din partea unui îndrăgostit, şi cu atât mai puţin din partea lui, toate acestea o necăjeau foarte mult. Uneori îi era teamă că Willoughby n-avusese niciodată vreo intenţie serioasă, iar în clipa următoare că între el şi sora ei intervenise vreo ceartă dezastruoasă; profunda mâhnire ce o observase la Marianne când aceasta părăsise camera nu putea fi justificată decât de o ceartă serioasă, deşi, dac-ar fi fost să ţină seama de cât îi iubea pe ea Willoughby, o ceartă între ei ar fi părut cu neputinţă.

Dar oricare ar fi fost amănuntele în legătură cu despărţirea lor, mâhnirea manifestată de sora ei era neîndoielnică şi Elinor se gândea, cu o duioasă compătimire, la mâhnirea cumplită căreia desigur Marianne i se lăsa pradă, ba chiar o sporea şi o exagera dintr-un sentiment de datorie.

Mama ei se întoarse cam peste vreo jumătate de oră şi, deşi avea ochii roşii, nu părea prea deprimată.

— Ştii, Elinor, scumpul nostru Willoughby e acum la o depărtare de câteva mile de Barton, spuse ea, în timp ce se aşeza ca să se apuce de lucru, şi cât de grea trebuie să-i fie inima în această călătorie.

— Ce curios… Să plece aşa, pe neaşteptate! Mie-mi pare a fi rezultatul unei hotărâri luate dintr-o dată, ţie nu? Şi când te gândeşti că aseară a fost la noi, şi a fost atât de fericit, de vesel şi de afectuos… Şi-acu, după ce ne-a anunţat doar cu zece minute înainte de a ne părăsi de ce anume are de gând să facă – iată-l plecat, fără intenţia de a se mai întoarce. Trebuie să i se fi întâmplat ceva mai grav decât ce ne-a mărturisit nouă. N-a vorbit şi nici nu s-a comportat cum îi stă în fire. Trebuie să-ţi fi dat şi tu seama de asta, după cum mi-am dat şi eu. Ce-ar putea fi? Oare să se fi certat cu Marianne? Altfel de ce s-ar fi arătat atât de puţin doritor să-ţi accepte invitaţia de a se reîntoarce la noi?

— Nu că n-ar fi vrut s-o accepte, Elinor; de asta mi-am dat perfect de bine seama. Nu putea s-o accepte.

M-am gândit la toate, crede-mă, şi-mi pot foarte bine explica orice mi s-a părut curios la început şi ce ţi s-a părut, de altfel, şi ţie.

— Chiar poţi să ţi le explici pe toate?

— Sigur că da. Mi le-am lămurit cum nu se poate mai bine; dar pe tine, Elinor, căreia-ţi place să pui totul la îndoială, ştiu că justificările mele n-au să te mulţumească; oricum n-ai să reuşeşti să mă convingi că n-am dreptate. Sunt încredinţată că doamna Smith bănuieşte sentimentele ce i le poartă Mariannei, că nu este de acord cu ele (poate pentru că are alte planuri pentru el) şi din cauza asta s-a dovedit nerăbdătoare să-l îndepărteze şi că treburile pentru care l-a trimis de aici şi pe care urmează să le aranjeze, sunt doar un pretext pentru a-l face să plece de la Barton. Asta-i ce cred eu că s-a întâmplat. Pe deasupra el îşi dă seama că ea nu este de acord cu sentimentele pe care le are faţă de Marianne; aşadar, în momentul de faţă nu îndrăzneşte să-i mărturisească adevărul despre logodna lui cu fata mea şi se simte obligat, ţinând seama de situaţia lui de dependenţă faţă de ea, să fie de acord cu planurile ei şi să plece pentru un timp din Devonshire. Ştiu c-ai să-mi spui că s-ar putea ca lucrurile să fie într-adevăr aşa, dar s-ar putea să fie şi altfel; însă n-am să-mi plec urechea la nici o obiecţie de-a ta, în afară de cazul în care ai să-mi sugerezi vreo altă posibilitate la fel de bună de a înţelege toată această poveste. Ei, Elinor, ce ai de spus?

— Nimic, pentru că mi-ai anticipat răspunsul.

— Atunci mi-ai fi spus că lucrurile s-ar fi putut petrece aşa cum m-am gândit eu, dar că s-ar fi putut petrece şi altfel. Ah, Elinor, cât de neînţelese îţi sunt sentimentele! Pui mai degrabă răul înainte. Te gândeşti că Marianne va avea de suferit şi-i cauţi pricină lui Willoughby mai degrabă decât să-i găseşti băiatului vreo scuză. Eşti hotărâtă să-l consideri vinovat, pentru că şi-a luat rămas bun de la noi cu mai puţină afecţiune decât manifesta în purtarea lui de până atunci. Nu putem oare scuza în nici un chip greşeala lui sau mâhnirea pricinuită de o recentă dezamăgire? Nu putem accepta nici o probabilitate pur şi simplu din cauză că nu există o certitudine? Nu-i datorăm oare nimic omului pe care avem toate motivele să-l iubim şi să nu-l privim cu ochi răi? Oare nu avem datoria să ţinem seama de anumite dificultăţi peste care n-a putut trece, dar pe care, deocamdată, trebuie, în mod inevitabil, să le ţină secrete? Şi la urma urmei de ce anume îl bănuieşti?

— Nici eu nu prea ştiu. Dar schimbarea pe care am observat-o amândouă la el atrage în mod inevitabil după sine suspiciunea unui lucru neplăcut. Există, totuşi, mult adevăr în ceea ce mi-ai spus adineauri şi anume că trebuie să fim îngăduitoare în ceea ce-l priveşte şi nu vreau decât să fiu nepărtinitoare în aprecierile mele faţă de toată lumea. Fără îndoială că Willoughby poate avea suficiente motive care să-i explice comportarea şi vreau să sper că le are. Dar i-ar fi stat mult mai mult în fire să le recunoască dintr-o dată. Discreţia exagerată se prea poate să fie recomandabilă, dar oricum nu pot să nu fiu surprinsă când o observ tocmai la el.

— Dar nu trebuie să dai vina pe el pentru că s-a abătut de la felul său obişnuit de a fi, când lucrul era o necesitate absolută. Spune-mi însă, recunoşti că am avut dreptate să-l apăr cum l-am apărat? Sunt fericită că este absolvit de orice vină.

— Nu pe de-a-ntregul. Se prea poate să fie nimerit să nu-i pomenească doamnei Smith de logodna lor (dacă sunt într-adevăr logodiţi) şi dacă aşa stau lucrurile ar fi cât se poate de avantajos pentru Willoughby să nu mai prea zăbovească prin Devonshire în momentul de faţă.

Dar nu-i nici o scuză pentru ei să se ascundă de noi…

— Să se ascundă de noi! Cum, draga mea copilă, eşti în stare să-i acuzi pe Willoughby şi pe Marianne că sunt secretoşi? Asta-i într-adevăr curios când zilnic le reproşai că sunt mult prea imprudenţi în manifestările lor…

— N-am nevoie de vreo dovadă a dragostei dintre ei, spuse Elinor, ci doar a logodnei lor…

— Eu una sunt convinsă de amândouă.

— Şi totuşi, niciunul dintre ei n-a suflat măcar o vorbuliţă în această privinţă.

— N-am avut nevoie de vorbe, când faptele au fost atât de grăitoare. Purtarea sa faţă de Marianne şi faţă de noi toate, în ultimele două săptămâni, nu era oare cea mai bună dovadă că o iubeşte, că o consideră ca pe viitoarea lui soţie şi că are pentru noi ataşamentul pe care-l simţi îndeobşte faţă de rudele cele mai apropiate?

Nu ne-am înţeles perfect între noi? Nu mi-a cerut zilnic consimţământul, prin privirile lui, prin felul său de a se purta, prin respectul său plin de atenţie şi afecţiune?

E posibil, oare, Elinor, să te îndoieşti că sunt logodiţi?

(cum de ţi-a putut trece prin minte una ca asta? Cum ai putea presupune că Willoughby – convins cum trebuie să fie de dragostea surorii tale – ar putea s-o părăsească şi încă pentru luni de zile fără să-i mărturisească dragostea ce i-o poartă, sau că s-ar putea despărţi fără să-şi fi făcut unul altuia confidenţe?

— Mărturisesc, replică Elinor, că toate împrejurările, cu excepţia uneia, singure, mă fac să cred că sunt logodiţi; dar această unică împrejurare constă în tăcerea absolută a amândurora asupra acestui subiect; şi în cazul meu ea aproape că le întrece în greutate pe toate celelalte.

— Vai, ce curios! Cred că ai într-adevăr o părere foarte proastă despre Willoughby dacă, după tot ce s-a petrecut atât de făţiş între ei poţi pune la îndoială natura legăturii ce-i uneşte. Crezi c-a jucat tot timpul teatru în manifestările lui faţă de sora ta? Crezi într-adevăr că nu ţine de loc la ea?

— Nu, nu cred aşa ceva. Probabil c-o iubeşte şi încă foarte mult, de asta nu mă îndoiesc.

— Dar trebuie să ţină la ea într-un fel foarte ciudat, dacă o poate părăsi cu atâta indiferenţă, fără să se gândească de loc la viitor, aşa cum pretinzi c-o face.

— Să nu uiţi, mamă dragă, că n-am considerat niciodată treaba asta drept sigură. Mărturisesc că am avut îndoielile mele; dar acuma ele au mai pălit şi poate că în curând n-am să le mai am de loc. Dac-o să vedem că poartă corespondenţă unul cu altul voi scăpa de toate temerile.

— Grozavă concesie le mai faci! Probabil că numai dacă i-ai vedea în faţa altarului, abia atunci ai presupune că sunt pe cale să se căsătorească. Vai ce fire ai! Dar eu n-am nevoie de astfel de dovezi. După părerea mea, nu s-a petrecut niciodată nimic care să justifice îndoiala; s-au comportat fără ascunzişuri, manifestările le-au fost sincere şi lipsite de rezerve. Presupun că nu te îndoieşti de dorinţele sorei tale. Atunci, probabil, că pe Willoughby îl suspectezi. Dar de ce? Nu e oare un om de onoare şi de suflet? Ai observat cumva la el vreo inconsecvenţă care să te poată îngrijora? Crezi c-ar fi capabil de înşelăciune?

— Sper că nu, sunt convinsă că nu, exclamă Elinor.

Ţin la Willoughby, ţin sincer la el şi orice umbră aruncată asupra integrităţii caracterului lui e la fel de dureroasă pentru mine ca şi pentru tine. A fost o pornire involuntară şi n-am s-o încurajez. Mărturisesc că m-a speriat schimbarea observată azi dimineaţă în felul său de a se purta: vorbea de parcă n-ar fi fost el însuşi şi nu ţi-a răspuns cu căldură la amabilitate. Dar toate acestea se pot explica, aşa cum presupuneai, prin situaţia nefericită în care se află. Tocmai se despărţise de sora mea, o văzuse părăsindu-l îndurerată; şi chiar de s-ar fi simţit obligat de teamă să n-o jignească pe doamna Smith, să reziste ispitei de a se reîntoarce prea curând aici fiind totuşi conştient că refuzându-ţi invitaţia, spunând că pleacă pentru un timp, ar da impresia că se poartă dubios şi nerecunoscător faţă de familia noastră – s-ar fi putut prea bine să se simtă jenat şi tulburat. Într-un asemenea caz o recunoaştere sinceră şi deschisă a greutăţilor prin care trece, ar fi fost spre onoarea sa, cred, şi mai în concordanţă cu caracterul său; – dar n-am să ridic obiecţii atât de intolerante, ca de exemplu punctele noastre deosebite de vedere al meu şi al lui sau o abatere de la ceea ce consider eu că este o atitudine corectă şi consecventă.

— Aşa trebuie să judeci lucrurile. Sunt sigură că Willoughby nu merită să fie suspectat. Deşi noi nu-l cunoaştem de prea multă vreme, el nu este un străin prin partea locului; ai auzit oare pe cineva vorbindu-l de rău? Probabil că dacă ar fi fost în situaţia de a acţiona independent şi de a se căsători numaidecât ar fi părut într-adevăr curios să ne părăsească fără să-mi mărturisească şi mie totul fără întârziere; dar lucrurile nu stau astfel. Logodna lor n-a început sub cele mai favorabile auspicii, căci nu se pot căsători prea curând şi în cazul de faţă discreţia, în măsura în care se poate păstra, s-ar putea dovedi a fi foarte recomandabilă.

Fură întrerupte de Margaret, care intră în odaie, aşa că Elinor avu timp să mediteze la presupunerile mamei ei, să înţeleagă că multe dintre ele sunt foarte probabile şi să spere că toate se vor adeveri.

Pe Marianne n-o văzură de loc până la ora mesei, când intră în sufragerie şi se aşeză pe scaun fără să spună un cuvânt. Avea ochii umflaţi şi roşii şi chiar şi atunci aveai impresia că-şi reţine cu greu lacrimile. Evită privirile tuturor; nu putu nici să mănânce şi nici să vorbească şi, după un timp, când mama ei o mângâie pe mână cu o tandră compătimire, puţinul curaj pe care-l mai avea o părăsi cu desăvârşire şi ieşi din încăpere izbucnind în lacrimi.

Fu profund mâhnită toată seara. Era cu totul neputincioasă, pentru că nu putea să se stăpânească. Simpla amintire a vreunui fleac în legătură cu Willoughby o copleşea într-o clipă, şi deşi întreaga ei familie îşi dădea silinţa să-i aducă mângâiere, era imposibil, dacă scoteau vreo vorbă, să nu atingă vreun subiect care să nu-i răscolească durerea.